APPASSIONATO

Descoperirea răului într-o copilărie sălbatică şi prea de timpuriu introspectivă; dintr-o singurătate umilită, impusă de timiditate, de o fire aparte şi de mizerie; din repetatele eşecuri ale unui enciclopedism prea ambiţios; din lirismul elegiac rumegat pe drumuri sure, printre ziduri înnegrite, sub un cer de cenuşă; din nelămuritele năzuinţe la o viaţă eroică, demnă, poetică, repede tăgăduite şi nimicite de blestemata mediocritate a unei vieţi înguste, provinciale, zgribulite şi înjositoare, a apărut un pesimism disperat şi închis în sine ca o fortăreaţă fără ferestre. Nici n-am ajuns bine intelectual matur – spre sfârşitul adolescenţei – că am şi început să mă întreb despre rostul vieţii, dar n-am căpătat răspuns. Preocuparea teoretică a dat formă melancoliei. Tristeţii fizice şi absolute a după-amiezilor din timpul sărbătorilor de iarnă i-a urmat întrebarea asupra răului şi binelui existenţei, iar spiritul spunea nu la orice promisiune, orice vis mincinos, orice plăcere falsă şi sufla peste cele din urmă farmece, ca vântul de la miezul nopţii peste ultimele pâlpâiri ale unor luminări muribunde.

După toropeala nopţilor de veghe pline de închipuiri, când îţi vine să-ţi plângi de milă ţie însuţi, fără nici un motiv, aşa cum nu-i vei plânge nimănui, au urmat cercetările asupra naturii fiidurerii, asupra scurtei durate a bucuriilor, asupra cumpănirii fericirilor pământeşti; după pateticele sonete despre sfârşitul zilelor şi al toamnelor, a urmat hotărârea neclintită de-a protesta public şi cu argumente raţionale împotriva acceptării animalice a vieţii.

La vârsta aceea, eterna întrebare de prisos mi s-a înfăţişat în aceiaşi termeni în care s-a pus în toate timpurile şi pentru toţi plictisiţii din lume: oare viaţa este demnă de-a fi trăită?

Ce puteam să răspund? Viaţa îmi promitea puţin şi nu-mi oferea nimic. Nu puteam să aştept bogăţie, nici succese la studii, pentru că de la început, silit de împrejurări, apucasem pe un drum îngust şi mediocru al învăţământului; nu puteam să sper nici la iubirea femeilor, pentru că eram urât şi sfios, nici la o ştiinţă fără margini, pentru că încercările mele mereu întrerupte îmi făceau rău numai când mă gândeam la ele. Puţini se interesau de mine, nimeni nu-mi voia binele, în afară de tata şi de mama, prea îndepărtaţi însă de acest suflet pe care ei mi-l dăduseră, dar care li se părea totuşi străin.

Nu-mi rămânea decât cugetarea; întotdeauna îmi plăcuse să generalizez, să stabilesc raporturi între fapte disparate, să prevăd legi, să alcătuiesc şi să distrug sisteme. Nu cu mult înainte, având proaspătă în minte Ştiinţa Nouă1, prost înţeleasă, îmi pusesem în cap să construiesc o filo-sofie a istoriei literare şi-mi imaginasem că am descoperit evoluţia şi involuţia artei, cauzele măririi şi decăderii literaturii. Încă de pe-atunci, 1. Lucrare a filosofului, retorului, istoricului şi juristului italian Giambattista Vico (1668-l744). (n. r.)52Taine îmi deschidea mintea şi mă făcea să-l invidiez pentru uşurinţa cu care compunea scheme clare, ordonate şi simetrice de idei, abia sugerate de la un rând la altul, de mănunchiuri de fapte; încă de pe-atunci demonul teoriei îi întindea curse copilului-poet şi-i punea pe buze formule, sentinţe şi corolare deduse în mod riguros.

Gândirea deja bine utilată s-a izbit aşadar de această viaţă fără carnavaluri şi fără strălucire şi i-a descoperit curând deşartă durere lăuntrică. Asta e totul? Pentru orice dorinţă – un refuz, pentru orice aspiraţie – o dezamăgire, pentru orice sforţare – o palmă, pentru întreaga năzuinţă spre fericire care ne năpădeşte pe la şaisprezece-opt-sprezece ani – promisiunea neantului. Nimicul travestit în fel şi chip! Credinţă, glorie, artă, acţiune, paradis, cuceriri; tot atâtea măşti pe obraz, orbite fără ochi, guri fără limbă, săruturi neîmpărtăşite.

Pentru a fi suportabilă, viaţa trebuie trăită din plin. Sensibilitatea o inundă de la o clipă la alta şi, chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge, ne poartă măcar cu ea precum un curent ce ne dă impresia că e egal şi etern. Dar dacă viaţa e analizată, despuiată şi jupuită de către gândire, raţiune, logică şi filosofie, atunci golul se dovedeşte fără fund, nimicul recunoaşte făţiş că e nimic, iar disperarea se cuibăreşte în suflet, întocmai cum s-a aşezat îngerul pe mormântul gol al Fiului lui Dumnezeu.

Aşa se face că am ajuns să neg viaţa, cu toată pasiunea unei vieţi în plină dezvoltare. Răspunsull. Hippolyte Adolphe Taine (1828-l893) – critic şi istoric francez, (n. r.)

53meu – singurul posibil la vremea aceea – la răutăcioasa nedreptate a sorţii şi la tăcuta duşmănie a oamenilor, a fost convingerea în nesfâr-şita deşertăciune a tuturor lucrurilor, în ticăloşia înnăscută şi în nefericirea de neînlăturat a spetei umane.

Pesimismul meu, oricât de radical aş fi declarat şi aş fi crezut că este, s-a dovedit inconsecvent şi n-a ajuns acolo unde putea şi trebuia să ajungă. La început a fost sentimental, poetic şi literar. Enciclopedistul turbat şi liricul în germene care existau în mine şi-au împărţit misiunea. Chiar şi descoperirea nefericirii vieţii a fost un pretext pentru noi complicaţii. Am adunat din lecturile mele toate elanurile poeţilor, replicile dramaturgilor, înţepăturile oratorilor, dojanele predicatorilor, aforismele filosofilor adevăraţi sau numai pe jumătate adevăraţi, în care se găseau, voalate sau nu, demonstrate sau deplânse, inutilitatea existenţei, precăderea răului, tristeţea viselor spulberate, a iluziilor rănite; jalea după trecutul care nu se mai întoarce; disperarea care dărâmă şi mutilează sufletul, când ai dat ocol vieţii dejur împrejur – insulă efemeră şi abia luminată în nemărginitul vârtej al neantului. Am adunat astfel un morman funebru de durere preschimbată în verb, în care se regăseau îngrămădite la un loc distihurile, paradoxurile, tânguirile şi regretele unor oameni îndepărtaţi în timp, în spaţiu şi în spirit, ca un cor chinuit al nemulţumirii omeneşti.

Nu numai din curiozitate literară eram sincer. Faptul că regăseam la alţii aceleaşi necazuri şi aceleaşi blesteme îmi dădea curaj. Mi se părea că nu mai sunt singur, că mi-am regăsit fraţii, 54tovarăşii destinaţi mie, morţii consolatori. Mi se părea că tăgăduirea mea nu putea să fie greşită şi că nu era numai protestul laş al unui băiat pervertit de prea multă visătorie confuză.

Dar făceam nu numai colecţii de sentinţe: mă gândeam să alcătuiesc eu însumi o carte, adevărata carte a vieţii; cartea care ar fi fost în stare să determine pe orice om, o dată pentru totdeauna, să aibă pentru sine însuşi, pentru ceilalţi şi pentru toată existenţa dispreţul pe care îl meritau. La vremea aceea, am dat pentru prima dată peste up mare filosof. Am frunzărit, am citit, am meditat asupra rândurilor lui Schopenhauer, pe fragmente, cu bucata, la răstimpuri, dar de-ajuns pentru a-mi da seama că ştiinţa comodă din cărţuliile de geologie şi biologie nu era punctul cel mai înalt la care putea să ajungă inteligenţa cunoscătoare. Am încercat să schiţez o istorie a pesimismului şi am parcurs astfel zile întregi istoria filosofiei, unde alte idei, nu numai cele negative şi tânguitoare, m-au atras şi mi-au stârnit curiozitatea.

Eruditul nu mai era singur; teoreticianul creştea şi prindea putere. Ajustarea sistemului meu pesimist – fondat pe legea că tocmai scopurile cele mai de dorit sunt în mod necesar inaccesibile -a fost însoţită de bucurii intelectuale aproape inedite pentru mine. Şi n-am uitat să mă las purtat spre poziţii extreme şi spre totalitate. Îmi displăcea ostilitatea faţă de sinucidere a lui Schopenhauer. Eu, în schimb, am pregătit, pentru finalul marii mele opere, o stoică propunere de sinucidere universală. Nu în glumă: nu vedeam altă cale de ieşire. Nu sinuciderea individuală, pentru că e ridicolă; ci sinuciderea în masă, sinuciderea55conştientă, stabilită de comun acord, aşa încât să lase pământul singur şi pustiu să se rotească fără rost sub ceruri. Îmi imaginam că aş putea să întemeiez o societate care să crească treptat-trep-tat, ocupându-se totodată cu difuzarea irefutabilei mele cărţi. Când această ligă a disperaţilor ar fi coincis cu întreaga omenire, ar fi trebuit să se stabilească ziua cea mare – sfârşitul! M-am gân-dit chiar la mijloacele practice şi mi s-a părut că otrava era absolut de preferat.

Prostii, copilării! Şi totuşi ideea fixă de-a deveni apostolul acestei supreme concluzii asupra vieţii a fost pentru mine, o bună bucată de vreme, singurul pretext de-a mai rămâne în viaţă. Şi am acceptat să trăiesc numai cu speranţa ciudată de-a convinge toţi oamenii să moară odată cu mine.