O VIZITĂ LUI FREUD.

Viena, 8 mai.

ACUM DOUĂ LUNI, cumpărasem Ia Londra o frumoasă marmoră greacă din epoca elenistică, reprezentând după părerea arheologilor, pe Narcis. Ştiind că Freud împlinise alaltăieri şaptezeci de ani – s-a născut la 6 mai 1358 – trimisei în dar statuia, cu o scrisoare de omagiu „inventatorului narcisismului”.

Acest cadou bine ales mi-a adus o invitaţie din partea patriarhului psihanalizei. Mă întorc acum de la el şi vreau să notez numaidecât esenţialul conversaţiei noastre.

Mi s-a părut puţin abătut şi melancolic.

— Sărbătorile aniversare, mi-a spus, seamănă prea mult cu comemorările şi amintesc prea mult de moarte.

Am fost impresionat de tăietura gurii lui: o gură cărnoasă şi senzuală, ca de faun, care explică vizibil teoria sa despre libido. A fost totuşi bucuros să mă vadă şi mi-a mulţumit călduros pentru „Narcis”.

— Vizita dumneavoastră e pentru mine o mare mângâiere. Nu sunteţi nici bolnav, nici coleg, nici discipol, nici rudă! Trăiesc tot anul printre isterici şi obsedaţi, care-mi povestesc turpitudinile lor, aproape totdeauna aceleaşi; printre medici, care mă invidiază când nu mă dispreţuiesc şi cu discipoli care se împart în papagali cronici şi în ambiţioşi schismatici. Cu dumneavoastră pot, în sfârşit, să vorbesc liber. Eu, care învăţ pe alţii virtutea mărturisirii, n-am putut niciodată să-mi deschid sufletul în întregime. Am scris o mică autobiografie, dar mai mult cu scop de propagandă şi dacă vreodată am făcut mărturisiri în a mea Traumdeutung, au fost numai fragmente. Nimeni nu cunoaşte şi n-a ghicit adevăratul secret al operei mele. Aveţi vreo idee despre psihanaliză?

Răspunsei că am citit unele traduceri englezeşti din opera sa şi că numai pentru a-l vedea m-am oprit Ia Viena.

— Toţi cred, reluă el, că ţin la caracterul ştiinţific al operei mele şi că scopul meu principal este vindecarea bolilor mintale. E o enormă neînţelegere, care durează de prea mulţi ani şi pe care n-am reuşit s-o înlătur. Eu sunt savant de nevoie, nu prin vocaţie. Adevărata mea natură, e o natură de artist. Eroul meu secret a fost totdeauna, din copilărie, Goethe. Aş fi vrut atunci să devin un poet şi toată viaţa am dorit să scriu romane. Toate aptitudinile mele, recunoscute şi de profesori, la liceu, mă îndreptau spre literatură. Dar dacă vă gândiţi care erau condiţiile literaturii în Australia, în ultimul pătrat al veacului trecut, aţi înţelege nedumerirea mea. Familia mea era săracă şi poezia, după mărturia celor mai celebri contemporani, producea puţin sau prea târziu. În plus, eram evreu, ceea ce mă punea în condiţiuni de inferioritate vădită, mai ales într-o monarhie antisemită. Exilul şi sfârşitul mizerabil al lui Heine mă descurajau. Alesei, tot sub influenţa lui Goethe, ştiinţele naturale. Dar temperamentul meu rămânea romantic: în 1804, ca să revăd cu câteva zile mai curând pe logodnica mea, care era departe de Viena, alcătuii în grabă o lucrare despre coca şi alţii îmi răpiră gloria şi beneficiile descoperirii cocainei ca anestezic.

În 1885 şi 86 am trăit la Paris; în 1889 am fost pentru câtva timp la Nancy. Această şedere în Franţa avu o influenţă decisivă asupra spiritului meu, nu atât prin ceea ce învăţai de la Charcot şi de la Bernheim, ci pentru că viaţa literară franceză era, în acei ani, foarte bogată şi sclipitoare. La Paris, ca un bun romantic, petreceam ore întregi pe turnurile de la Notre Dame, iar seara frecventam cafenelele din Cartierul Latin şi citeam cărţile care făceau mai mult zgomot în acei ani. Lupta literară era în plină dezvoltare. Simbolismul ridica steagul împotriva Naturalismului. Influenţei predominante a lui Flaubert şi Zola se substituia aceea a lui Mallarme şi Verlaine. Eram la Paris de puţin timp, când apăru A Rebours de Huysmans, discipolul lui Zola, care trecea drept decadent. Eram încă în Franţa când fu publicat Jadis et Nagučre de Verlaine şi fură adunate poeziile lui Mallarmé şi Illuminations de Rimbaud. Vă dau aceste detalii nu pentru a face caz de cultura mea, ci pentru aceste trei şcoli literare – romantismul mort de curând, naturalismul ameninţat şi simbolismul în ascensiune – au fost inspiratoarele tuturor lucrărilor mele posterioare.

Literat prin instinct şi medic de nevoie, concepui ideea de a transforma o ramură a medicinei – psihiatria – în literatură. Am fost şi sunt poet şi romancier, sub înfăţişare de savant. Psihanaliza nu e altceva decât transpunerea unei vocaţii literare în domeniul psihologiei şi al patologiei. Primul îndemn spre descoperirea metodei mele mi-a venit, cum era şi natural, de la scumpul meu Goethe. Ştiţi că el a scris Werther pentru a se elibera de apăsarea morbidă a unei dureri: literatura i-a servit de katharsis, de eliberare. Şi în ce constă metoda mea pentru tratamentul isteriei, dacă nu în a îndemna pe pacient să povestească tot, pentru a se elibera de obsesie? N-am făcut altceva decât am silit pe bolnavii mei să facă întocmai ca Goethe. Mărturisirea este eliberare, deci vindecare. Catolicii ştiau aceasta de secole, iar Victor Hugo m-a învăţat că poetul e şi preot şi astfel mă substituii cu îndrăzneală confesorului. Cel dintâi pas era făcut.

Observai destul de repede că mărturisirile bolnavilor mei constituiau un preţios repertoriu de „documente omeneşti”. Făceam astfel o operă identică cu a lui Zola, dar, pe când el se folosea de acele documente pentru a scrie romane, eu eram silit să le ţin pentru mine. Poezia decadentă atrase atunci atenţia mea asupra asemănării dintre vis şi opera de artă şi asupra importanţei limbajului simbolic. Psihanaliza se născuse – nu cum s-a spus, din sugestiile lui Schopenhauer şi ale lui Nietzsche – ci din transpunerea în domeniul ştiinţific a şcolilor literare care-mi erau dragi.

Mă voi explica mai clar. Romantismul, care reluând tradiţiile poeziei medievale, proclamase primatul pasiunii fi reducea orice pasiune la dragoste, mi-a sugerat ideea de a face din sexualitate centrul vieţii omeneşti. Sub influenţa romancierilor naturalişti, am dat iubirii o interpretare mai puţin sentimentală şi mai puţin mistică, dar principiul era acelaşi.

Naturalismul şi mai ales Zola mă obişnui să văd părţile cele mai respingătoare, dar care sunt cele mai comune şi mai generale vieţii omeneşti: senzualitatea şi dorinţa, sub ipocrizia manierelor frumoase; pe scurt, bestia din om. Descoperind secretele ruşinoase pe care le ascunde inconştientul, n-am făcut altceva decât să reînnoiesc actul de acuzare, lipsit de prejudecată, al lui Zola.

Simbolismul, în sfârşit, mă învăţă două lucruri: valoarea visurilor, asimilate cu operele poetice şi locul pe care-l ocupă în artă, adică în visul realizat, simbolul şi aluzia. Atunci începui marea mea carte asupra interpretării visurilor ca revelaţii ale subconştientului, acelaşi subconştient care este izvorul inspiraţiei. Şi cum învăţasem de la simbolişti că fiecare poet trebuie să creeze limbajul său propriu, eu am creat la rândul meu vocabularul visurilor, idiomul oniric.

Pentru a completa cadrul izvoarelor mele literare, voi adăuga că studiile clasice pe care le-am făcut – eram totdeauna cel dintâi din clasă – mi-au sugerat mitul lui Oedip şi-al lui Narcis; acestea m-au învăţat, împreună cu PI aton, că inspiraţia, adică izbucnirea inconştientului, este fundamentul vieţii spirituale şi, în sfârşit, cu Artemidor, că orice vis nocturn are o semnificaţie ascunsă.

Ca o probă că toată cultura mea este esenţial literară, sunt citatele continui din Goethe, Grillparzer, Heine şi alţi poeţi: conformaţia spiritului meu mă duce spre eseuri filosofice, spre paradox, spre dramatic şi n-are nimic din rigiditatea pedantă şi tehnică, a adevăratului savant. Iată o probă indiscutabilă: în toate ţările în care a pătruns psihanaliza, ea a fost mai bine înţeleasă şi aplicată de artişti, decât de medici. Cărţile mele, de fapt, seamănă mult mai mult cu operele de imaginaţie, decât cu tratatele de patologie. Studiile mele asupra vieţii zilnice şi asupra cuvintelor de spirit sunt pur şi simplu literatura şi în Totem şi Tabu am încercat şi romanul istoric. Cea mai veche şi mai tenace dorinţă a mea ar fi să scriu pur şi simplu romane şi posed un tezaur de material de prima calitate, care ar face fericiţi pe o sută de romancieri. Dar mă tem că de acum înainte e prea târziu.

În orice caz am ştiut să înving, pe o cale inversată, destinul meu şi mi-am atins visul: să rămân un om de litere, făcând în aparenţă pe medicul. În toţi marii savanţi există germenul fanteziei, izvorul intuiţiilor geniale, dar niciunul nu şi-a propus, ca mine, să traducă în teorii ştiinţifice inspiraţiile oferite de curentele literaturii moderne. În psihanaliză se regăsesc adunate şi rezumate, transpuse în jargon ştiinţific, cele trei şcoli literare mai importante din secolul al XIX-lea; Heine, Zola şi Mallarmé se întâlnesc în mine, sub stăpânirea bătrânului Goethe. Nimeni n-a observat acest mister învederat şi eu nu l-aş fi mărturisit nimănui, dacă n-aţi fi avut excelenta ideea de a-mi dărui o statuie a lui Narcis.

În acest moment, conversaţia devie. Vorbirăm de America, de Kayserling şi la urmă chiar şi de moravurile vienezelor. Dar singurul lucru care merită să rămână pe hârtie este ceea ce am scris până acum. Când să-mi iau rămas bun, Freud îmi recomandă discreţie asupra mărturisirii sale.

— Nu sunteţi scriitor, nici gazetar, din fericire, aşa că sunt sigur că veţi păstra secretul meu.

Îl asigurai, cu toată sinceritatea: aceste însemnări nu sunt destinate tiparului.