O VIZITA LUI EINSTEIN.
Berlin, 30 aprilie.
EINSTEIN S-A RESEMNAT să mă primească, deoarece-i trimisesem vorbă că numai în mâna lui voiam să dau cele 100.000 de mărci pentru Universitatea din Ierusalim (Monte Scopus).
L-am găsit pregătindu-se să cânte din vioară (are, e drept, un adevărat cap de muzician). Văzându-mă, a lăsat arcuşul şi a început să mă întrebe:
— Eşti matematician?
— Nu.
— Eşti fizician?
— Nu.
— Eşti astronom?
— Nu.
— Eşti inginer?
— Nu.
— Eşti filosof?
— Eşti muzicant?
— Nu.
— Eşti ziarist?
— Nu.
— Eşti izraelit?
— Nici asta.
— Atunci, de ce doreşti atâta să vorbeşti cu mine? Şi de ce faci un dar aşa de frumos Universităţii evreieşti din Palestina?
— Sunt un ignorant care doreşte să se instruiască şi darul meu nu e decât un pretext pentru a mă apropia de domnia-voastră şi a vă asculta.
Einstein mă străpunse cu ochii săi negri de artist şi păru că reflectează.
— Îţi sunt recunoscător pentru dar şi pentru încrederea ce ai în mine. Trebuie totuşi să recunoşti că-mi e aproape imposibil să-ţi spun ceva despre studiile mele, dacă, precum spui, nu cunoşti matematica, nici fizica. Sunt obişnuit să mă exprim prin formule, care sunt inaccesibile celor neiniţiaţi şi chiar printre iniţiaţi sunt foarte puţini care au reuşit să le înţeleagă perfect. Vei binevoi deci să mă ierţi.
— Nu pot să cred, răspunsei eu, ca un om de geniu nu reuşeşte să se exprime prin cuvinte de toate zilele. Şi apoi ignoranţa mea nu e atât de lipsită de intuiţie…
— Modestia dumitale, reluă Einstein, ca şi bunăvoinţa dumitale, merită să-mi schimb obiceiurile. Dacă se întâmplă ca unele lucruri să ţi se pară obscure, îţi cer iertare de pe acum. Nu voi vorbi de cele două relativităţi formulate de mine: sunt lucruri vechi, care se pot găsi într-o sută de cărţi. Din contra, îţi voi indica pe scurt orientarea actuală a gândirii mele.
Sunt, prin natura mea, duşmanul dualităţilor. Două fenomene sau două concepţii care par opuse sau deosebite, mă supără. Mintea mea urmăreşte un scop suprem: să suprime diferenţele. Făcând aceasta, rămân credincios spiritului ştiinţei, care, din epoca grecească, a aspirat totdeauna către unitate. În viaţă şi în artă, dacă observi bine, e acelaşi lucru. Dragostea tinde să facă din două persoane o singură fiinţă. Poezia, prin întrebuinţarea constantă a metaforei, care asimilează obiecte diferite, presupune identitatea tuturor lucrurilor.
În ştiinţă, acest proces de unificare a făcut paşi gigantici. Astronomia, chiar din epoca lui Galileu şi a lui Newton, a devenit o parte din fizică. Riemann, adevăratul creator al geometriei non-euclidiene, a redus geometria clasică la fizică; cercetările lui Nernst şi ale lui Max Born au făcut din chimie un capitol al fizicii şi cum, pe de altă parte, Loeb a redus biologia la fenomene chimice, e uşor să deducem că biologia nu e, în fond, decât un paragraf al fizicii. Dar în fizică existau, până acum câtva timp, fapte care păreau ireductibile, perechi de entităţi sau de ansambluri de fenomene. De exemplu, timpul şi spaţiul; masa inertă şi masa grea, adică supusă gravitaţiei; fenomenele electrice şi cele magnetice, deosebite la rândul lor de cele luminoase. În ultimii ani, aceste perechi au dispărut şi aceste distincţii au fost suprimate. După cum îţi aminteşti, n-am demonstrat numai noţiunile spaţiu absolut şi de timp universal n-au nici un sens, dar am ajuns la concluzia că spaţiul şi timpul sunt două aspecte indisolubile ale unei singure realităţi. De multă vreme Faraday stabilise unicitatea fenomenelor electrice şi a celor magnetice şi în urmă experienţele lui Maxwell şi ale lui Lorenz au asimilat lumina cu electromagnetismul. Rămâneau deci faţă în fată, în fizica modernă, două câmpuri: câmpul gravităţii şi câmpul electromagnetic. Dar am ajuns, în sfârşit, să demonstrez că şi acestea nu sunt decât două feţe ale unei realităţi unice. Aceasta este ultima mea descoperire: „teoria câmpului unitar”. De aici înainte, spaţiul, timpul, materia, energia, lumina, electricitatea, inerţia, gravitatea nu sunt decât nume diferite ale aceleiaşi activităţi omogene. Toate ştiinţele se reduc la fizică şi fizica se poate reduce de acum înainte la o singură formulă. Această formule, tradusă în limbaj vulgar, ar însemna aproape aceasta: Ceva se mişcă! Aceste trei cuvinte sunt ultima sinteză a gândirii umane.
Einstein trebuie să fi observat pe faţa mea o expresie de mirare.
— Te miri, reluă el, de aparenta simplicitate a acestui rezultat suprem? Au trebuit mii de ani de cercetări şi de teorii, pentru a ajunge la o concluzie care pare un loc comun al celei mai vulgare experienţe. Recunosc că ai oarecare dreptate. Totuşi, efortul atâtor genii ale ştiinţei, de a ajunge la o sinteză, duce la aceasta şi la nimic mai mult: Ceva se mişcă. La început, zice sfântul Ioan, era Cuvântul. La Început, răspunde Goethe, era Acţiunea. La început şi la sfârşit, închei eu, este Mişcarea. Mai mult nu ştim şi nici nu putem spune. Dacă rodul final al ştiinţei omeneşti vi se pare o moşmoneală foarte comună, nu e vina mea. Căutând să unifici, ajungi prin forţa lucrurilor la ceva neînchipuit de simplu.
Înţelesei că Einstein nu voia să spună nimic mai mult. Evident, se reţinuse să mărturisească unui străin, unui profan secretele adevărate ale ştiinţei. Căci nu eram aşa de naiv să cred că această formulă banală era punctul culminant a trei secole de gândire. Dar n-am vrut să mă arăt exigent şi indiscret mai mult decât trebuie. Lăsai cele 100 000 de mărci promise şi, cu toată consideraţia cuvenită îmi luai rămas bun de la celebrul inventator al Relativităţii.
