O VIZITĂ LUI EDISON.

New-Jersey, 23 iunie.

M-AM DUS LA MENLO PARK, spre a flecări câteva momente cu bătrânul Edison. Unul din secretarii săi îmi telefonase că nu putea să-mi acorde mai mult de zece minute.

Găsii pe bătrânul mag aşezat înaintea unei mese foarte lungi de lemn alb, care ocupa jumătate din cameră, dar care era complet liberă: nici o bucată de hârtie, nici un creion, nici un toc.

Mutra mea trebuie să-i fi plăcut numaidecât venerabilului inventator, fiindcă-mi făcu, fără prea multă introducere, o mărturisire neprevăzută şi atât de neverosimilă, încât aş fi refuzat s-o cred, dacă altcineva mi-ar fi povestit-o.

— Se vede imediat că sunteţi un profan, începu el, dar, în orice caz, trebuie să ştiţi că am născocit mai multe jucării bazate pe electricitate, pe care oamenii – copii eterni – le numesc cu pompă „mari invenţii”. Nu mă ruşinez de ele; într-un fel oarecare trebuie să-ţi cheltuieşti vremea şi să foloseşti acea mică dibăcie din creier, care, dacă nu-i întrebuinţată, îţi aduce mare plictiseală. Pe de altă parte, unele din acele jucării pot fi utile în nevoile inferioare ale vieţii comune, adică ale vieţii materiale zilnice. Dar dumneavoastră înţelegeţi că a fixa sunetele pe un disc, a multiplica vocile, a perfecţiona lămpile electrice şi radio, nu înseamnă deloc a îmbunătăţi viaţa oamenilor, nici a mări fericirea, nici a te apropia de secretele Universului. Acum, când sunt bătrân, îmi dau seama că am consacrat toată viaţa mea unor lucruri de o importanţă neglijabilă. Că omul poate să vadă mai bine când dansează sau când face curte şi că are posibilitatea să audă din nou, după bunul plac, ultimul cântec de pe Broadway sau ultimul discurs al candidatului republican, aceasta nu schimbă cu nimic din neputinţa noastră fundamentală, nici din truda la care suntem condamnaţi de la naştere.

Când îi aud pe oamenii de azi cum se entuziasmează de viteza maşinilor lor, nu mă pot împiedica să nu râd. Aeroplanele, cu cele 300 de kilometri pe oră, sunt, în comparaţie cu lumina, care parcurge 300.000 de kilometri pe secundă, nişte melci foarte ridicoli.

Când eram tânăr, îmi închipuiam, ca un prost, că toată civilizaţia constă în maşini. Am construit câteva maşini destul de reuşite şi suntem în acelaşi punct. Mai mult de o jumătate de secol de calcule, de cercetări, de veghe, de încercări, pentru a ajunge să pun în comerţ jucării comode sau zgomotoase! Mărturisiţi că omul de pe stradă e o creatura excesiv de indulgentă şi de optimistă.

Dacă cel puţin aş fi descoperit cele două maşini decisive, care ar putea să ne elibereze de cele mai mari suferinţe! Martiriul omenirii e dublu: pentru bărbat, cea mai grea încercare e de a gândi; pentru femeie, cea mai înfricoşătoare tortură e de a naşte. Dar încă n-am inventat – şi poate că nu voi inventa niciodată – nici maşina gânditoare, nici maşina generatoare. Am construit maşini de calculat şi servomotoare, dar sunt departe de ideal: aceste aparate cer totdeauna intervenţia omului. Raimondo Lullo şi Leibniz imaginaseră pur şi simplu maşini de gândit, dar niciunul n-a reuşit să le fabrice şi să se servească de ele. Cât despre crearea fiinţelor vii, am rămas tot la automatul mecanic al lui Maelzel, mai mult sau mai puţin perfecţionat. Industria androizilor este încă în faza copilăriei.

Un francez decadent, Villiers de l'lsie Adam s-a distrat povestind, într-un roman, ca eu aş fi dat viaţa unei femei artificiale aşa de perfecte, că aş fi schimbat-o pe una vie. Dar, din nefericire, nu-i adevărat: acest francez era un linguşitor sau un mistificator.

Pe de altă parte, e sigur că până ce nu vom fi găsit maşini care să înlocuiască creierul masculin şi uter feminin, ştiinţa mecanică şi electrotehnică trebuie să-si mărturisească incapacitatea. Numai după ce vom fi eliberat pe bărbat de chinul gândirii şi pe femeie de sarcina maternităţii, vom putea cânta victoria. Dar această zi e încă îndepărtată şi eu nu am speranţe să ajung s-o mai văd. Am împlinit de puţin timp optzeci de ani şi sub scoarţa cerebrală sângele nu mai circulă liber şi bogat ca odinioară. Am făcut cum am putut, adică puţin lucru. Am dat jetoane de os, celor care ar fi avut nevoie de dolari de aur. Aveţi în faţa dumneavoastră un bătrân tehnician dezamăgit, ca să nu zic falit. Nu spuneţi nimănui că însuşi Edison v-a confirmat falimentul ştiinţei. Ignoranţii au nevoie de iluzii, muncitorii de lucru şi industriaşii de câştig. Datoria noastră este de a salva, atât cât se poate, superstiţiile avantajoase.

Candidul şi melancolicul Edison se uită atunci la ceas şi cu un maiestuos semn din mână îmi dădu a înţelege că trecuse timpul pe care mi-l rezervase.