Arcul de triumf

y/-aia. Născut cu boala grandorii. Prima mea amintire e aceasta: să fi avut vreo opt-nouă ani; stăteam aproape întotdeauna singur şi adesea citeam câte o cărticică de şcoală, plină de figuri stângace şi pete violete. Într-una din ele am găsit într-o zi povestea încoronării lui Petrarca în Campidoglio şi am citit-o şi răscitit-o. „Şi eu, şi eu.”, ziceam în sinea mea, fără să ştiu măcar bine de ce a fost aşezată coroana pe fruntea poetului durduliu. Din carte, faţa rotofeie, prost desenată a plângăreţului sonetist, încadrată de capişonul aureolat din frunzuliţe ascuţite ca de o broboadă, părea că-mi surâde şi mă încurajează.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca tata să mă ducă la Vâale dei Colii. Ajuns sus, am smuls din tufele unui gard viu câteva frunze de meri-şor. Nu eram sigur că e faimosul laur, dar nu mă sinchiseam de asta. Întors acasă, m-am închis în odăiţa aceea din spate, unde se afla amintita bibliotecă din coşul de nuiele. Acolo am făcut din frunze un fel de coroană şi mi-am pus-o pe cap; mi-am aruncat pe umeri o cârpă mare şi roşie şi am început să dau ocol odăii cântând o interminabilă litanie, care mi se. Părea eroică şi fremătătoare, bătând solemn într-o cutie de lemn cu minerul36unui cuţit, iar în felul acesta aveam impresia că mă îndrept cu mare pompă spre Campidoglio şi că zgomotul acela era acompaniamentul necesar, poate urletul mulţimii care aplauda. Aşa am să-vârşit, într-o seară cenuşie de iarnă, caraghioasa mea logodnă cu gloria.

Dar adevărata făgăduială pe care mi-am făcut-o mie însumi a avut loc mai târziu, pe la cincisprezece sau şaisprezece ani. Era într-o duminică de august înăbuşitoare, pe la patru, iar eu treceam melancolic şi singur, ca de obicei, pe una din cele mai lungi şi mai largi străzi ale oraşului. Aveam în mână un ziar cumpărat cu preţul a cine ştie câte umilinţe şi mergeam cu capul plecat, obosit, plictisit, indispus din cauza căldurii şi supărat pe toată lumea.

Era ora la care oamenii se scoală pe jumătate îndobitociţi de siestă şi ies în stradă cu speranţa ridicolă de-a găsi o adiere de vânt sau răcoarea serii. Ieşeau doicile înconjurate de copii rumeni care se smiorcăiau în dantele; soţii transpiraţi cu soţiile la braţ; fraţii ducându-şi surorile de mână; tinerii câte doi-trei, cu ţigările albe atârnându-le între buze; fetele cu văluri străvezii pe cap şi cu ochii aprinşi şi dornici; bătrâneii în pardesiu, cu umbrelele sinilii sub braţ; bieţii soldaţi în uniformă de culoare închisă, stânjeniţi de mănuşile lor de aţă albă. Mulţimea sporea mereu; invada trotuarele, traversa strada, se saluta. Sub pălăriile mari şi înflorate, ochii femeilor scânteiau în toate părţile, ca nişte diamante negre; din când în când, două pălării de paie ţinute de două mâini ridicate se iveau pe deasupra capetelor turmei festive.37 Nu mă simţeam în largul meu. Nu cunoşteam pe nimeni şi-i uram pe toţi. Eram prost îmbrăcat, urât şi palid; aveam înfăţişarea severă a unui om nemulţumit; simţeam că nimeni nu mă iubea şi nici nu putea să mă iubească. Cine-şi arunca ochii asupra mea se lovea de un dispreţ total şi trecea mai departe; câte unul se întorcea să se uite la acest singuratic slăbănog şi râdea. Mai ales fetele frumoase, îmbrăcate în alb şi roşu, cu feţe oacheşe şi cu dinţi sclipitori erau crude cu mine; le auzeam mereu izbucnind în râs în spatele meu. Poate că nu râdeau de mine, dar în acele clipe eram sigur de asta şi sufeream. Mi se părea că orice frumuseţe a vieţii îmi era refuzată: eram singur, lipsit de iubire şi fără noroc, iar lumea aceea îşi vedea liniştită de plimbarea ei, fără să ştie nimic despre necazurile mele de adolescent sărac şi urgisit.

Şi atunci, dintr-odată, m-am revoltat. Am simţit sângele clocotindu-mi în vene, răvăşindu-mi întreaga fiinţă. „Nu, nu, nu!” – strigam în sinea mea – „aşa nu se mai poate! Şi eu sunt om, şi eu vreau să fiu mare şi fericit. Cine credeţi că sunteţi voi, bărbaţi neghiobi şi femei bine îmbrăcate, care treceţi pe lângă mine cu atâta nepăsare? O să vedeţi voi de ce sunt în stare! Vreau să fiu mai mult decât voi, mai mult decât voi toţi, deasupra tuturor. Sunt mic, sărac şi urât, dar am şi eu suflet, iar sufletul ăsta o să scoată asemenea strigăte, încât voi toţi veţi fi siliţi să vă întoarceţi şi să mă ascultaţi. Atunci eu voi fi cineva, iar voi veţi continua să nu fiţi nimic. Şi am să fac lucruri uimitoare, am să creez, am să ajung mai mare decât toţi cei mari, iar voi veţi continua să38mâncaţi, să dormitaţi, să vă plimbaţi ca şi-acum. Iar când am să trec pe stradă, toţi se vor uita la mine, femeile frumoase vor avea ochi şi pentru mine, fetele vesele se vor aduna în jurul meu şi-mi voi strânge, tremurătoare, mhnile, iar oamenii respectabili îşi vor scoate pălăriile şi le vor ţine sus de tot deasupra capului când voi trece eu, eu în persoană, marele geniu, eroul.”

Şi cugetând astfel ridicam iarăşi capul, pieptul mi se umfla, iar ochii mei priveau cu ură şi mân-drie toate chipurile care treceau pe lângă mine. Eram un alt om: în acele clipe, fără îndoială, păream mai frumos.

Am ajuns astfel într-o piaţă mare, în faţa unui arc de triumf. Caii înhămaţi la cvadriga soarelui galopau pe cerul înroşit al asfinţitului, în timp ce eu îmi juram mie însumi că am să ajung un om mare înainte de-a muri.