NOUA SCULPTURA.

Műnchen, 8 iunie.

NU MĂ DUC NICIODATĂ, să vizitez atelierele artiştilor. Pentru că mă plictisesc; pentru că nu ştiu ce să zic; pentru că se găsesc acolo aproape totdeauna aceleaşi lucruri; pentru că toţi văd în mine o maşină de semnat cecuri, un Mecena fără competenţă şi uşor de înşelat.

Dar alaltăieri m-am lăcat ispitit de un sculptor cehoslovac, foarte tânăr, necunoscut, bălan şi care se numeşte Matiegka.

— Veniţi, îmi zice. Veţi vedea ceea ce nu vă va fi dat să vedeţi în nici un muzeu, în nici o expoziţie din lume. După milenii, am inaugurat o sculptură nouă, pe care nimeni n-a practicat-o.

Când veni să-mi deschidă, mă conduse într-o odaie mai mult lungă decât largă – un fel de puţ cu plafonul de sticlă – şi fără ferestre. În afară de câteva scaune şi un fel de maşină cu jăratec în mijloc, camera era goală: nici trepied, nici gips, nici mulaje, nici marmore, nimic care să amintească de atelierul unui sculptor.

— Aici lucrezi?

— Aici, răspunse Matiegka. Luaţi loc şi mărturisiţi că toate acestea vă miră. V-am spus totuşi că am învăţat să creez „ceea ce nu s-a mai văzut”. Sunt şi eu sculptor!

— Dar nu în înţelesul grosolan al celorlalţi. Vechea sculptură masiva şi greoaie, moştenită de la egipteni şi de la asirieni, şi-a trăit traiul. Ea corespundea civilizaţiilor religioase, monarhice, lente, primitive. Azi suntem sceptici, anarhici, dinamici, cinematici, aşa încât şi sculptura trebuie să se schimbe. A fabrica statui de marmoră, de piatră, de bronz – sau chiar de argint şi de lemn – ar fi azi ca şi cum ai călători în carul Faraonilor sau ai îmbrăca armura lui Bayard. E nevoie, înainte de toate, să schimbăm materia. A modela statui de zăpadă cum a făcut Michel Angelo în curtea Palatului Medici sau de ceară, cum a făcut Medardo Rosso, era deja un progres, dar prea timid. Aţi observat vreodată pe copii construind pe plaja mărilor figuri de nisip? Şi vi s-a întâmplat să observaţi pe un cofetar artist modelând în cremă sau în gheaţă? Aceştia au fost profesorii mei.

Singura îndrăzneală posibilă în domeniul plasticii de a trece de la nemişcare la efemer. Arta cea mai perfectă, muzica, te mişcă, trece şi dispare. Sunetul e instantaneu, nu întârzie – şi totuşi cât e de puternic! Dacă toate artele tind către muzică şi sculptura trebuie să se apropie de această artă divină şi fugitivă. Vă voi da îndată un exemplu.

Vorbind astfel, Matiegka descoperi, cu mâinile sale delicate, trepiedul care se afla în mijlocul atelierului, aşeză pe el o pastă negricioasă şi-i dete foc. O coloană groasă de fum des se ridică dreaptă, de pe maşina cu mangal. Ciudatul sculptor luă în mâna dreaptă o specie de mistrie lată, alta la fel în mâna stângă şi începu să lucreze cu iuţeală, învârtindu-se în jurul globului de fum, care se alungea, ajutându-se cu instrumentele, cu braţele şi cu suflarea. Într-un minut abia, coloana întunecată luase înfăţişarea unei figuri omeneşti – a unei fantome cenuşii, care în fiecare clipă ameninţa să se risipească. Grămada de fum se subţiase spre vârf, aşa încât semăna cu un cap – şi, cu puţină bunăvoinţă, se putea distinge ceva ca un nas şi semnul unei bărbii. Fumul, gros şi gras, ca acela care iese din vechi locomotive în repaos, se lăsa tăiat de gesturile hotărâte ale paletelor. Matiegka, foarte palid, se zvârcolea ca un blestemat; când alunga fumul care încerca să reunească cele două picioare ale statuii aeriene, când sufla pe umeri ca să-i facă mai verosimili; când alunga halo-ul întunecos, care împiedica să zăreşti liniile operei sale. La sfârşit, se dete la o parte, veni lângă mine şi strigă:

— Priviţi, dar repede! Întipăriţi-vă în minte această formă! După câteva clipe statuia va dispărea, ca o melodie care se sfârşeşte!

În adevăr, încet, încet, fumul, dilatându-se, o diforma; fantasma se desfăcu şi se topi într-o ceaţă întunecoasă, care dispărea printr-o deschizătură a tavanului de sticlă.

Capodopera mea a murit, cum mor toate capodoperele! Exclamă Matiegka. Dar ce interesează! Pot să fac la loc câte vreau. Orice operă e unică şi n-are alt scop decât să fie bucuria unui moment unic. Că o statuie durează zece secole sau zece secunde, ce deosebire este în raport cu eternitatea, deoarece atât cea de marmoră, cât şi cea de fum trebuie, până la urmă, să dispară?

Lăsai pe Matiegka cu entuziasmul lui, după ce lăudai cum putui mai bine inegalabila originalitate a artei sale.

Întorcându-mă la hotel, gândii în sinea mea, că noua sculptură are, pentru mecenaţii economi, un merit enorm: nu poate fi păstrată, nici transportată şi mai ales nu se poate cumpăra.