ÎNTOARCEREA LUI PITAGORA.

Atena, 10 aprilie.

SUNT AICI de opt zile şi încep să mă plictisesc. Partenonul nu-i urât, dar e prea mic, iar celelalte ruine îi sunt inferioare. Atena ar fi infinit mai frumoasă totuşi, dacă nu s-ar fi clădit, lângă rămăşiţele antice, un mare sat modern, fără nici un caracter, care îşi însuşeşte pe nedrept vechiul şi gloriosul nume.

Aş fi plecat şi mai dezamăgit, dacă n-aş fi cunoscut, din întâmplare, una din fiinţele cele mai neverosimile care există azi pe lume. Aveam o scrisoare de prezentare pentru un tânăr elenist, care studia aici şcoala Arheologică Americană şi care a fost pentru mine o excelentă călăuză. Alaltăieri seară, pe când mă plimbam singur şi căscam de somn, pe strada care duce către Cefisa, văzui pe doctorul Begg trecând în fugă. Nu mă recunoscu, dar îl strigai şi îl ajunsei din urmă:

— Unde alergi aşa de repede?

Mi se păru întâi cam încurcat, ca şi cum în sine însuşi blestema întâlnirea. Apoi se hotărî să zâmbească şi răspunse:

— Am o întâlnire cu un om din secolul al cincilea înainte de Hristos şi nu pot să fac să aştepte pe cineva care vine de aşa de departe.

Am crezut că glumeşte şi că vrea să scape de mine cu un spirit.

— Un om din secolul al cincilea?

— Dacă nu mă credeţi, răspunse doctorul Begg, întovărăşiţi-mă şi vă voi face cunoştinţă cu el. Poate că n-o să-i fie neplăcut să aibă un vizitator în plus. Dar trebuie să grăbim pasul.

În timpul drumului – am mers încă o jumătate de milă – doctorul îmi explică misterul. Omul pe care ne duceam să-l vedem se cheamă în realitate Mihail Anghelopulos şi nu arată mai mult de jumătate de secol; dat de câtva timp trece drept Pitagora înviat – şi astfel este considerat de câţiva discipoli greci şi străini.

— Mi-a promis, încheie doctorul Begg, să-mi dea astă seară dovada reincarnaţiei sale şi sunt curios să văd ce-o să poată inventa.

Ajunserăm repede la un fel de cottage rustic, având deasupra uşii o inscripţie cu caractere greceşti. Întrebai pe tovarăşul meu ce era scris acolo.

— E unul din Versurile Aurite atribuite lui Pitagora, îmi răspunse şi însemnează: „în afară de templu nu vă arătaţi intestinele”.

Un servitor cu pielea, părul şi unghiile negre, ne introduse într-o cameră care avea în fund un fel de alcov, închis de o perdea. Îndată ce ramaserăm singuri, mă aşteptam să văd pe Pitagora apărând, dar, spre marea mea surprindere, doctorul Begg se apropie de perdea şi anunţă sosirea sa, adăugind că venise cu un prieten şi explicând pe scurt cine eram.

Din perdea ieşi o voce guturală, care zicea:

— Cristoforul din noua Atlantida să fie admis printre acusmatici.

— Filosoful, traduse încet doctorul Begg, zice că bogatul american să fie admis printre auditori.

— Domnule Anghelopulos, reluă el cu voce tare, vă amintiţi pentru ce motiv m-aţi făcut să vin aici în astă seară?

— Cum vreţi să nu-si amintească un cuvânt spus acum trei zile, omul care-si aminteşte cuvintele pronunţate acum douăzeci şi patru de secole? Ştiţi, desigur, că în una din primele mele incarnaţii vorbeam discipolilor ascuns mereu după un voal; nu vreau să-mi schimb obiceiul, deşi vremurile sunt foarte deosebite. Dar, spre a risipi îndoielile voastre, pot să vă arăt o parte din trupul meu. Vă amintiţi care era semnul vizibil al naturii mele, care e între omenesc şi divin?

— Ştiu, răspunse serios călăuza mea. Mi se pare că a spus-o chiar Diogene Laerţiu. Adevăratul Pitagora avea o coapsă de aur.

Abia pronunţase aceste cuvinte, că se văzu ridicându-se o margine a perdelei şi ieşind afară un picior gol. Ne apropiarăm: deasupra genunchiului, coapsa părea galbenă şi strălucea. Colorată cu galben sau acoperită cu o foiţă veritabilă de aur? Nu avurăm timp să ne încredinţăm, căci după trei sau patru secunde piciorul fu tras după perdea.

— Sunteţi convinşi? Întrebă vocea filosofului invizibil.

Tovarăşul meu mă privi, zâmbi şi nu crezu de cuviinţă să răspundă.

— Dar, în sfârşit, ce găsiţi ciudat în reînvierea mea? Reluă vocea. Ştiţi, de la istorici, că înainte de a fi Pitagora am fost Etalide, Euforbo, Hermotim şi Pyrrhus. Şi dacă trupul numit Pitagora s-a răcit în 496 înainte de Hristos sufletul meu după aceea s-a întors de mai multe ori pe pământ în trupuri diferite şi sub nume diferite. Azi mă numesc, în registrele stării civile, Anghelopulos, dar în realitate sunt tot acelaşi. Toate sufletele emigrează şi se întorc, dar numai eu, graţie elementului divin care mă ridică deasupra oamenilor, am privilegiul de a-mi aminti vieţile trecute şi de a fi conştient de veşnica mea identitate.

Vă mărturisesc chiar că niciodată n-am avut atâta satisfacţie, în întoarcerile mele, ca de data aceasta. Vă amintiţi că baza sistemului meu era numărul şi că totul se reducea, după mine, la numere. Şi azi, în sfârşit, lumea îmi dă dreptate, chiar dacă nu se referă la doctrina mea. După cum am făcut şi în celelalte vieţi, am călătorit şi acum în mai multe ţări din lume: peste tot n-am citit şi n-am auzit decât cifre. Toate ştiinţele se reduc de aici înainte la formule numerice; şi sunt unele ştiinţe, ca statistica şi astronomia, care sunt făcute în administraţii care acoperă pământul şi pe care voi le numiţi birouri, contabilitate, tezaure, case sau bănci şi nu veţi vedea decât cifre scrise în cărţi mari şi nu veţi auzi vorbindu-se decât numere. Fiecare soldat are numărul său, fiecare prizonier se numeşte cu o cifră, locuitorii oraşelor mari sunt însemnaţi în cărţi cu numărul telefonului lor. În acest templu nou, care este Bursa, nu se aud strigându-se numere şi fiecare naţiune, în loc să se laude cu gloriile sale, compară cu orgoliu cifrele locuitorilor săi, ale suprafeţei, ale importului şi exportului, cu alte naţiuni. Pe străzi aleargă trăsuri urlătoare, care poartă toate, pentru a fi recunoscute, un număr; şi în cer, maşinile zburătoare îşi poartă şi ele numerele lor printre nori. Şi în ţara în care v-aţi născut şi pe care o cunosc, am auzit judecându-se oamenii cu ajutorul cifrelor: acesta face trei milioane, celălalt numai opt sute de mii. Acesta este deci secolul numerelor omniprezente şi triumfătoare, secolul pitagorian prin excelenţă.

El merită acest nume şi din alt motiv. După cum ştiţi, am fundat la Crotona o confraternitate de asceţi care avea un caracter dublu: mistic şi politic. După moartea mea, societatea a fost atacată şi împrăştiată, pentru că subordonarea indivizilor la un principiu şi la o disciplină displăcea geniului grec. Astăzi, sistemul meu triumfă. Am trăit în multe secole, dar în niciunul n-am văzut, ca în acesta, o astfel de înflorire a asociaţiilor; în nici o epocă individul n-a fost, ca acum, supus grupului din care face parte. Nu există ţară în care omul să nu aparţină unei secte, unei congregaţii, unui partid, unei ligi, unei armate, unei academii, unei mănăstiri, unui sindicat, unei societăţi publice sau secrete. Ordine călugăreşti, mănăstiri, loji masonice, teozofice, antropozofice şi oculte, corporaţii şi federaţii, clanuri şi trade unions: tot neamul omenesc, de la sălbatici şi până la cei mai civilizaţi, fac parte dintr-o asociaţie şi e strâns legat de o colectivitate. Visul meu prematur acum douăzeci şi patru de secole, este azi o realitate universală. Individul nu mai există decât în teoria pură; în practică, fiecare om e un atom, o rotiţă, un număr, un soldat de rând.

Consideraţi aceste stări de fapt, vizibile în toate părţile lumii – triumful numărului şi al comunităţii – şi veţi recunoaşte, împreună cu mine, că nici o epocă nu se poate lăuda că e conformă cu antica mea doctrina, ca cea prezentă. Şi nici o epocă nu era mai favorabilă pentru a treizecia înviere, ca aceasta.

În sfârşit, vocea tăcu.

— Dar astăzi, o, divine Pitagora, zise doctorul Begg, nimeni nu-si face scrupule mâncând carne.

— Nimicuri! Prostii! Răspunse cu o voce dispreţuitoare omul invizibil. La timpuri noi, principii noi. Eu sunt gata să fac toate concesiile posibile, numai ca esenţialul gândirii mele – cum e cazul acum – să fie respectat şi aplicat. Cu mult respect ne luarăm rămas bun de la perdea şi de la omul cu coapsa de aur. Apoi, pe tot drumul, până la Atena, n-am făcut altceva decât am râs. A fost singura seară plăcută de când am debarcat la Pireu.