EGOLATRIA.

Jena, 8 iulie.

LA BLŰMENWALD, în Casa de odihnă unde un psihoterapeut mi-a ajutat să-mi refac nervii surmenaţi, observai din prima seară o stârpitură de om strâmb şi şchiop care-si purta cu multă vioiciune diversele diformităţi! Avea un ochi bandajat cu negru, craniul ca o căpăţână de zahăr, nasul ros de lupus şi redus la o cicatrice roşcată, gura ascunsă de o vegetaţie de peri de culoarea aramei spălăcite. Şi totuşi, acesta se mişca mai mult ca ceilalţi pensionari, discuta cu glas tare cu toţi şi-l întâlneai în orice clipă, precedat de loviturile repezi şi seci ale bastonului său ca o cârjă episcopală. Aflai că se numea doctor Mundung şi că scrisese, cum fac trei sferturi dintre germani, câteva cărţi.

A doua zi mă înhaţă, pe când mă plimbam în grădină şi mă sili să stau lângă el, pe o bancă de lemn.

— Sunteţi străin, zise el sentenţios, cu o voce mai groasă decât el şi fără îndoială aţi venit în Germania să învăţaţi. Germania docet. Aici este Alma Mater a lumii. Câte oraşe, atâtea universităţi; un profesor la şase locuitori. Şi chiar în această casă ruşinoasă, care nu e nici hotel, nici pensiune, nici clinică, nici sanatoriu, nici chiar un institut de cultură intelectuală, dar în care un şarlatan fără scrupule vinde speranţe şi cârnaţi pe preţ mare, puteţi găsi o hrană pentru spirit. Cunoaşteţi, fără îndoială, numele meu: Doctor Műndung, licenţiat în Religionsgeschichte, autorul unui volum asupra doctrinelor esoterice ale jezidiilor sau adoratorii diavolului, autor al diferitelor Belrachtungen asupra cultului astral la Heheros şi al unei opere, de acum înainte clasică, asupra raporturilor protoistorice între divinităţile subterane ale Frigiei şi zeiţa germanică Freya. Dacă mă aflu aici, departe de biblioteci şi de studiile mele, vina e a unor colegi care au vrut, prin această stratagemă, să înlăture pentru câtva timp pericolul de a concura la o catedră universitară. Soţia mea, care e chinezoaică şi nu cunoaşte bine obiceiurile noii sale patrii, s-a lăsat convinsă de aceştia şi. Dar iertaţi-mă că vă vorbesc da afacerile mele: e o eroare, ba chiar o erezie.

Vă asigur, totuşi, că nici la Blumenwald nu mi-am pierdut vremea. Pentru un cunoscător al istoriei religiilor, schimbarea e un avantaj; pentru oameni, în general, e un inconvenient. S-a încercat să se creeze o limbă universală, dar nimeni n-a reuşit să inventeze o religie care să poată fi în adevăr acceptată de toţi.

Eroarea stă în aceasta: că nu s-a aprofundat destul natura omului. Omul, în ciuda tuturor ipocriziilor şi a tuturor retoricilor, nu iubeşte sincer decât pe sine însuşi şi nu respectă şi nu adoră decât propriul său eu. El se preface, de frică sau prin superstiţie, că venerează pe Dumnezeu, pe eroi, patria, Omenirea şi toate celelalte nume, istorice sau abstracte, care umplu galeriile istoriei. În realitate, acestea sunt paravane sau nume împrumutate pentru a ascunde adevărata sa credinţă. Pentru a ajunge la o religie cu adevărat universală şi practică, pe care toţi ar fi fericiţi să o adopte – dacă un profet curajos ar predica-o – trebuie să ţinem seamă de ceea ce constituie centrul psihologic al purtării omeneşti.

Religia nouă şi definitivă, pe care eu o propun oamenilor, este Egolatria. Fiecare se va adora pe sine. Fiecare va avea Dumnezeul său personal: pe sine însuşi. Reforma protestantă se lăuda că face din fiecare om un preot, că nu vor mai fi intermediari între creatură şi Creator. Eu fac un pas mai departe: nu vor mai fi intermediari între adorator şi adorat. Fiecare e, pentru sine însuşi, Dumnezeul său.

Se combină, în acest fel, avantajele politeismului cu acelea ale monoteismului. Fiecare om va avea un singur dumnezeu, dar vor fi atâţia dumnezei, câţi oameni sunt. Şi nu va mai fi nici o teamă de dezbinări, deoarece egolatrii, fiind de acord asupra principiului fundamental al noii religii, nu vor cădea niciodată – şi pentru motive evidente – în nebunia de a adora un Dumnezeu străin, adică o altă fiinţă asemănătoare cu el.

Această religie e, în acelaşi timp, rezultatul suprem al idealismului german şi al celei mai moderne civilizaţii. În momentul în care Fichte, urcându-se într-o zi pe catedră, anunţa auditorilor săi: azi vom crea pe Dumnezeu, Egolatria era virtualmente fundată. Dacă Dumnezeu este o creaţiune a activităţii noastre practice sau etice, adică o invenţie a minţii omeneşti, de ce să-l adorăm ca şi când ar exista în afară de noi şi să nu adorăm mai curând pe creatorul său, adică pe om? Dacă omul este tatăl lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu există decât în spiritul omenesc adorând pe om, adorăm pe Dumnezeul cel adevărat, pe Dumnezeul absolut, pe Dumnezeu care nu mai e necunoscut. Dar nu se poate adora omul în genere. Menschheit e o abstracţie, un flatus vocis: omul autentic se realizează în individul concret, adică în fiecare din noi.

Civilizaţia modernă, care a distrus puţin câte puţin resturile fantasmagoriei transcendentale, a început să practice, fără să-si dea seama, Egolatria. Sportul este adorarea corpului; cultul ştiinţei, un fel de a ne substitui înţelepciunii atribuite lui Dumnezeu; cultul maşinii, un surogat al atotputerniciei lui Dumnezeu. Ceea ce părea rezervat Fiinţei perfecte, devine puţin câte puţin prerogativa comună a muritorilor.

Vă voi spune, în secret, că Egolatria e deja practicată, inconştient, de majoritatea omenirii. E vorba numai să i se dea un nume, un crez şi o conştiinţă. Şi aceasta va fi sarcina mea, îndată ce voi ieşi din această cavernă de otrăvitori.

Citind vechea saga scandinavă a sfântului Olaf, am fost totdeauna izbit de acest dialog:

— În cine crezi tu? Întreabă regele pe un soldat.

— În mine însumi, răspunde acesta.

E glasul sincer al unui adevărat erou. Cine nu crede în sine însuşi, nu poate trăi. E vorba de a face să se potrivească religia cu viaţa, credinţa cu practica. Celelalte religii au dat faliment, pentru că cereau omului lucruri contrare adevăratei sale naturi. Religia mea, care se conformează cu instinctele secrete ale omului, va triumfa fără luptă.

Dar îmi veţi spune, va fi nevoie de un cult, chiar dacă ar purta pecetea practicii moderne. M-am gândit la aceasta. Fiecare egolatru va pune să i se facă propria sa statuie: în aur, bronz, marmoră, după mijloacele sale. Dacă nu e destul de bogat ca să recurgă la un sculptor, se va mulţumi cu un portret în ulei sau, mai simplu, cu o bună fotografie. Înaintea acestei imagini va aduce ofrande şi-si va recita rugăciunile. Vom găsi formule excelente pentru slăvirea Eului, în cărţile idealiştilor şi în Cântecul Eului meu de Walt Whitman. Baia zilnică sau săptămânală va fi echivalentul botezului; mâncarea va înlocui împărtăşania; somnul, pierderea trecătoare a conştiinţei Eului, va fi pocăinţa. Cum vedeţi, o religie comodă şi nu prea complicată. Nu există alt Dumnezeu decât omul şi orice om e incarnaţia lui Dumnezeu. S-a sfârşit cu umilinţa de a ne închina înaintea forţelor superioare; s-a sfârşit cu ipocrizia de a renega instinctul nostru înrădăcinat. Omul se iubeşte pe sine însuşi: s-o mărturisească deschis şi să dea iubirii sale, fără teamă şi reţinere, forma cucernică şi liturgică. Fiţi sigur că secolul al XX-lea va fi secolul Egolatriei”.

Îndată ce monstrul flecar isprăvi discursul, îl privii cu atenţie. În imaginaţie, îl văzui în adorare înaintea unei statui care ar reproduce faţa lui înspăimântătoare şi corpul său schimonosit. Nu mă putui opri de a râde.

— Religia mea, reluă el, e o solie de bucurie, nu de umilinţă. Aţi înţeles raţiunea întreprinderii mele şi sper că veţi fi profetul meu pe cealaltă jumătate a pământului.

Spunând acestea, mă lovi pe genunchi cu mâinile lui minuscule, spre a-mi da consacrarea sa. Observai atunci că la o mână avea numai patru degete şi la cealaltă avea şase.