Ceilalţi

Nu mai eram singur. Încă de pe când ieşeam din adolescenţă părăsisem umbroasa singurătate de copil ce-mi mântuise sufletul de stricăciunea precoce a băieţilor care umblau în haită. Aveam şi eu o inimă. Simţeam că am ceva de spus şi voiam să vorbesc, să mă uşurez. Până atunci îmi dăruisem mie însumi toată iubirea înăbuşită de care clocoteam. Mă impresionaseră păţaniile mele, viaţa mea fără ţel şi fără ieşire. Chemasem moartea să mă ia, în versuri proaste şi patetice, scrise în italiană şi franceză; deplân-sesem acea moarte a mea, apropiată şi nebăgată în seamă. Noaptea, gândindu-mă la mine, la soarta mea mizerabilă de om căruia orice drum îi era închis şi orice bucurie refuzată, îmi plângeam singur de milă. Ziua, în ochii obosiţi şi-n veşmintele mele întotdeauna negre, purtam un fel de doliu anticipat după mine însumi.

Aveam nevoie de afecţiune. Voiam să simt o mână într-a mea, voiam să fiu ascultat şi să ascult; să am pe cineva căruia să-i destăinui, cu dăruirea de neuitat a celei dintâi prietenii, sentimentele, dorinţele şi gândurile pe care nu le poţi destăinui tatei sau mamei. Voiam pe cineva asemenea mie, împreună cu care să lucrez; pe cineva mai mare decât mine, ca să mă înveţe şi să mă călăuzească; pe cineva mai mic decât mine, ca să-l ajut şi să-l îndrum.

Iscodeam feţele şi inimile, dar nu găseam adesea decât compătimire sau chiar dispreţ şi – mai rău!

— Acea odioasă şi prea uşuratică tovărăşie a tinerilor prost-crescuţi care te iau de braţ ca să-ţi vorbească despre femei şi biciclete. De colegii de şcoală, o spun pe faţă, nici nu voiam să aud. Ce tipi! Filistini petrecăreţi în pantaloni scurţi; tocilari palizi şi onanişti, derbedei fără suflet – şi acel antipatic, prefăcut şi sclivisit premiant al clasei! Nu, nu. Mie îmi trebuiau inimi iubitoare şi, mai ales, creiere active şi libere. Oameni ca mine, care nu fac o figură prea strălucită la şcoală, dar care citesc, gândesc, rumegă îndelung şi au curiozităţi ieşite din comun şi vise năzdrăvane. Am găsit unul singur, dar nu era elev: era profesor. Profesor de nevoie şi poet din fire. Tânăr şi generos cum era, a ştiut să descopere, sub cuvintele şi privirile mele, sufletul care era mut pentru

57toţi ceilalţi. Ivirea lui în viaţa mea a fost ca apariţia primei stele după îndelungata aşteptare a unui amurg. M-a încurajat în încercările mele poetice, a ştiut să aprecieze vagabondajul cercetărilor mele literare şi, cu toate că îmi era superior, mă socotea ca pe un egal al său. A fost primul care a ştiut să vadă un om în acel băiat rătăcit care eram atunci.

Dar oricât de cordială ar fi fost prietenia lui paternă, el singur nu-mi era de-ajuns; eu căutam tineri, tineri ca mine, şi atâta am căutat, că în răstimp de câţiva ani am făcut parte din grupuri şi cenacluri care mi s-au părut, cel puţin la început, banchete şi paradisuri ale inteligenţei.

Mai întâi am făcut tovărăşie cu doi studenţi mai mari şi mai pregătiţi ca mine (ştiau latina şi greaca!) împreună cu care am întemeiat un soi de societate literară numită Treimea. S-a alcătuit un statut în toată regula şi s-au stabilit sarcinile, fiecare dintre noi fiind câte ceva în sânul societăţii.

Legea noastră poruncea ca fiecare, pe rând, să susţină o teză şi să scrie un fel de memoriu menit a fi citit şi discutat de către ceilalţi doi, cărora li se impunea, sub pedeapsa ruşinii, să fie întotdeauna în contradicţie cu al treilea. Când a venit rândul meu, am trântit, într-un maculator de peste o sută de pagini, o critică nemiloasă şi sofisticată a Logodnicilor1. Uram această carte încă de pe vremea când, la şcoală, mi se dăduse1. Logodnicii (1825-l827) – roman al poetului şi romancierului italian Alessandro Manzoni (1785-l873). (n. r.)58să fac, un an întreg, analiza logică şi gramaticală a măruntelor nenorociri ale lui Renzo Tramaglino şi Luciei Mondella. Ţăranca aceea lipsită de inimă, preotul acela mediocru şi laş, călugărul care avea întotdeauna pregătită sub rasă o predică sau o binecuvântare, Cel-fără-nume, personajul acela care făcea pe grozavul pentru ca apoi să se lase mişcat de suspinele unei mulţimi bigote şi umilit de oratoria isteaţă a unui sfânt, mă plictiseau sau mă făceau să turbez. Nu-mi dădeam seama de ceea ce era artă pură în multe pagini din acea carte faimoasă, în timp ce aura cucernică şi creştină care respira din ea, supunerea umilă faţă de voia Domnului, pedepsirea exemplară a păcătoşilor, însoţită de triumful discret al celor simpli şi nenorociţi mă făceau să mă revolt cu toată pasiunea spiritului meu satanic şi carduccian.

Undeva la ţară, sub cerul mândru şi luminos de februarie, mi-am citit critica necruţătoare şi aceasta a făcut asupra celor doi – care mai târziu aveau să devină doi distinşi şi respectabili slujitori ai statului – o impresie detestabilă. Cum adică? Cel mai mărunt, cel mai tânăr membru al Treimii se apucă să-şi bată joc, să ponegrească şi să minimalizeze o capodoperă a geniului italian! Desigur, îndrăzneala, curajul, lipsa de prejudecăţi sunt bine-venite, dar nu în halul ăsta! Discuţia a fost mai acră şi mai agitată ca de obicei. I-am revăzut adesea pe cei doi cenzori ai mei şi am vorbit cu ei, dar despre Treime nu s-a mai spus nici un cuvânt, nici atunci, nici mai târziu.

Din fericire, la scurt timp după aceea, am întâl-nit un om – mult mai mare decât mine – care era cu totul diferit de ceilalţi: poet (adică scria poeme59ân versuri şi în proză), muzician (cânta la flaut), entuziast, inimos şi extravagant, aşa cum îmi şi doream eu. Îi cunoştea şi îi iubea pe scriitorii dragi inimii mele (Poe, Walt Whitman.), m-a iniţiat în Baudelaire, mi-a dat să citesc cărţi minunate şi noi pentru mine: Flaubert, Dostoievski, Anatole France.

Ducea o viaţă dublă: administrator sau cine ştie ce în timpul zilei, visător înflăcărat şi boem seara şi duminica. Scria foarte mult şi găsise chiar mijlocul de-a publica unele lucrări de-ale sale în gazete. Mi-a făcut cunoştinţă cu alţi prieteni de-ai lui, artişti sau care voiau să devină artişti: un poet foarte delicat, copleşit de imagini, suferind de toată melancolia lumii, heinean şi dannun-zian deopotrivă, cititor înverşunat al tuturor literaturilor şi, în fond, scriitor de rasă. Era înalt şi gingaş ca un lujer de crin, palid ca un mistic novice, pudic şi plăpând ca o fecioară, dar suferea de ftizie şi a murit curând.

În acelaşi timp am cunoscut şi un pictor misterios şi funebru, înnebunit după Bocklin1, un violonist pe jumătate dement, care improviza cu multă furie (la pian) marşuri triumfale, un compozitor începător, care era mereu în căutare de librete, lecţii de canto şi neveste ale altora.

După cum mi-am dat seama mai târziu, aceştia nu erau oameni în stare să-mi ofere prea mult sau de la care puteai să aştepţi opere mari. Totuşi, pentru mine, după răceala cărturărească, acesta a fost primul contact cu lumea caldă şi vie a artei, în acea imitaţie boemă de târguşor mărunt erau1. Arnold Bocklin (1827-l901) – pictor elveţian, (n. r.)60reprezentate toate activităţile spiritului. Vedeam în ei oameni care lucrau, care creau, care aveau să obţină într-o bună zi gloria, nu imagini îngheţate de morţi celebri, solemni şi îngropaţi.

Din tinerii aceştia obscuri, timizi, îmbătaţi de visuri şi sfâşiaţi de îndoieli aveau să iasă geniile de mâine, cuceritorii eternităţii, fericiţii creatori de noi frumuseţi. Şi eu voiam să fiu unul dintre ei, să mă simt tovarăşul lor, fratele lor, în acea căutare nevăzută a frumuseţii şi a reuşitei.

Ne întâlneam la toate sărbătorile în casa celui mai mare dintre noi: se bea cafea, se fuma (primele ţigări), se vorbea cu sinceritate retorică despre o carte nouă, despre un scriitor abia descoperit, despre un articol, despre o operă; se discuta, se iscau ciorovăieli, se ţipa. Sau poeţii, întrerupţi cu entuziasm de către toţi, citeau mici poeme scrise în săptămâna aceea; unul cânta la flaut o pastorală de o monotonă duioşie, iar altul cânta o fugă de Bach sau ceva din muzica sa.

Aveam cu toţii ferma speranţă că suntem destinaţi gloriei şi măririi. Fiecare din noi îi admira pe ceilalţi şi era admirat la rândul său. Nu existau invidii sau rivalităţi. Voiam să fim amăgiţi şi să visăm – cea mai des repetată frază între noi era: „Trebuie să bei cu sorbituri mari din cupa himerei”. Dar ce putea fi şi în ce consta această faimoasă himeră, de care se făcea un atât de nesăbuit uz duminical, n-am reuşit să aflu niciodată.

În mijlocul celor cinci afiliaţi, aveam şi eu locul meu. Reprezentam pentru ei criticul, eruditul, filosoful. Mie mi se adresau pentru a obţine informaţii istorice, titluri de cărţi sau lămuriri exacte asupra teoriilor la modă. Mă bucuram în

61ochii lor de faima unei înţelepciuni inepuizabile, pe care numai în parte, comparativ cu ignoranţa celorlalţi, simţeam că o merit Această reputaţie, precum şi muţenia mea nedepăşită în totalitate, mă făceau competent în domeniu şi mai de temut decât ar fi fost nevoie. Însă, poate din cauza spaimei mele în faţa stimei enorme pe care mi-o arătau, nu le-am citit niciodată nimic din ceea ce scriam, inspirat la vremea aceea de cele mai încâl-cite probleme ale vieţii şi-ale morţii.

Oricât de bine m-aş fi simţit în acea periodică harababură poetică, mi-am dat seama că aceasta nu-mi era de-ajuns, că spiritul meu era ispitit de ceva mai mult, acum că ajunsese să se obişnuiască deja cu abstracţiunile şi construcţiile conceptuale. Mă bucuram acolo de căldura unui entuziasm uşuratic şi cam vulgar: poezia îmi lărgea şi-mi rafina sensibilitatea: muzica – gustată atunci pentru prima dată – însoţea cu ritmuri mai grave galopurile mele vizionare.

Dar nu simţeam la niciunul din noii mei prieteni pasiunea pentru gândirea nudă, obişnuinţa raţionamentului, gustul şi practica duelurilor logice. Şi după câţiva ani a avut loc trădarea mea: încetul cu încetul i-am părăsit pentru alţi tovarăşi, pentru alte orgii cerebrale.

Cei noi erau trei: un student la Medicină, blond şi frumos, care îi prefera pe Shelley şi pe Musset tratatelor de psihiatrie şi Galeria Uffizi sălii de anatomie; un cvasilicenţiat în literatură, scund şi vorbăreţ, un şoarece de bibliotecă, dar totuşi băiat bun; un băieţandru mai mic decât noi toţi, dezordonat în toate, şcolar fără şcoală, nepreocupat de nici un subiect, duşman înverşunat62al oricărei discipline, neîncrezător în sine şi cumplit de orgolios, cinic şi melancolic. Mi-am dat seama că acesta din urmă avea mai mult suflet şi stofă mai bună decât ceilalţi doi şi m-am apropiat de el încă de la început. Chiar în ziua când l-am cunoscut ne-am certat, dar după aceea mi-a fost aliat împotriva celorlalţi doi care, în numeroasele noastre întâlniri de fiecare zi, reprezentau poezia, literatura, eleganţa, snobismul, într-un cuvânt, spiritul dannunzian care începea atunci să-i facă înfumuraţi şi să-i strice înainte de vreme pe tinerii italieni. Noi doi, dimpotrivă, eram partizani ai faptelor, ai ştiinţei exacte, ai ideii, ai teoriei simple şi simetrice, ai filosofiei necruţătoare.

Am izbutit să rămânem împreună şi să discutăm fără prea multă amărăciune vreme de mai multe luni. Câteva simpatii comune şi, mai ales, câteva uri puternic resimţite de către toţi ne ţineau strânşi laolaltă. Insă până la urmă am început să ne sâcâim şi să ne împungem – de la ironie am trecut repede la sarcasm, la insultă, la atac. Tovărăşia noastră s-a sfârşit în mod misterios: plutea în aer o bănuială tragică. În sfârşit, am căzut de acord să ne despărţim în toată legea şi pentru totdeauna: doi de-o parte şi doi de alta. Îmi amintesc şi acum colţul de stradă şi ora la care a fost hotărâtă şi săvârşită, în cuvinte puţine, irevocabila părăsire. Ne-am despărţit fără să ne spunem adio şi fără să ne strângem mâinile. Iar eu am rămas, în fapt de seară, numai cu un prieten, cu singurul prieten al întregii mele vieţi, cu un prieten numai al meu.