„ÎNTOARCEREA LA NATURĂ”

Nissa, Lăsata secului.

ACUM DOUA SAU TREI ZILE, reuşi să se introducă la mine – deşi mă simţeam rău din cauza unei crize de ficat – un bătrân voluminos, care se numeşte, mi se pare, Sarmihiel.

Mă văzui înaintea unei feţe largi şi fălcoase de om care păzeşte boii, îmblânzită de nişte ochi mari, aproape albi de extatic. Îmi întinse o mână puternică de Goliat şi mă anunţă că are nevoie de sprijinul meu, pentru o întreprindere de care depinde fericirea viitoare a oamenilor, îi răspunsei numaidecât că oamenii şi fericirea lor nu mă interesau absolut deloc şi că putea să-si cruţe timpul şi glasul. Dar Sarmihfel nu se sperie.

— Când veţi avea o idee despre sistemul meu, răspunse el, vă veţi schimba părerea.

Din curiozitate sau poate din cauza slăbiciunii mele din ziua aceea, mă pregătii să-l ascult.

— Cunoaşteţi, desigur, reluă bătrânul, faimosul aforism al lui Frederic cel Mare: „L 'homme est un animal dépravé”. O sentinţă profundă şi care se poate verifica în fiecare zi. Toate nenorocirile, toate ticăloşiile şi tristeţile omului provin din corupţia sa, adică din faptul că şi-a renegat propriul său destin, siluind natura lui originară. Omul e un animal, nu e nimic altceva decât un animal, şi-a vrut să devină, printr-o perversiune unică printre brute, ceva mai mult decât un animal. A făptuit o trădare, o trădare faţă de animalitate. Dar pentru această călcare a datoriei a fost pedepsit. N-a reuşit să devină înger şi a pierdut beatitudinea nevinovată a animalului. De aceea a rămas suspendat în aer, turburat, chinuit, bolnav, torturat şi nemulţumit. Singura salvare stă în întoarcerea la origini, în reintegrarea completă în natura sa autentică, în a redeveni animal. Toţi marii gânditori, de la Lucian până la Leopardi, au recunoscut că animalele sunt incomparabil mai fericite şi mai perfecte decât omul; nimeni nu s-a gândit până acum să născocească o metodă raţională şi sigură, în stare să realizeze reîntoarcerea la starea fraţilor noştri… Trebuie să regăsim Paradisul pierdut, căci Edenul nu era, dacă vă amintiţi, decât o imensă grădină zoologică. Paradisul care trebuie recucerit este fauna.

Homer avusese această viziune. Circe, care transformă pe tovarăşii lui Ulise în porci, este vrăjitoarea binefăcătoare, al cărui discipol, la distanţă de atâtea secole, mă onorez să fiu eu. Dar Ulise, care reprezintă viclenia, adică inteligenţa corupătoare şi este protejatul Minervei, geloasă pe fericirea oamenilor, făcu în aşa fel, incit îi transformă iar în oameni, adică îi condamnă din nou la suferinţă. Cum a fost pedepsit apoi Ulise pentru această crimă se poate citi clar în Odiseea.

— Am înţeles teza dumitale, îl întrerupsei, am înţeles-o foarte bine, tocmai pentru că nu sunt un animal. Dar nu văd încă…

— Puţină răbdare, răspunse Sarmihiel. Domnia voastră sunteţi cel dinţii care m-aţi ascultat mai mult de două minute, aşa încât veţi permite unui bătrân să se simtă fericit măcar odată în viaţa sa. Eu sunt un profet izgonit, ca şi Zarathustra, dar idealul meu este opus acestuia; el era vestitorul supraomului, eu ai omului-animal. Dar amândoi suntem de acord asupra faptului că starea actuală a omului – compromis josnic între maimuţă şi supraom – e absurdă şi insuportabilă. Neputând – cum e şi natural – să devină supraoameni, nu rămâne decât să se întoarcă la origine şi să devină maimuţe.

Un masochist elveţian din secolul al XVIII-lea se apropiase timid de această idee. Rousseau predică reîntoarcerea la viaţa sălbatică. Ar fi un progres, dar observaţi că sălbaticii seamănă încă prea mult cu oamenii şi destul cu animalele. Sistemul meu este mai radical. Dar trebuie, mai înainte de toate, să-l experimentez şi de aceea m-am gândit la domnia-voastră.

— La mine? Şi ce-ar trebui să fac?

— Nimic altceva decât aceasta: să-mi cedaţi pentru câţiva ani marele ţinut pustiu, pe care îl aveţi în munţii Alleghany şi să-mi daţi ceva bani pentru primele cheltuieli. Eu voi instala acolo trei perechi de oameni, alese printre nenorociţii care n-au nici o meserie, nici adăpost şi lor le voi aplica metoda mea, care constă în a renunţa gradat neamul nostru la condiţiile vieţii animalelor nedomesticite.

Mai întâi de toate, nici o îmbrăcăminte. Interzicerea de a-si tăia părul, barba şi unghiile. Interzisă poziţia verticală: vor trebui să se obişnuiască să meargă în patru labe. Întrebuinţarea vorbirii şi a altui limbaj omenesc – oprită: vor trebui să comunice cu mine şi între ei numai prin gesturi, mugete şi urlete. În câmpul experienţei mele nu va trebui să apară nici un instrument, nici o maşină, nici un obiect fabricat. Vor trebui să se obişnuiască, încet, încet, să se hrănească cu fructe, cu rădăcini şi cu carne crudă. Natural, nu vor trebui să fie acolo locuinţe sau adăposturi de nici un fel: îi voi pune să doarmă în peşteri sau între ramurile copacilor. Va fi permisă vânătoarea, dar fără arme şi lupta între ei, corp la corp. Nici o lege, nici o morală, nici o religie. Animale libere, sub cerul liber.

Sunt convins că, dacă supravegherea este continuă, câţiva ani vor fi de ajuns pentru a obţine animalizarea completă a acestor creaturi şi prin urmare întreaga lor fericire. Tot ce tulbură sau îngrijorează pe om, animal degenerat şi corupt, va dispărea ca prin farmec şi protejaţii mei vor recuceri, încet, dar sigur, paşnica inconştienţă a vechilor lor fraţi. Dacă, după cum am credinţa, această primă experienţă reuşeşte, s-ar putea începe, cu posibilitate de succes, apostolatul pentru animalizarea totală a omenirii. Se vor ivi, desigur, obiecţiuni şi chiar opoziţii violente, mai ales din partea aşa-zişilor „intelectuali” – adevăraţi microbi răufăcători ai omenirii. Dar sunt sigur că cea mai mare parte dintre oameni, dintre bogaţi ca şi dintre plebei, va fi repede cucerită de o idee care corespunde instinctelor adânci şi secrete ale celor mai mulţi.

Cu toate că pedagogii neamului omenesc au încercat să înlăture sănătoasa animalitate primitivă, cu toate leacurile şi vrăjitoriile literaturilor, ale filosofiilor şi ai religiilor, totuşi oamenii au păstrat nostalgia stării animalice şi atunci când pot se întorc bucuroşi, cel puţin pentru câteva minute sau ore, să se îmbete de voluptatea pură a animalelor. Ei sunt nişte animale depravate şi trădătoare, dar nu până acolo încât să fi uitat şi nimicit cu totul natura lor primitivă. Îndată ce vor auzi glasul meu, care se sprijină pe experienţă, se vor deştepta în ei instinctele sălbatice şi maimuţăreşti şi se vor strânge în jurul meu, ca în jurul salvatorului lor. Eu voi fi Mesia animalităţii regăsite. Oamenii se trag din animale, dar şi-au trădat părinţii. Eu readuc în sânul adevăratei lor familii pe aceşti fii rătăciţi şi redau tuturora fericirea pierdută. Dacă în noul regat religia ar fi admisă, ei m-ar adora ca pe Dumnezeu.

— Iartă-mă, îi spusei, dumneata îmi pari prea inteligent şi prea altruist pentru ca să poţi deveni animal. De ce nu începi cu dumneata însuţi, dacă în adevăr crezi că animalitatea e cel mai mare bine?

— Nu m-aţi înţeles, răspunse cu tristeţe uriaşul bătrân. Ca toţi mântuitorii, eu trebuie să mă sacrific, pentru fericirea celorlalţi. Ca şi lui Moise, îmi este dat să întrevăd pământul făgăduinţei, dar trebuie să renunţ de a ajunge acolo. Altfel, cine ar conduce opera imensă de îndobitocire, pe care am conceput-o? Cine ar răspândi cuvântul salvator? Eu sunt contrariul îmblânzitorului: trebuie să transform pe oamenii civilizaţi în sălbatici. Şi dacă dresorii trebuie să fie puţin feroci, pentru a stăpâni pe cei feroci, eu, din contra, sunt condamnat să-mi păstrez inteligenţa, ca să suprim inteligenţa. M-aţi înţeles, în sfârşit?

Ca să-l fac să plece, a trebuit să-i promit că mă voi gândi la proiectul său şi că am să-i comunic hotărârea mea într-o săptămână. Şi Sarmihiel, profetul „întoarcerii la natură”, ieşi solemn din camera mea, după ce mai întâi mă fixă cu ochii săi imenşi şi albi.