De la tot la nimic

Ce voiam să-nvăţ? Ce voiam să fac? Nu ştiam. N-aveam nici program, nici călăuză: nici o idee precisă. De ici, de colo, din dreapta şi din stânga, în sus şi-n jos. Numai să ştiu, să ştiu, să stiu tot. (Iată cuvântul nenorocirii mele: totul!)21âncă de pe-atunci am fost unul dintre aceia pentru care puţin sau jumătate nu contează: ori totul, ori nimic! Iar eu am vrut întotdeauna totul – nimic să nu scape sau să rămână pe dinafară! Deplinătate şi totalitate – şi nimic de dorit după aceea! Adică sfârşitul, imobilitatea, moartea!

Pe vremea aceea voiam să ştiu totul, însă ne-ştiind de unde să-ncep, zburam ca un fluture dintr-o cunoştinţă într-alta, cu ajutorul manualelor, dicţionarelor, enciclopediilor. Enciclopedia era visul meu suprem, idealul cel mai scump – cartea cea mai mare şi mai desăvârşită. În ea, cel puţin judecind după făgăduinţe şi aparenţe, se afla totul. Orice nume de om, de oraş, de animal, de plantă, de râu sau de munte era înregistrat acolo, pus la locul său, explicat, ilustrat.

La orice întrebare enciclopedia răspundea imediat, fără să-ţi ceară să te oboseşti căutând. În retorica mea fantezie, toate celelalte cărţi erau râuri care se vărsau în acea mare fără margini, erau ciorchini destinaţi să umple cu sucurile lor acele încăpătoare butoaie de vin; nenumărate boabe de grâu care, măcinate şi frământate, dădeau pâine pentru orice gură şi pentru orice foame.

Aşa cum misticul se contopeşte cu Dumnezeu Unul şi caută să se lepede de orice amănunt sensibil, eu mă adânceam şi mă pierdeam în acea mare de înţelepciune care, chiar în clipa când mă îndestulam, îmi stârnea o nouă poftă şi o nouă arsură.

S-a întâmplat ca, tot cercetând şi mânuind enciclopediile, să-mi vină cheful să întocmesc şi eu una. La cincisprezece ani, cu o minte atât de nesăţioasă, lucrul ăsta mi se părea uşor.

Dar nu voiam să întocmesc o enciclopedie ca toate celelalte. Consultând mai multe şi citind alte22cărţi, mi-am dat seama că nu există o enciclopedie completă şi perfectă. Uneori într-una se afla ceea ce lipsea dintr-altă şi într-un loc era prea mult, iar într-altul prea puţin. Spre marea mea furie şi surprindere, căutând nume ieşite din comun şi informaţii mai mărunte, mi s-a întâmplat să constat că toate erau mute şi ignorante.

Mi-am propus deci să alcătuiesc o enciclopedie care nu numai să conţină informaţiile tuturor enciclopediilor din toate ţările şi din toate limbile, ci chiar să le întreacă şi să le lase în urmă; în care să se afle tot ceea ce era pierdut şi risipit prin celelalte, ba chiar mai mult de-atât; şi care să nu fie numai o copie şi o cârpăceală din alte enciclopedii vechi, ci o lucrare nouă, alcătuită după dicţionare, manuale şi cărţi recente de specialitate, din toate ştiinţele, istoriile şi literaturile.

Odată lucrul hotărât, n-am stat cu mâinile-n sân; viaţa mea îşi găsise o direcţie; nesfârşitele ore de bibliotecă aveau acum un scop mai serios şi mai determinat. M-am apucat de lucru cu o răbdare înflăcărată. Din ziua aceea – era în iulie, anotimpul libertăţii – orice cuvânt care începea cu A m-a atras precum chipul unui prieten. Toate enciclopediile masive, dicţionarele voluminoase, repertoriile uzate şi jerpelite, vocabularele speciale au fost date jos pentru mine din rafturile dulapurilor, pentru mine, care copiam, rezumam, traduceam şi răsfoiam cu şi mai multă ardoare şi furie ca înainte. Ah, cât mi-au dat de furcă toate acele râuleţe germane care începeau cu Aa, câte titluri de cărţi a trebuit să înregistrez pentru a-mi da seama de o dinastie de învăţaţi olandezi, van der Aa, şi cât de lungă şi plicticoasă a fost lista abrevierilor latine care încep cu A! Atunci m-am23ânduioşat de soarta Abilei, o cetate îndepărtată de pe malul mării, şi am consultat pentru prima oară lucrări de legislaţie ca să fiu în stare să scriu cu aerul unui specialist în domeniu despre „furtul de vite”1. Am răsfoit Vechiul Testament pentru a-i găsi pe evlavioasa Abigail şi pe profetul Abacuc; am dibuit în comentatorii lui Dante viaţa şi faptele incendiatorului Bocea degli Abaţi; am făcut cunoştinţă cu toate varietăţile de brad2; am devenit specialist în istoria orăşelului Abbiate-grasso şi în geografia Abisiniei.

La început copiam de-a valma în caiete, pe diverse bucăţele de hârtie răzleţe, apoi treceam totul pe curat, în ordine, pe foi liniate şi ordonate. Ziua, în bibliotecă, un scris pocit, deformat, grăbit, pete, mâzgălituri, prescurtări; seara, la lumina tremurătoare a luminării, cea mai frumoasă caligrafie de care eram în stare, cursivă şi rondă, cu cerneală neagră şi roşie; şi sugativa sub mâna stingă. Ce distracţie! Pentru a sta acolo, cocoşat, la un muc de luminare, ca să-mi scriu enciclopedia, am dat uitării orice joc şi orice spectacol – mai mult chiar, vă jur, un circ întreg cu animale sălbatice care, la bâlciuri, mă atrăgea mai mult decât orice altceva.

Totuşi chiar şi îndeletnicirea asta care mă înălţa pe mine însumi, biet băiat ignorant, în propriii mei ochi, ba chiar în ochii distribuitorilor de cărţi ai bibliotecii, care mă priveau cu o milă amestecată cu ironie şi respect, m-a plictisit sau, mai bine zis, m-a înspăimântat prin perfecţiunea pe care voiam s-o ating. Lucram de1. În ital.: Abigeato (n. t.)

2. În ital.: Abete (n. t.)24vreo câteva luni, dimineaţa şi după-amiaza sub ferestrele învăpăiate, iar seara sub lămpile cu arc ale unei alte biblioteci sau la flacăra luminării din camera mea, însă tot scriind şi scriind nu izbutisem să trec de cuvintele care începeau cu Ad. Un nesfârşit articol despre furiosul Ahile m-a secătuit. Dădeam târcoale problemei homerice: mă aflam pe pragul filologiei clasice; câteva cuvinte greceşti (pe care nu le înţelegeam) m-au umilit.

Raţiunea a venit în ajutorul oboselii. Tocmai reuşisem să dibuiesc ceva fâlosofie – cine ştie din ce cărţi perfide!

— Şi începeam, de bine, de rău, să gândesc mai puţin stângaci decât s-ar fi cuvenit la vârsta mea. Mi-am dat astfel seama că adevărata înţelepciune nu putea sta într-o adunătură alfabetică de notiţe şterpelite din dreapta şi din stânga; într-un morman de însemnări disparate şi de lucruri copiate, ordonate în chip mecanic, dar fără nici un suflu de viaţă şi fără nici un sâmbure de gândire.

Am abandonat enciclopedia, dar n-am vrut să cad pradă specializării: ori de câte ori eram pe punctul de-a mă dărui unei dragoste unice, donjua-nismul meu cerebral mă trăgea îndărăt. Aveam nevoie de ceva fără margini, de ceva grandios, de totalitatea lucrurilor, de amploarea timpurilor, de procesiunea secolelor şi a volumelor.

Mi s-a părut că lucrul cel mai potrivit pentru mine era istoria.

Concepând-o în mare, completă, istorie a tuturor lucrurilor şi a tuturor activităţilor, în ea intrau toate – în afară de ştiinţe, pe care aş fi putut să le studiez eu însumi, aparte. Fireşte, nu o istorie scurtă şi particulară a unei epoci sau a unui

25popor, ci istoria universală a tuturor timpurilor şi a tuturor raselor. In felul acesta, visul era redus aproape la jumătate, ceea ce rămânea era de-ajuns pentru a da de gândit unui scriitor de cincisprezece-şaisprezece ani.

Şi iată-mă din nou pus pe căutări, studii, copieri şi compilaţii.

Cunoşteam şi admiram istoria universală a lui Cantu, care mă ajutase în multe din impasurile mele de erudit, dar voiam să întocmesc una cu mult mai vastă, mai frumoasă şi mai temeinică decât aceea. In plus, Cantu era catolic şi retrograd. Istoria mea ar fi fost una raţionalistă şi revoluţionară, pentru că pe vremea aceea eram, ca şi tatăl meu, ateu şi republican.

Exista încă ideea fixă medievală despre istorie ca oglindă a tuturor lucrurilor, dar tratată într-un mod mai raţional şi mai spiritual. Multe, foarte multe, nesfârşit de multe fapte – dar legate între ele printr-o viaţă care creşte, urcă şi se dezvoltă, orânduite şi închegate de o gândire ce se ridică de la voinţa cea mai oarbă de-a trăi, la eroica inutilitate a unei gândiri de dragul gândirii.

Pentru început m-am afundat în cronologia egipteană, cârpăcind un compendiu de istorie a Egiptului până la alexandrini. Eram gata să trec la chinezi, când mi-am dat seama că istoria mea n-avea cap. Pentru a scrie o istorie care să fie într-adevăr universală se cădea să începi de la facerea lumii, nu de la primele documente scrise. Puţinul pe care-l ştiam din astronomie şi geologie îmi dăduse ideea unor antichităţi minunate şi a unor necontenite prefaceri şi naşteri ale lumilor. Nu mă puteam gândi, cum făcuse Cantu, să redau întocmai cele şapte zile ale evreilor, 26Fiat-ul şi paradisul terestru. Trebuia să povestesc începutul lumii nu după Moise, ci conform ştiinţei. Iar pentru mine ştiinţa era personificată de Camille Flammarion1 şi Charles Darwin. Primul mă ducea la Laplace, al doilea la Lyell2. Şi iată-mă atribuindu-mi rolul de astronom, geolog şi antropolog pentru a rescrie, după date moderne, formarea pământului. Seri de-a rândul mi-am aţintit sărmanii mei ochi miopi asupra bolţii cereşti, ca să descopăr în adâncul ei una din acele nebuloase imense, născătoare de stele şi planete, despre care povesteau în cifre şi figuri cosmologii moderni.

Dar după ce-am rescris, nu fără unele inexactităţi lirice, epopeea învăpăiată a sistemului solar şi răbdătoarea istorie a scoarţelor pământului, m-am gândit că încă nu realizasem totul. Am spus desigur cum s-a format lumea – dar nu şi ceea ce şi-au închipuit oamenii despre obârşia lucrurilor.

Or, în istoria mea trebuia să se afle totul: aşa că am trecut atunci de la ştiinţe la cosmogonii. Această scrupulozitate de istoric (nu numai istoria faptelor în sine, ci şi credinţele despre fapte) a avut o mare înrâurire asupra studiilor mele.

Curiozitatea mea s-a bifurcat: am dat pe de-o parte în literatura comparată, iar pe de altă parte în religie, mai întâi de toate, în religie. N-a fost teogonie sau mit cosmic pe care să nu-l fi cercetat sau să nu-l fi rezumat şi recopiat pentru a face din el începutul istoriei mele.1. Camille Flammarion (1842-l925) – astronom francez (n. r.)

2. Sir Charles Lyell (1797-l875) – geolog scoţian (n. r.)27 Totuşi niciunul nu mi-a reţinut atenţia precum cel al evreilor. Aveam acasă una dintre bibliile acelea negre pe care cu vreo treizeci de ani în urmă protestanţii englezi le vindeau în Italia pe-o jumătate de liră (şi nimeni nu le cumpăra): am recitit din ea toată Geneza. Dar nu era de-ajuns. Am căutat la bibliotecă comentariile cele mai apreciate, cele mai ilustre peltele erudite asupra lucrării celor şapte zile, precum şi pe concor-diştii1 catolici şi eretici. Citeam şi frunzăream pamflete spirituale din secolul al XVIII-lea şi apologii cu înflorituri moderne menite să satisfacă gustul seminariştilor mai puţin neghiobi; eseuri franţuzeşti limpezi şi spumoase ca şampania, vârtoşi cozonaci filosofici şi exegetici de modă nemţească, articole de vocabulare, glose lungi, în mai multe limbi, de biblii poliglote, fără a fi în stare să discern ce era serios de ce era sofistic, ce era întemeiat de ce era presupus. Am scormonit şi prin volumele verzi găsite în co-şul-bibliotecă şi, încetul cu încetul, am pierdut amintirea cauzei prime a cercetărilor mele, rătă-cindu-mă în mărăcinişul chestiunilor biblice.

M-a captivat, de pildă, tentativa de concordat: am avut răbdarea să citesc masiva carte a unui anume Pianciani, apoi colosalul Esamerone al lui Stoppani şi alte felurite încercări biologice şi scolastice scrise de iezuiţi darwinişti sau aproape. Şi atunci mi-a venit o idee: toate comentariile cunoscute asupra Bibliei au fost făcute de preoţi, de episcopi, de teologi, de credincioşi, de bigoţi -1. Adepţi ai Concordismului – sistem exegetic care caută să pună de acord învăţătura biblică cu rezultatele ştiinţei, (n. r)28fie că aceştia erau luterani, quakeri, valdezi1 sau socinieni2. In schimb, lipsea – adică, credeam că lipseşte – un comentariu asupra Bibliei făcut de un raţionalist, de un om pozitiv, de un necredincios dezinteresat, de un spirit liber care să urmărească verset cu verset toate cărţile Vechiului şi Noului Testament, şi care să pună sub ochii tuturor, fără eufemisme, erorile, contradicţiile, minciunile, cara-ghioslâcurile, dovezile de cruzime, de şarlatanism şi de neghiobie de care sunt pline acele pagini ce se pretind inspirate de Dumnezeu. Un asemenea comentariu, mă gândeam, ar face mai mult rău credinţei decât toate pornirile ateiste şi toate insuportabilele controverse care constituie culmea antiteologiei moderne.

„Acest comentariu nu există: am să-l fac eu!”

Acum planurile mari nu-mi mai dădeau bătăi de inimă, iar acesta, în comparaţie cu enciclopedia supremă, era un lucru de nimic, pe care puteam să-l duc la bun sfârşit cu uşurinţă în câţiva ani, mă gândeam.

M-am apucat serios de treabă: am luat o gramatică ebraică şi după câteva zile puteam să scriu cu litere semitice, groase şi contorsionate, şi eram în stare să copiez versetele din Pentateuc după original. Am adunat un material care mi se părea uriaş şi la care adăugam în fiecare dimineaţă şi1, Membri ai unei secte fondate la sfârşitul secolului al XH-lea de Pierre Valdais, care propovăduia o lume bazată pe preceptul sărăciei şi refuza să accepte misa, credinţa în transsubstanţiere, ideea purgatoriului, cultul sfinţilor etc. (n. r.)

2. Adepţi ai Socinianismului – doctrină protestantă din secolul al XVI-lea care nega trinitatea şi divinitatea lui Hristos. (n. r.)

29după-amiază lucruri noi, până când într-o bună zi mi-am zis că e destul. Mă săturasem şi chiar mi-era lehamite de atâta erudiţie încâlcită: simţeam că, dacă nu voi reuşi să-i dau o formă oarecare, voi lăsa totul baltă – pentru totdeauna.

Atunci am recopiat primul verset al Genezei (în ebraică) şi am pornit la redactarea comentariului: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. M-am trezit deodată în mijlocul unor dificultăţi cumplite. În acest verset există două cuvinte care au dat destul de furcă exegeţilor şi pe care le-au tradus după capul lor; aşa cum convenea teologiei stabilite în concilii şi în textele părinţilor. În text e Dumnezeu sau Dumnezeiil A creat sau a formaţi.

Cu alte cuvinte, primii iudei erau monoteişti sau politeişti? Credeau în creaţiunea din nimic sau şi-l închipuiau pe Dumnezeu ca pe un demiurg sculptor care dăduse formă unei materii increate şi independente de el? Probleme fără ieşire, după cum se vede: istorice, lingvistice şi filosofice totodată. Dar nu m-am speriat şi m-am apucat de scris.

Scriam, scriam şi iar scriam, însă nu mai izbuteam s-o scot la capăt: argumentele, tezele contrare şi contraargumentele se încălecau: citatele în trei-patru limbi se înşirau unele după altele, parantezele filosofice şi incursiunile teologice se deschideau şi se extindeau. În aceste împrejurări teribile, bruma mea de ebraică se rătăcea şi eram silit să mă încred în alţii, iar după părerea mea, singurii demni de încredere erau cei care-i combăteau pe preoţi şi dădeau dreptate raţiunii.

Înclinam aşadar să cred că trebuia să se traducă, J) umnezeii au format”, dar greutatea era30să-i convingi pe ceilalţi şi să-i convingi în aşa fel încât niciunul să nu se poată revolta sau îndoi de contrariu.

Scriam, scriam şi iar scriam, însă nu reuşeam să-i vin de hac acelui blestemat de verset care-mi va rămâne întipărit în minte cât voi trăi. Cu cât scriam mai mult, cu atât ideile se încurcau, iar încleştările polemice, disertaţiile etimologice şi inducţiile dialectice se amestecau şi se suprapuneau într-un dans erudit ca de Sabat, ale cărui ritm şi motiv eu însumi nu mai izbuteam să le regăsesc. In cele din urmă, cu voia Sfântului Duh, am încheiat: scrisesem mai mult de două sute de pagini îndesate. M-am apucat de al doilea verset: „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adân-cului de ape era întuneric; şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. Aici trădările şi falsurile teologice erau mai mici, dar dificultăţile, aproape la fel de mari: trebuia să explic întunericul şi genunea şi să disting conceptul de duh al lui Dumnezeu de ideea de Dumnezeu (prima sămânţă a trinităţii alexandrine), iar amintirea apelor mă purta spre Grecia, spre primele cugetări ale Greciei: Hesiod cu teogonia lui şi cu lumea care iese din ocean, înţeleptul Tales din Milet care vedea în umiditate principiul tuturor lucrurilor. Mă bălăceam până-n gât în erudiţie; riscam chiar citate greceşti (ce emoţie să copiezi unul câte unul, cu o mână şovăitoare, divinele caractere ale lui Platon!) şi mă învârteam prin pădurea aceea de interpretări, glose, lămuriri şi disertaţii, ca Adam în grădina zoologică şi botanică a Edenului.

Tot scriind, am ajuns la al treilea verset: „Dumnezeu a zis: „Să fie lumină„. Şi a fost lumină”.31Cuvinte care l-au surprins chiar şi pe retorul Longin, oricât de păgân era, dar care mie, proaspăt discipol al lui Bayle, Voltaire şi al autorului Veghilor filosofice semiserioase nu mi-au inspirat respect. Mi-au stârnit mai curând râsul: câte ironii la adresa lui Dumnezeu care a creat lumina înainte de-a fi creat soarele!

La al patrulea n-am mai ajuns: eram deja obosit şi plictisit. Dacă pentru trei versete avusesem nevoie de paginile, notiţele, erudiţia aceea, cât mi-ar fi trebuit oare pentru toată Biblia şi pentru un comentariu adecvat a mii şi mii de versete?

Era mai bine să mă întorc la sistemele vechi: să rezum şi să combat. Am conceput planul unei mari lucrări împotriva credinţei; am şi scris câteva fragmente; era, mi-aduc aminte, într-o limbă toscanizată, pe un ton mai degrabă batjocoritor, şi cam aducea cu Măgarul lui Guerrazzi, citit de mine pe vremea aceea cu o nespusă plăcere.

Dar nici această sumă a raţionalismului n-a progresat; şi, mai ales, a fost împletită cu alte cercetări pe care le-am întreprins în acelaşi timp şi care derivau, ca şi cele asupra Bibliei, din acel faimos prim capitol al istoriei universale pe care nu l-am scris niciodată. De la cosmografiile care se găseau în cărţile sacre şi în miturile populare, mi-a venit pofta să trec la formele lor poetice în epocile culte şi, cum nu lăsam niciodată lucrurile la jumătate, sondasem, prin dicţionare şi istorii, toate literaturile lumii, ca să adun şi să descopăr acele poeme care aveau ca subiect facerea lumii. Am găsit multe, le-am citit, le-am copiat; m-am gândit – ca de obicei – să32scriu o carte şi, în timp ce făceam lucrul ăsta, cum se-ntâmplă, m-am îndrăgostit de anumiţi poeţi, am citit alte opere ale lor, am trecut la cei înrudiţi cu ei, mi s-au perindat pe sub ochi aproape toţi scriitorii şi am sfârşit prin a ajunge un maniac al literaturii orientale şi occidentale, întocmai cum fusesem, cu puţin timp în urmă, un maniac al istoriei universale şi al criticii biblice.

Să scriu istoria întregii lumi şi a tuturor evenimentelor umane – m-am gândit – e prea mult, mai ales pentru un novice ca mine; dar o istorie universală a literaturii aş putea să întocmesc -nu cum s-a întocmit până acum; nu pe naţiuni, nu pe secole, ci pe subiecte.

Voiam o istorie literară mondială comparată, nu numai bibliografică, ci organizată pe materii şi subiecte. O mare cercetare, aşadar, de teme, indici şi titluri; nesfârşite însemnări asupra legendelor şi motivelor poetice, cutii pline vârf cu fişe bibliografice. Mă restrânsesem mult, dar mania mea pentru universal era destul de satisfăcută. Şi totuşi, după câteva luni de explorări obositoare şi dezordonate, m-am convins că şi aceasta era o întreprindere prea grea pentru a fi dusă la bun sfârşit. Pentru a o face cum se cuvine, ar fi trebuit să studiez cine ştie câte limbi şi să citesc fără întrerupere câteva zeci de ani. O istorie aşa cum o visam eu nu se putea întocmi numai cu titluri: trebuia să cunosc tot ce e important, pagină cu pagină, şi să recitesc nu numai o dată pentru a descoperi izvoarele şi a stabili comparaţiile.

Iată-mă silit la o nouă renunţare (al cincilea sau al şaselea faliment!), aşa că mi-am propus să33studiez numai literaturile mai apropiate de a mea, literaturile neolatine. Dar să le studiez temeinic, cu ideea de-a scrie o istorie paralelă şi cu hotărî-rea de-a le preda în viitor. Aşa am devenit un romanist înverşunat: cititor de reviste filologice, interpret de manuscrise, auditor de cursuri speciale şi mare mânuitor de manuale şi bibliografii. La vremea aceea am studiat destul de metodic literaturile franceză şi italiană de la originile lor, dar cea care m-a atras mai mult a fost cea mai puţin cunoscută, cea mai puţin stimată: cea spaniolă. Ceva mai înainte studiasem castiliana cu ajutorul unei gramatici ieftine şi tradusesem câteva scene din Mágico prodigioso de Calderón, dar acum mi-am ales drept călăuză cărţile lui Amador de los Ríos şi Ticknor, am luat în mână cele dintâi texte, de la Fuero de Aviles1 până la cele mai tardive, romances1, am fantazat pe marginea acelui Misterio de los Reyes Magos, m-am îndrăgostit de Clntecul Cidului, am devenit specialist în fratele Gonzalo de Berceo şi am pătruns adânc savuroasa arguţie a arhiepiscopului de Hita. Şi nu m-am oprit aici: am consultat şi am citit toate tomurile din biblioteca Rivadeneyra; am descoperit manuscrise catalane, castiliene şi portugheze; am învăţat aproape perfect spaniola veche; am meditat asupra unor ediţii critice; neputând să-mi procur cărţile, am copiat opere1. Fuero de Aviles – document datând din 1155, prin care Alfonso al Vll-lea de Castilia a acordat oraşului Aviles anumite privilegii. Documentul – traducere în dialectul galiţian din secolul al XU-lea a unui „Cod” latin – are o deosebită importanţă pentru istoria limbii spaniole, (n. t.)

2. Romances – creaţii populare iberice, (n. t.)34ântregi şi în cele din urmă – eternă concluzie şi nouă înfrângere – m-am hotărât să las la o parte istoria comparată a literaturilor romanice, pentru a alcătui un manual perfect de literatură spaniolă.

Şi din acesta am scris primele capitole: am urcat până la iberi, la romani, am urmărit isprăvile goţilor, invazia arabilor, apariţia unei noi limbi vulgare şi am izbutit să ajung până la cele dintâi documente. Dar povestirea s-a întrerupt în plină critică a Cântecului Cidului. Au intervenit alte gânduri şi alte studii care aveau mai puţin de-a face cu erudiţia. Literatura spaniolă a fost ultima mea aventură de compilator şi savant. Deplorabilă aventură – ultima parte a unui po-vârniş despre care atunci nu mi-am dat seama cât era de abrupt.

De la tot la specializare: de la înţelepciunea supremă la istoria universală, de la istoria universală la critica religiei, de la aceasta la literatura universală comparată, apoi la literatura romanică comparată şi, în sfârşit, la o singură literatm-ă iar, la urmă de tot, la o singură perioadă a unei literaturi. După atâtea falimente parţiale, renunţări, reduceri şi concentrări, eu -care voiam totul, care voiam să ştiu tot şi să-i învăţ pe alţii despre toate – am fost silit să mă mulţumesc cu nişte variante şi cu câteva mărunţişuri filologice şi bibliografice într-un colţişor de pagină – şi cât de îngust mi se păruse la început întregul domeniu pentru pofta mea de lucru! De altfel, întreaga mea viaţă de mai târziu a fost la fel – un neistovit avânt spre tot, spre univers, pentru a recădea apoi în neant sau în dosul unei grădini de zarzavaturi: o succesiune de ambiţii uriaşe şi de renunţări precipitate. Această scurtă35istorie de tentative copilăreşti e una din tălmăcirile posibile ale secretului vieţii mele.