NOSTALGIA CĂLĂULUI.

New-Parthenon, 9 decembrie.

BIETUL MEU TIAPA nu se simte bine. Suferă de amor propriu înăbuşit. Lipsa de acţiune îl umileşte. În zadar îi dau voie, din când în când, să sugrume câte o capră, un porc, un viţel. Toate păsările destinate bucătăriei mor de mâna lui, dar trebuie să vezi cu ce tristeţe furioasă suceşte gâtul cocoşilor şi curcanilor.

Îl înţeleg! Îmi închipui ce ar simţi un Ford condamnat să fabrice automobile pentru copii şi nu mai multe de zece pe zi. Pe de altă parte, Tiapa e bătrân şi n-ar mai putea să-si exercite vechea meserie. Patruzeci de ani în şir acest indian puternic a fost călău în Mexic şi în alte ţări din America şi Asia, dar de acum înainte nu mai are nici forţa şi nici precizia de odinioară şi nici un guvern nu l-ar mai lua în serviciul său. Şi acest om, care a răpit viaţa a mii de oameni, n-ar mai şti ce să facă cu viaţa lui, dacă nu l-aş fi primit în casa mea, anul trecut. Călăii sunt neprevăzători şi din cauza numărului lor redus, nu posedă nici măcar o trade-union profesională.

Tiapa n-a fost un meşteşugar vulgar, nici un funcţionar timid şi glaciar al justiţiei. Cred că a fost ultimul gâde de stil mare, din timpurile noastre.

Călău prin vocaţie. Deviza sa preferată este: „Umerii sunt făcuţi pentru băţ şi copacii pentru spânzurătoare”. Şi această natură pasionată s-a evidenţiat din plin în motivul care l-a făcut să-si părăsească profesiunea. În ţara unde era călău, un tânăr asasin a fost graţiat şi el refuză graţierea. I l-au predat lui: victima era fericită, salută pe executorul său şi chiar îi strânse mâna. Dar toate acestea supărară în mod ciudat pe Tiapa. „Atâta vreme cât sunt îndărătnici şi se zvârcolesc, zise el, totul merge bine, dar eu nu vreau să fiu complicele unui sinucigaş”. Şi nu vru să facă serviciul, aşa încât fu concediat înainte de vreme.

— Europa, îmi spunea el, a pierdut secretul de a ucide. Adoptarea mijloacelor mecanice e semnul decadenţei unei arte. Ghilotina e rapidă, dar prea geometrică şi impersonală. Apoi, împuşcarea e triumful superficialităţii, o cheltuială inutilă. Fără să socoteşti că puşca, înnobilată prin vânătoare şi război, n-ar trebui să fie întrebuinţată împotriva criminalilor. Statele Unite, cu scaunul electric, au coborât în abjecţiune. Electricitatea, cea mai spirituală forţă a naturii, aceea care dă lumină şi aripi, umilită până la punctul de a asasina pe asasini! Englezii, care au păstrat vechea spânzurătoare, sunt mai logici şi mai respectuoşi, deşi furcile sunt, din alt punct de vedere, un mijloc prea incolor şi primitiv – aş zice chiar, prea naiv. Ca să spun adevărul, în Europa sunt numai două popoare care păstrează încă oarecare originalitate în alegerea torturilor: Spania şi Turcia. Garrote-le şi ţeapă ies puţin din comun şi constituiesc o pedeapsă mai aspră decât de obicei, dar rămân în umbră faţă de vechile invenţii ale acestei arte. Şi băgaţi de seamă că turcii nu sunt nici europeni, ci sunt de rasă mongolă şi acum iată-i excluşi din Europa.

Evul mediu a fost, pentru rasa albă, marea epocă a omuciderii legale. Roata, îngroparea cu capul în jos şi sfâşierea în patru bucăţi erau operaţiuni rafinate şi care cereau oarecare abilitate. Nici anticii nu se lăsau mai prejos. Supliciul lui Mesentius, deşi puţin răspândit, era cu totul genial şi ideea lui Nerone, de a transforma trupurile omeneşti, cu ajutorul smolii, în torţe vii, nu merita să fie părăsită. Focul este, după mine, unul din instrumentele cele mai perfecte ale justiţiei. Nimic nu egalează, din punct de vedere al nimicirii totale un rug bine pregătit, făcut din lemn răşinos şi ajutat de vânt. Are ceva clasic, poetic, grandios, care place ochilor şi imaginaţiei. Chinurile care au rămas mai adânc imprimate în memoria oamenilor sunt acelea care au avut ca instrument flacăra. Grătarul Sfântului Laurenţiu, rugul arzător al Jeannei d'Arc, rugul lui Savonarola: ce pagini mari de eroism şi de istorie!

Nu vreau să zic prin aceasta că securea n-ar avea meritele sale. Ea stabilea o legătură directă şi aş zice aproape intimă între călău şi cel condamnat. Nu era dat tuturor să reteze capul cu o lovitură. Era nevoie de o vedere excelentă şi de un braţ sigur. Şi când era vorba de personaje sus puse, de regi sau de alţii de acest fel, erai în pericol să tremuri sau să te laşi intimidat. În meseria noastră, sentimentul e un mare neajuns.

Nu înţeleg de ce răstignirea pe cruce nu se mai întrebuinţează de atâtea secole: era un supliciu destul de lung, destul de dureros şi mai cu seamă estetic. Estetica, astăzi, e prea puţin luată în seamă. În Europa mai ales, execuţiile se fac în curţile închisorilor, aproape pe întuneric, în grabă, ca şi când justiţia omenească s-ar ruşina de sentinţele sale. Pentru mine este un mister acest fel de a proceda. Ori judecătorii cred că cel condamnat merită în adevăr să moară şi atunci ar trebui să înconjure această moarte de cea mai mare solemnitate, ca să înspăimânte pe ceilalţi criminali; sau se îndoiesc de legitimitatea dreptului lor asupra vieţii omeneşti şi atunci n-ar trebui să condamne pe nimeni la moarte.

Am făcut multe călătorii prin lume, în scopul de a mă perfecţiona în arta mea şi trebuie să mărturisesc că şi în acest domeniu Asia poate da lecţii tuturor. Nu vorbesc despre evrei: după cum n-au nici arhitectură, nici sculptură, nici pictură, ei n-au cunoscut nici tehnica pedepsei capitale. Întrebuinţau uciderea cu pietre – dar a arunca cu pietre e o distracţie de copii, nedemnă de adevăraţii oameni. Şi remarcaţi că oricine putea să ia parte la acest josnic supliciu democratic: nu exista în Iudeea antică meseria fixă de călău. Singurul evreu care a dat dovadă de oarecare imaginaţie, a fost regele Manasse. Care, după cât se povesteşte, a pus să lege pe profetul Isaia între două mese şi apoi să-l taie cu ferăstrăul.

Cu totul alt obicei aveau egiptenii şi asirienii. Când un popor se răscula, regii babilonieni puneau să fie jupuiţi vinovaţii şi cu pielea lor tapetau zidurile oraşului răzvrătit. Aceste tradiţii au trecut la mongoli, dar Tamerlan e şi mai vestit, atât pentru cantitatea cât şi pentru calitatea torturilor sale. Era un angrosist, nu un rafinat. Piramidele de cranii, pe care le lăsa ici şi colo, ca amintire despre trecerea sa, nu erau lipsite de oarecare frumuseţe, dar felul de a ucide era mai curând comun şi expeditiv. Adevărata patrie a artei noastre este China. În călătoria de studii pe care am făcut-o în Imperiul Ceresc (sunt atâţia ani de atunci, eram încă tânăr…) am putut asista la unele torturi clasice ale acestei ţări, în care politeţea este atât de aleasă. Dar începuse şi acolo decadenţa şi mi se spune că acum, de când cu republica, lucrurile merg şi mai rău. Şi ei vor să maimuţărească pe europeni şi se înjosesc până la împuşcare!

O singură dată, într-un oraş din provincia Kuang-si, am putut asista la tortura „cuţitelor”, care pentru mine este o capodoperă a profesiunii noastre. În tot cazul, este cea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie: merită să fie văzută. Poate că nu ştiţi în ce constă. Condamnatul e legat de un copac: în faţa lui stă călăul, cu un fel de coş acoperit cu o pânză. Din când în când, executorul bagă mâna în coş, scoate afară un cuţit, citeşte inscripţia gravată pe lamă şi, după indicaţiile scrise, operează. Sunt în coş atâtea cuţite, câte părţi are trupul şi fiecare din aceste părţi corespunde unei inscripţii săpate pe lamă. Cel dintâi cuţit pe care l-a apucat călăul trebuie să fi avut scris „piciorul drept”, pentru că acesta a fost cel dintâi membru pe care am văzut că-l taie pacientului. Apoi am văzut rând pe rând cum îi taie urechea stângă, fesele, mâna stângă, piciorul stâng, buza de sus, amândouă ţâţele şi braţul stâng. Pacientul nu urla, ci abia gemea. Poate că leşinase. Mi se spuse că familiile condamnaţilor, când sunt bogate, plătesc o sumă mare călăului, ca să scoată cuţitul pe care e scris „cap” sau „inimă”, spre a zădărnici intenţiile inventatorului şi a scurta execuţia. De data aceasta, trebuie să fi fost vorba de un răufăcător sărac, deoarece numai la urmă de tot i s-a tăiat capul.

Calităţile unei pedepse fiind durata şi varietatea torturii, mi se pare că cel dintâi loc ar fi trebuit dat acelei a cuţitelor. Legai prietenie cu călăul de acolo: era un bătrân frumos, cu cioc alb şi foarte politicos. Îmi spuse că această tortură din nefericire era scoasă din moda şi că se putea practica prin toleranţa autorităţilor locale, numai în unele colţuri de provincie. Îmi mărturisi că până şi în China arta călăului era din ce în ce mai puţin apreciată şi căutată şi secretele meşteşugului sunt pe cale de a se pierde. Azi, când decadenţa e universală şi vizibilă îmi vine în minte plângerea lui. Numai în unele regiuni din America şi din Asia se găsesc artişti ai morţii, care-si exercită meseria cu dragoste şi n-au pierdut cu totul bunele tradiţii. Şi eu, care vă vorbesc, eu care pot să mă laud în cariera mea cu aproape două mii de execuţii practicate în cele mai bune condiţii şi după toate metodele, sunt silit să vegetez în bucătării şi să mă mulţumesc, spre a-mi trece vremea, luând viaţa unor animale aşa de vulgare.

Într-o zi l-am întrebat ce senzaţii încercă, în epoca sa frumoasă, în timpul unei execuţii şi dacă n-a simţit repulsie sau remuşcare pentru oribila meserie pe care o făcea. Mă privi zâmbind:

— Remuşcări? Repulsie? Şi de ce? În faţa condamnatului nu aveam impresia că am în faţa mea un om viu, ci un mort. Din momentul în care fusese pronunţată sentinţa, acesta era viu numai prin toleranţă şi din motive birocratice. În mod legal, el era şters din rândul celor vii şi eu puteam să-mi îndeplinesc funcţia cu aceeaşi răceală pe care o au medicii când taie şi jupoaie un cadavru. Pentru mine, adevăratul autor al morţii e judecătorul: eu nu eram decât un instrument, cum e cuţitul sau frânghia. Ce remuşcări aş fi putut simţi? Dacă ar fi fost după mine, n-aş fi ucis nici un păianjen. Statul îmi încredinţa un cadavru viu şi-mi poruncea să scap pământul de el. Şi, pe urmă, cea mai mare parte din condamnaţi erau asasini şi eu nu le făceam nimic mai mult decât ceea ce făcuseră ei altora, aceia nevinovaţi.

— Mărturiseşte, totuşi, că meseria îţi plăcea şi că satisfăcea plăcerea de sânge, care este în natura dumitale.

— Şi acesta nu-i un merit? Răspunse Tiapa. Nimeni nu-si poate exercita cinstit şi cu demnitate meseria dacă n-o iubeşte. Cât despre plăcerea de sânge, ce rău vedeţi aici? Dacă s-a născut odată cu mine, nu sunt responsabil eu. Fiecare urmează propria sa înclinare. Pictorul pictează pentru că-i plac culorile şi formele; astronomul studiază pentru că are o predilecţie pentru numere şi pentru stele şi de ce ar trebui să pară ciudat că un călău ucide pentru că îi place sângele? Nu înţeleg prejudecata pe care o au oamenii civilizaţi împotriva călăului. Dacă nu vă trebuiesc călăi, suprimaţi pedeapsa capitală: fără îndoială că judecătorii n-o aplică pentru a ne face plăcere nouă, executorilor. Şi dacă nu voiţi s-o suprimaţi, mulţumiţi lui Dumnezeu că se nasc oameni care să exercite această profesiune şi cinstiţi-i cum se cuvine.

— Totuşi, nostalgia de care suferi, nu ţi se pare ceva urât, rău?

— Încercaţi, răspunse triumfător Tiapa, să faceţi meseria de călău timp de patruzeci de ani şi apoi să stăm de vorbă. Îmi lipsesc capetele aşa cum îi lipsesc lutul şi dalta unui sculptor paralitic; sufăr aşa cum ar suferi un violonist căruia i s-ar fi tăiat mâinile. Răul meu este o probă nepieritoare despre dragostea pe care totdeauna am avut-o pentru arta mea. Dar artiştii adevăraţi au fost totdeauna neînţeleşi şi calomniaţi…

Şi o lacrimă, o lacrimă adevărată izvorî din ochiul drept al bătrânului Tiapa.