PRĂVĂLIA LUI BEN-CHUSAI.

Amsterdam, sfârşitul lui aprilie.

CEA MAI CIUDATA PRĂVĂLIE, pe care am văzut-o în viaţa mea, am descoperit-o acum câteva zile în cartierul evreiesc din Amsterdam.

Pe din afară, părea o prăvălie ca toate celelalte. O firmă vopsită cu roşu închis purta scris, cu litere de aur numele stăpânului: Ben-Chusai.

Singura particularitate era aceasta: cele două vitrine mari, tapetate cu catifea neagră, de o parte şi de alta a uşii, erau goale. Întâi n-am avut curajul să intru, cu toată curiozitatea mea puternică. Încercai să spionez ce-ar putea fi înlăuntru, dar uşa de la intrare avea geamurile acoperite cu o perdea lungă de mătase albastră-verzuie.

Trecui pe acolo dinadins, a doua zi, la o oră diferită. Uşa era tot închisă, vitrina tot goală. Mă plimbai puţin în sus şi în jos, cu nădejdea să văd pe cineva intrând sau ieşind din prăvălia misterioasă. Nimeni. La câţiva paşi de acolo se afla un bazar de covoare turceşti şi un evreu bătrân, care amintea de evreii lui Rembrandt, fuma pe prag.

Mă prefăcui că examinez câteva din covoarele expuse şi, la sfârşit, tot vorbind, întrebai pe negustor ce fel de lucruri vindea vecinul său Ben-Chusai. La această întrebare, bătrânul zgâi la mine ochii pe care până atunci îi ţinuse ascunşi sub genele stufoase şi ridică spre cer doua mâini umflate, în atitudinea unui profet care blestemă.

Din barba sa încâlcită ieşi de două sau de trei ori un cuvânt, în care mi se păru că înţeleg:

— Sacrilegiu! Sacrilegiu!

Când repetai întrebarea, bătrânul îmi întoarse spatele şi dispăru în labirintul întunecos al covoarelor sale îngrămădite.

— Mă întorsei în aceeaşi stradă, pentru a treia oară, câteva zile mai târziu, hotărât să mă eliberez de această obsesie. Apăsai mânerul uşii şi intrai în prăvălie. O încăpere pătrată, goală, fără scaune: două dulapuri mari de lemn întunecat, închise, formau singurul mobilier.

Pe când mă uitam în jurul meu, mirat, neştiind dacă trebuie să strig sau nu, o perdea de catifea se dădu la o parte, la dreapta, lăsând să treacă un tânăr brun, bine îmbrăcat, bărbierit, zâmbitor, pe care în orice alt loc l-aş fi luat drept un secretar de ambasadă sau de mare hotel. Numai ochii negri, foarte mobili şi carnaţia brună, delicat aurită, te făceau să te gândeşti la foştii săi strămoşi din orient.

Nu se arătă deloc mirat văzându-mă.

— Sunteţi un amator? Îmi zise el, cu zâmbetul său alb de smalţ.

Făcui un semn afirmativ fără să ştiu despre ce este vorba şi amabilul tânăr, făcând din ochi cu o cordială complicitate, mă făcu să trec în dosul perdelei. Urcarăm o scară frumoasă de lemn, lustruită cu ceară.

Când ajunserăm sus, misterul se limpezi.

— Trebuie să ştiţi, desigur, îmi mărturisi cu o voce armonioasă amabilul Ben-Chusai, că magazinul meu e unic în lume, pentru aceste, să zicem, curiozităţi speciale. Veţi găsi aici tot ce doriţi, piese comune şi rare, totul autentic, garantat şi ieftin. Din nefericire, în acest domeniu, cunoscătorii sunt rari…

„Domeniul” lui Ben-Chusai era în adevăr o specialitate în genul său şi deodată mi se păru că am fost transportat în adevăratul meu climat.

— În această vitrină, continuă desăvârşitul meu negustor, nu sunt decât obiecte mărunte de mică importanţă şi uşor de mânuit – simple amintiri pentru amatorii puţin bogaţi, ţigarete confecţionate din falange de degete, dinţi incisivi montaţi în argint şi în platină, tocuri şi coliere făcute din vertebre lucrate. Materia primă, se înţelege e exclusiv omenească – din principiu noi nu lucrăm oase de animale – dar aici este abia A. B. C.

— Ul artei noastre.

Poate că vă interesează mai mult – adăugă el arătându-mi o altă vitrină – aceste probe de pietrificare obţinute prin metoda italianului Segato. Avem o frumoasă mână de fată, amândouă picioarele unei dansatoare negrese şi urechea dreaptă a unui celebru violonist boem. Cum vedeţi, carnea a pierdut puţin din culoarea naturală, dar iluzia e perfectă: cu această mânuţă care a fost moale şi mângâietoare, aţi putea acum sparge capul unui duşman.

Mi se pare totuşi că nici aceasta nu vă interesează Aveţi dreptate: sunt lucruri mai bune. Iată, de exemplu două cupe artistice pentru banchete, confecţionate din cranii, în stilul longobard, adică asemănătoare acelora de care se servea regele Alboin. Iată un flaut minunat, obţinut prin lucrarea îndemânatică a femurului unei femei vestite pentru frumuseţea ei. Avem şi cranii transformate în elegante vase de flori şi în fructiere şi bastoane de plimbare tăiate din tibii de uriaşi. Dacă aţi şti câte greutăţi şi câte cheltuieli pentru a procura materialul acestor opere de artă!

Deschise un dulap cu geamuri, care se afla într-un colţ: înăuntru se aflau trei rânduri de pocale mari.

— Acestea poate merită atenţia domniei-voastre. În sticla aceea mare de sus se păstrează în alcool capul unuia Dayak din Borneo. L-a adus un explorator olandez. Observaţi tatuările şi oribila expresie a feţei. Aceşti sălbatici sunt – după cum ştiţi – nişte vânători de capete.

În lichidul galben, în adevăr, o faţă turtită de sticlă, umflată, îngrozitoare, presărată cu hieroglife şi cu peri scurţi, mă privea, cu pleoapele sale încreţite, pe jumătate deschise.

— Alături, continuă Ben-Chusai, o altă curiozitate: un foetus cu două capete şi patru braţe.

O încurcătură de membre livide şi de nerecunoscut, dezgustătoare.

— Mai jos, observaţi borcănaşul din dreapta: e capul unei girl care-a fost regina frumuseţii la Palm Beach cu un an înainte de război. Bine conservat. În fiecare săptămână schimbăm alcoolul. O piesă care iese din comun.

Un păr care fusese blond acoperea un cap mic, care primise, desigur, atâtea sărutări! Dar ochii erau închişi, obrajii verzui, gura aproape neagră: se zăreau, prin cristal, dinţii înşiraţi ca nişte pietricele mânjite de noroi.

— Lată la ce se reduce frumuseţea care roade pe oameni! Exclamă cu un ton filosofic Ben-Chusai. Să trecem la altceva! Priviţi tablourile atârnate pe pereţi. Sunt piepturi şi pântece de oameni tatuaţi, puse în rame, natural după o preparaţie savantă. Durată nesfârşită. Observaţi frumuseţea desenelor şi originalitatea culorilor. Foarte graţios peisajul din stânga: arborii, luna, un castel, nu lipseşte nimic. Şi al treilea la dreapta: tatuajul unui pescar tunisian: Africa susţinută de trei delfini, de un pumnal şi de un profil de femeie. Dacă vă place, nu costă decât patru sute de florini.

Aceste smocuri rare de păr, atârnate aici, sunt o colecţie de scalps, găsite într-un sat de piei-roşii. Plete lungi şi bine păstrate; pielea cu păr e uscată perfect. Sunt plăcute ca decoraţii într-un salon.

Acest raft, după cum vedeţi, nu conţine decât cărţi – şi toate, se înţelege, în legătură cu ceea ce ne interesează. Am o bună colecţie de Dansuri macabre, ediţii originale, foarte rare, începând cu aceea a lui Guy Marchand din Paris din 1485. Deschideţi acest album: este o capodoperă. Sunt Imagines Mortis, ale lui Holbein cel Tânăr, din 1526. Desene surprinzătoare – un exemplar de o mare strălucire.

Aceasta este Histoire des Spectres a lui Leloyer, 1605, cealaltă Spectrologia lui Decker, foarte căutată în ediţia rară din Hamburg, 1690. Avem apoi toate lucrările asupra Resurecţioniştilor sau violatori de morminte şi despre îmbălsămare, de la egipteni până la şcolile lui Hunter, Ruysch şi Gorini. Dar bijuteriile bibliotecii mele iată-le: aceste volume vechi, legate în piele de om. Ştiţi că în timpul Revoluţiei franceze se afla, la Meudon, o tăbăcărie de piele omenească? Această industrie trăieşte greu, de azi pe mâine, în Germania. Observaţi fineţea grăuntelui şi delicateţea desenului – durabilitatea e aceeaşi ca şi a viţelului tânăr. Pot să vă ofer această preţioasă ediţie de Crimes de l'amour de Marchizul de Sade – şi el un necrofil – legată cu pielea foarte frumoasă a unei negrese ucisă la Londra din gelozie. Exemplar unic: o mie două sute de florini.

Ben-Chusai văzând că admir fără să înţeleg nimic, deschise o uşiţă de fier, în peretele din dreapta al camerei şi mă invită politicos să intru.

— Aici avem secţia relicvelor profane, ca să zicem aşa. Iată un mic lot de mumii, sosite de câteva luni din Egipt. Marfă autentică, însoţită de certificatele egiptologilor. Cea mai frumoasă e aceea a lui Tetu-nu, un mare demnitar din vremea lui Amenophis al IV-lea. Interesantă cea a unei matroane, cu sarcofagul său pictat: vedeţi, reprezintă viaţa intimă a unei mari case egiptene: sclavii negri care merg să scoată apă, sclave care torc, bucătăreasa care jumuleşte nişte păsări, căldările în şir, amforele de vin, pisicile care urmăresc maimuţele domestice.

Aceste cadavre uscate şi strânse în saci de trestie, sunt mumii din Peru, din epoca precolumbiană. Observaţi aceşti muşchi de materie cartilaginoasă, care se ţin încă de oase şi aceste smoculeţe de păr, care par pietrificate. Le ţin pentru colecţie, dar nu sunt aşa de pitoreşti. Mai remarcabil acest bust de pe etajeră.

Era un craniu căruia i se pusese o mare perucă neagră şi pe care-l vopsiseră cu roşu pe fălci. Toţi dinţii erau de aur; în orbitele goale, o pereche de ochi albaştri: monstruos, respingător, oribil.

— Vă recomand mai curând acele obiecte istorice de artă de primul rang: trei falange găsite în mormântul Scipionilor, o buclă din părul Doamnei Du Barry, noada împărătesei Caterina a Rusiei, o mână din cenuşa lui Schelley. În acest borcănaş se află inima mumificată a doamnei Ackermann, marea poetesă atee; în această cutiuţă de fildeş, glontele care l-a ucis pe Puşkin şi în această cutie descoperită barba lui Moses Mendelssohn, marele filosof din Dessau, adversarul lui Kant. Această statuetă informă, sub sticlă, este piesa cea mai rară: un copil carbonizat din săpăturile da la Herculanum. Aici nu mai e altceva de văzut: să trecem în sala scheletelor.

Ben-Chusai deschise altă uşă şi avui înaintea ochilor un spectacol pe care nu-l voi uita niciodată. Într-o sală lungă o legiune de schelete, aşezate câte patru, ca soldaţii, se priveau cu nenumăraţii lor ochi scoşi. Erau de toate staturile şi formele: uriaşi, pitici, bondoci, subţiri, maiestuoşi, slăbănogi, unele deformate de tumori şi de cocoaşe sau acoperite de praf şi de pământ; altele de o albeaţă supărătoare, ajustate şi proporţionate, ca şi când ar fi fost opera unui profesor de osteologie. Era un schelet de copil şi altul de cocoşat; unuia îi lipseau amândouă braţele; pe un craniu se mai vedeau câteva fire de păr decolorate şi sinistre; un altul avea două găuri în tâmplă: era al unui om asasinat.

Singurul schelet care are o poveste, reluă Ben-Chusai e cel dintâi din dreapta, din ultimul rând. Mi-a fost vândut de un pictor german, care plângea cu disperare în momentul în care a trebuit să se despartă de el. Mi-a povestit că era scheletul unui prieten al său din tinereţe. Foarte săraci, ei călătoreau pe jos, prin Alpi. Zăpada i-a surprins şi ei n-au găsit adăpost decât într-o cabană dărâmată. Ca să scape de frig, şezură strâns îmbrăţişaţi şi astfel petrecură noaptea. Dimineaţa, unul din ei era mort. Supravieţuitorul puse să se pregătească scheletul prietenului său nedespărţit şi-l păstră totdeauna lângă el, mai mult de treizeci de ani, purtându-l în mutările şi în călătoriile lui. După război, mizeria îl sili să vândă totul: cărţi, tablouri şi chiar şi această biată relicvă a prieteniei. Dar toate acestea nu adaugă la valoarea comercială a obiectului; pentru cincizeci de florini e al domniei-voastre.

Legiunea posomorită a scheletelor, nemişcată, parcă aştepta un ordin, o chemare – poate aceea a trompetelor reînvierii. Unele păreau gânditoare, cu capul puţin aplecat înainte; altele scoteau dinţii rânjiţi, ca şi când se gândeau să răzbune propria lor moarte; unul întindea înaintea lui o mână enormă, care se ţinea prin fire de argint, ca şi când ar cere de pomană celor vii, în mizeria goliciunii lui absolute.

— Numai un singur lucru nu vă pot arăta, adăugă încet politicosul Ben-Chusai şi e păcat, pentru că e poate perla magazinului meu. O piesă unică în lume, cel puţin în comerţ. Vedeţi această casă de fier de lângă fereastră? Înlăuntru, după cum m-a asigurat vânzătorul, e închis un spectru – şi încă un spectru feminin, cu haine, bijuterii şi tot restul. Dacă aş deschide, n-aţi vedea decât un fel de mantie de culoarea muşchiului, roasă de molii, căci spectrul nu stă totdeauna aici. Dar rişti să-l vezi fugind sau dispărând. Noaptea, totuşi, se aud în această cameră scârţâituri şi gemete, care nu-s deloc naturale. E destul să vă spun că spectrul meu provine dintr-un loc eminamente istoric: din Newstead Abbey, faimosul castel al lui Byron. N-aş putea să-l cedez decât cu patru mii de florini: nu mi se pare scump, dată fiind originea lui.

Când am ieşit din prăvălia lui Ben-Chusai, totul mi se păru nou, luminos, minunat. Fiecare om viu pe care-l întâlneam era un prieten; fiecare zâmbet mi se părea un salut; fiecare voce o siguranţă. Dar după două zile m-am întors acolo şi-am cumpărat obiecte în valoare de aproape zece mii de florini. Peste două luni voi avea, în America, o nouă colecţie. Thanatoteca cea mai bogată din Statele Unite. Ben-Chusai, mişcat de pasiunea mea şi de grămada cumpărăturilor, mi-a făcut o reducere globală de 15 la sută din preţul facturii.