FILOMANIE.

Paris, 20 decembrie.

NOAPTEA ASTA, la Coupole, am făcut cunoştinţă cu un oarecare Rabah Tehom, venit la Paris ca să înceapă, după cum spune el, revoluţia antifilozofică. La masa noastră, unde erau adunaţi doi români, un senegalez, un peruvian şi un suedez, micul Rabah Tehom, pitic din orient, îmbrăcat în portocaliu, îşi râgâia într-o franţuzească detestabilă discursul.

Culoarea obrazului, sub lumina exagerată a electricităţii, i se schimba între violet stins şi verde putred. Îi lipsea un braţ: spunea că l-a pierdut într-o luptă, dar nu ştie în ce război. Pe părul lui uns purta o coroană de lauri de hârtie aurită. Nici un fel de băutură nu-l înspăimânta.

— Ce-aţi câştigat, trăncănea Rabah Tehom, ridicând unicul braţ către lămpi, ce-aţi câştigat urmând raţiunea şi întrebuinţând inteligenţa?

Adevărul omenesc n-a fost atins, omul e tot mai nefericit şi filosofia care trebuia să fie, după acei înşelători vechi care erau grecii, încoronarea ştiinţei, se zvârcoleşte în contraziceri şi-si mărturiseşte neputinţa. Cei doi răufăcători care se întâlnesc la originile filosofiei au fost pedepsiţi – Socrate cu otrava, Platon cu sclavia – dar nu destul de aspru. Ei au otrăvit şi au pus în lanţuri optzeci de generaţii cu învăţătura lor pestilenţială. Monstruosul Socrate s-a răzbunat împotriva cucutei ateniene, intoxicând pe pasivii europeni, pentru douăzeci de secole, cu dialectica sa. Rezultatele se văd. Întrebuinţarea încăpăţânată şi sterilă a raţiunii a dus la scepticism, la nihilism la saturaţie, la disperare. Puţinele adevăruri întrevăzute prin această metodă au dus la teroare. În epoca moderna, filosofii cei mai lucizi s-au refugiat, în ultimă instanţă. În nebunie: Rousseau, Comte, Nietzsche au murit nebuni. Şi numai mulţumită acestui noroc au putut să renoveze gândirea occidentală cu ideile cele mai fecunde şi mai îndrăzneţe.

Aici stă secretul Mântuirii. Dacă inteligenţa duce pe oameni către îndoială şi falsitate, este de presupus că în virtutea aceleiaşi legi, nebunia îi va conduce la siguranţă şi la lumină. Dacă excesul de raţiune duce la nebunie, în loc să ducă la cucerirea adevărului, atunci e clar că trebuie să pornim de la nebunie, ca să ne ridicăm spre o raţiune superioară, care să rezolve enigmele lumii.

Filosofiei —- care-i iubirea de înţelepciune – trebuie să-i substituim „Filomania” care e dragostea de nebunie. Dar nebunia nu se învaţă, aşa cum se poate învăţa logica şi ştiinţa metodei. Trebuie să dezobişnuim creierul omenesc de practicile nefaste ale vechiului raţionalism. Nu e de ajuns să suprimăm cultul dezastruos al inteligenţei, trebuie să extirpăm din mintea noastră tumorile intelectualismului – să zicem, dacă vreţi, claritatea, bunul simţ, mania inductivă şi deductivă, intelectul. Cine vrea să se ridice la ciclul superior al revelaţiei interioare şi universale, trebuie, înainte de toate, să devină nebun, înţeleptul nu va putea intra niciodată în paradisul adevărului; douăzeci şi cinci de secole de experienţă contra naturii, au demonstrat aceasta în mod sigur.

Dar făcând drumul invers, adoptând cu îndrăzneală delirul ca punct de plecare, vom fi în stare, poate, să prindem ceea ce pentru toţi cei care raţionează a fost de neînţeles. De aceea, Filomania nu poate fi răspândită cu ajutorul cărţilor, ca filosofia falimentară. Trebuie să scoatem inteligenţa din capul celor în stare s-o propage; să educăm pe viitorii creatori ai Filomaniei în afară de sistemele normale. Nu ne putem servi de nebuni în stare naturală, căci au rămas în ei prea multe urme din învăţătura raţionalistă şi din gândirea veche. Eu am început să străbat Europa pentru a strânge fondurile care să-mi permită înfiinţarea primului „Institut de demenţă voluntară” din care vor trebui să iasă primii pionieri ai Filomaniei. Programele sunt gata şi eu mă oblig ca în trei ani să transform pe animalul cel mai raţional şi mai infectat de logică, într-un nebun minunat, profetic şi demiurgic. După trei generaţii, Filomania va înflori pe pământ, începând o civilizaţie nouă, care va răspunde la întrebările milenare ale spiritului omenesc şi va da tuturor pacea şi siguranţa supremă.

Rabah Tehom îşi îndreptă coroana de hârtie care-i căzuse aproape pe ochi, îşi şterse fruntea, bău un whisky, pe care un român îl avea dinainte şi întrebă cu privirea pe ascultătorii săi tăcuţi. Observând melancolica sa contrarietate, scosei din buzunar un bilet de o sută de franci şi-l întinsei apostolului Filomaniei.

— Iată, zisei eu, darul meu pentru Şcoala clemenţei voluntare. E puţin, dar cred că o asemenea şcoală este astăzi mult mai puţin necesară decât ţi se pare dumitale.

Rabah Tehom dădu din cap cu un aer de compătimire.

— Toţi putrezi de inteligenţă! Murmură ei. Doctorul vine şi ei îl primesc cu pomană.

Cu toată supărarea sa evidentă, închise cu grijă cei o sută de franci în pungă, fără să mulţumească măcar şi se sculă. Îşi scoase coroana aurită de pe cap, o ascunse în buzunar şi apoi, făcându-ne o plecăciune reverenţioasă, ieşi de la Coupole, mândru şi solemn, ca un profet trimis în exil.