La țară

Pe lângă cărţi şi morţi, datorez sufletul meu copacilor şi munţilor. Natura m-a educat în aceeaşi măsură ca şi biblioteca. O natură anumită, determinată; tot ceea ce e poetic, melancolic, întunecat şi solitar în mine am luat din peisajul Toscanei, din împrejurimile Florenţei.

Tatăl meu, om zgârcit la vorbă, care avea curiozităţi intelectuale superioare situaţiei sale, mă ducea în flecare duminică, încă de pe când eram copil, în afara oraşului. Porneam singuri, după-amiaza, fără să scoatem un cuvânt. Tata ştia nişte drumuri singuratice, pustii, ocolite de oameni, pe care puteai să mergi încet ceasuri întregi, fără să zăreşti ţipenie de om. Nu întotdeauna, e adevărat: câteodată ne întâlneam cu un preot, cu un ţăran, cu o babă. Ne salutam şi ne vedeam de drum.

Tata era aproape mereu îngândurat – eu rumegam în sinea mea supărări precoce sau rudimente naive de idei. Dar priveam înjur. Deasupra zidurilor care mărgineau drumul spânzurau crengi răsucite de măslini negricioşi sau se înşiruiau măceşi pitici, neroditori, neîngrijiţi, măceşi cu flori umede şi spălăcite, care-şi lăsau frunzele să cadă una câte una în noroi, putrezind. Câte mii nu erau de-a lungul acelor ziduri! Ziduri pe care încă le mai văd; ziduri scunde, aproape ca nişte praguri care invitau lumea să se aşeze; ziduri umede, pătate de licheni cenuşii şi de ciuperci verzi, cu scursori negre şi lucioase pe la crăpături; ziduri foarte înalte, cu copaci negri şi înfoiaţi la vârf, ca şi când ar fi susţinut grădini suspendate; ziduri noi, chiar la marginea oraşului, abia tencuite, împodobite cu desene rustice făcute de mână. Din loc în loc câte un grilaj de vilă – grilaje închise şi întunecate, din dosul cărora se repezea gălăgios la noi un câine care lătra; porţi de fier deschise, cu un chiparos alături, ca un paznic, şi un drumeag ce pornea în sus, în pantă, printre garduri vii de mirt şi dafin. Din loc în loc zidurile dispăreau şi urmau gardurile vii, înalte, ţepoase, albe de brumă şi zăpadă iarna, albe de flori primăvara, negre de mure la sfârşitul verii.45Iar mai departe, zidurile şi gardurile vii dispăreau şi drumul singuratic şi pietruit (ca potecile mănăstireşti de pe munte) urca printre chiparoşi sau brazi, iar dedesubt se zăreau văile brăzdate, pajiştile umede, pânzele de ceaţă şi iluzia infinitului. Mi se părea că renasc. Numai acolo sus, cu vântul în faţă, fără pălărie, fără nici un gând lămurit, simţeam că trăiesc aşa cum aş fi vrut să trăiesc mereu. Când coboram pentru a ne întoarce în oraş, tristeţea îmi încleşta din nou inima şi necruţătorul amurg îmi însoţea nostalgia cu dangătele slabe ale unor clopote neascultate de nimeni. Atunci, pentru a nu mă despărţi de lumea aceea liberă şi plină de prospeţime, luam cu mine câte ceva: o măslină neagră, zbâr-cită, lucioasă, găsită pe jos, printre frunze; o ghindă cu paharul ei neşlefuit; o bucată de marmură, zimţată şi tăioasă ca un lanţ alpin; un con de brad aspru şi verde; o boabă de chiparos; o castană sălbatică; o creangă cu ace de brad, o gogoaşă de pe-o ramură din cer. Îmi plăcea tot ce era simplu şi rustic, tot ce păstra un aer de munte şi de lucru neîngrijit – îţi dădeau sentimentul asprimii, al singurătăţii, al unei vieţi sănătoase şi fără grădinari.

Nu sunt făcut pentru o natură bogată, luxuriantă, meridională şi tropicală, nu sunt făcut pentru flori vii şi parfumate, pentru fructe cărnoase, pentru soare. Natura pe care o simt eu, natura mea e cea a Toscanei, cea în care am învăţat să respir şi să cuget; natura golaşă, săracă, cenuşie, tristă, închisă, fără fast, fără excese de culori, fără miresme şi fără ghirlande păgâne de viţă-de-vie, dar cu atât mai potrivită cu o sensibilitate delicată, cu o gândire de om solitar. Natură46puţin monahală şi franciscană, cam aspră, cam sumbră, unde simţi scheletul de piatră dedesubtul pojghiţei de iarbă; iar uriaşii munţi bruni nelocuiţi se înalţă dintr-odată, ca un fel de ameninţare pentru văile calme şi roditoare. Natură sentimentală a copilăriei mele; natură stimulatoare şi morală a tinereţii mele; natură toscană slabă şi uscată, făcută din gresie şi piatră dură, din flori simple, ţărăneşti, din chiparoşi drepţi, din stejărei şi mărăcini nealiniaţi, îmi păreai mult mai frumoasă decât naturile vestite din sud, cu portocali, palmieri şi smochini de India, cu pulbere albă şi soare nedomolit de vară!

Mergeam la ţară în fiecare anotimp, dar când îmi rechem amintirile nu văd decât iarnă, toamnă sau primăvară ploioasă: cer acoperit, uniform, cenuşiu, închis; vânt muşcător sau liniştea rece şi încruntată a pământului care suferă şi trudeşte în adânc. Nu văd niciodată soare, nu simt niciodată căldură; sau văd un biet soare lânced care trage cu ochiul printre norii călători şi face pă-mântul să pară mai negru ori de câte ori se iveşte. Văd natura ca sub un cer nordic, cu întreaga reculegere şi întreaga pustietate a anului pe sfâr-şite, după ce ultima crenguţă uitată se zgârceşte pe coardele uscate ale viţei.

Şi mi-aduc aminte de unele zile scurte şi bătute de vânt din ianuarie sau februarie, când mergeam repede pe drumurile aspre, îngheţate, ce răsunau sub paşii noştri, printre ziduri uscate, care trimiteau ecourile spre norii înalţi, albi şi destrămaţi. După atâta umblet, mă întorceam acasă cu picioarele fierbinţi şi cu faţa aprinsă, fremătător şi puternic, ca şi când m-aş fi întors de la o victorie. Iar casa săracă şi întunecoasă şi cămăruţa mea47rece şi dezordonată, cu o candelă din alamă cu untdelemn, ce dădea lumină puţină şi un aer de înmormântare, mi se păreau întoarcerea la mediocritate, la sclavie – la moarte. Atunci luam o carte şi citeam la licărirea acelei lămpi funebre şi încetul cu încetul tot trupul mi se răcea, picioarele îmi îngheţau, tristeţea devenea şi mai mare şi mă aruncam pe pat ca să-mi îngrop în somn dorinţele nemărturisite şi visurile nelămurite despre o viaţă cu totul deosebită de aceasta – şi de oricare alta.48