Mizerie

Pe vremea aceea eram sărac, decent, dar cumplit de sărac (întotdeauna i-am urât şi îi urăsc şi astăzi pe cei care s-au născut în puf, pe cei care şi-au putut cumpăra tot ce şi-au dorit, aproape întotdeauna.) Eram sărac în sensul burghez al cuvântului, nu răbdam de foame şi de frig, dar sufeream.

Nu mă sinchiseam că umblam îmbrăcat în vechiturile tatii, purtate, lustruite şi soioase; cu pantalonii bine peticiţi pe fund; nici că purtam pe cap pălării mototolite, nici că aveam în picioare ghete prea strimte, pingelite şi căputate de mai multe ori. Bucuriile vieţii mele erau mai curând rare şi modeste. De cinci parale cireşe sau smochine vara, castane coapte sau pastă de castane iarna – era de-ajuns pentru lăcomia mea. La teatru (Stenterello) şi la cafenea o dată pe an sau poate de două ori – dacă era vreo invitaţie la mijloc. Iar într-o singură duminică din an – prânzul la ţară, întotdeauna în acelaşi loc. (Un pârâiaş secat, cu apă puţină, bolovani, trestii, pajişti arse, peşte fript.)

Şi totuşi această viaţă nespus de meschină de burghezi săraci nu mă făcea să sufăr decât prin lipsa de bani buni şi sunători, de nişte bani ai mei, pe care să-i pot cheltui după pofta inimii, aşa cum mi-ar fi plăcut mie.

Cei care-au avut un tată cu stare, o mamă miloasă, portofelul garnisit la timp şi puşculiţa lângă pat, băieţaşii mofturoşi care au aruncat atâtea lire de argint pe jucării, poze, prăjituri, fructe şi tot felul de porcării nu-şi pot închipui cât am suferit pe când eram copil, băiat, adolescent, până pe la douăzeci de ani. (Abia după nouăsprezece ani am câştigat cele dintâi hârtii de zece lire ale mele.)

Totuşi aveam nevoie de bani mai mult decât alţii – şi pentru alte lucruri. Aveam nevoie, înainte de toate, de cărţi (cele din casă erau puţine, iar la bibliotecă n-am putut să mă duc decât târziu), aveam nevoie de ziare (încă de pe-atunci această pierdere de vreme mă ispitea), aveam nevoie de hârtie de scris, de peniţe şi de cerneală. Mizerie, 40cheltuieli mici, bani puţini. Dar chiar şi acei bani puţini îmi lipseau. Tata nu putea să-mi dea nimic – şi avea dreptate. Muncea din greu ca să ne ţină pe toţi. Din când în când, cumpăra câte o carte de la vânzătorii ambulanţi, mai târziu mi-a dat o liră şi jumătate pe lună – cinci parale pe zi!

— Pentru vicii, cum se zicea de obicei în familiile noastre. Viciile mele erau hârtia albă şi cea tipărită.

Ce era deci de făcut? Unde puteam să găsesc banii pe care-i voiam, pe care trebuia să-i am cu orice preţ pentru cheltuielile mele, ca să-mi hrănesc sufletul?

Am recurs la mai multe mijloace: mai înth de toate – la economii. Primeam zece bani pe zi pentru gustarea de dimineaţă. Cheltuiam doar şapte. La cele cinci zile de şcoală pe săptămână, asta făcea cincisprezece bani. Un volum din Biblioteca Poporului sau trei caiete.

Mai era apoi mama. Mama era, aşa cum se şi cuvine, mai miloasă decât tata. Vedea pasiunea mea, mă compătimea. Nici ea, sărmana, nu avea mai mulţi bani decât mine – doar cei lăsaţi de tata în fiecare zi pentru cheltuielile casei. Totuşi, cu preţul unor economii de nedescris şi al unor expediente, reuşea să-mi dea zece, cincisprezece şi chiar douăzeci de bani pe săptămână, care se transformau cu iuţeală în cheltuieli pentru cărţi ilustrate, hârtie cu pătrăţele (pentru că încăpeau mai multe rânduri) sau reviste de literatură.

Un alt mijloc era furtul, şi nu mi-e ruşine să mărturisesc. Ani de-a rândul m-am dedat, cu băgare de seamă, dar fără întrerupere, la micul furt casnic. Adeseori dimineaţa, foarte devreme, 41când tata era încă în pat, izbuteam să şterpelesc pe întuneric câte un gologan din buzunarul jiletcii agăţate într-un cuier, ori nu dădeam restul la vreo cheltuială, dacă tata nu observa, ori spuneam că am cheltuit mai mult, ori că am pierdut o parte din parale pe drum. Ţipau la mine, dar bucuria acelor bani ascunşi era atât de mare!

Am încercat şi comerţul, dar n-am prea avut noroc. Puneam deoparte hârtia de împachetat şi o vindeam, adunam sâmburi de piersică, cumpăram mărci uzate ca să le vând, dar câştigurile erau anevoioase şi mărunte.

Şi în ciuda economiilor, a compasiunii materne, a furtişagului şi a negustoriei, mi se-ntâmpla uneori să nu am nimic, absolut nimic, nici măcar cinci parale ca să-mi cumpăr un ziar. Erau zile în care rupeam paginile albe din cărţi sau foile din caietele de şcoală ca să pot scrie; când puneam puţin oţet în zaţul prăfuit al cernelii numai ca să pot muia peniţa; erau zile triste în care zăboveam mai mult ca de obicei în faţa unui chioşc sau a unei vitrine de librărie pentru a citi pe furiş o jumătate de coloană de ziar sau o pagină de carte.

Cât de pasionat eram pe vremea aceea! Zile cenuşii de frig, de singurătate, de mizerie fără speranţă! Câtă disperare din cauza hârtiei care sugea şi pe care cerneala proastă se întindea cu răutate, încurcând cuvintele şi gândurile; sau din cauza unei peniţe tocite care nu voia să alunece, iar în toată casa nu se mai găsea alta; sau a încăpăţânării unui librar care nu voia să-mi dea o carte cu o jumătate de liră mai ieftin, iar mie nu-mi ajungeau banii!

Cu toate subterfugiile, rugăminţile, înşelăciunile, rămâneam mereu fără o para, băiatul42sărac şi tăcut la care nimeni nu se uită cu drag. Librarii nu mă prea luau în seamă când îi întrebam preţul unei cărţi, ştiind că puteam să dispun numai de centime, nu de lire; negustorii ambulanţi nu erau mulţumiţi să mă vadă stând acolo, răsfoind şi citind una sau alta, pentru că de cele mai multe ori nu cumpăram nimic sau cumpăram cărţulii bune de aruncat, pe un preţ de nimic, chiar şi volume desperecheate; vân-zătorii de ziare se uitau urât la mine, pentru că mă străduiam să citesc pe furiş.

Dar eu îmi amintesc întotdeauna cu mândrie umilinţele acelor ani. De câte ori m-am plimbat în sus şi-n jos prin faţa unei vitrine, sorbind din ochi o carte îndelung dorită, fără a cuteza să întreb cât costă! De câte ori mi-am pipăit în buzunar puţinii gologani, îi număram încă o dată, de frică să nu fie mai puţini sau să-i fi pierdut, şi intram în prăvălie cu faţa palidă, şovăitor şi tăcut, aşteptând ca patronul să rămână singur pentru a-i indica un nume şi un titlu. Cât de mult mă dispreţuiau pe vremea aceea librarii, patronii, colegii, rudele, toată lumea! Băieţoi slăbănog, tăcut şi prost îmbrăcat, cu ochi ficşi de miop, cu buzunarele pline de hârtii, cu mâinile murdare de cerneală, cu o cută de furie şi tristeţe în jurul gurii – şi dunga aceea verticală ce începuse să mi se adâncească în mijlocul frunţii.

Şi totuşi: ce anume ceream? Să fiu îmbrăcat ca domnişorii model din stampele moralizatoare, toţi ferchezuiţi şi înguleraţi? Să mă ghiftuiesc cu carne şi dulciuri până la greaţă şi indigestie? Ceream case frumoase, călătorii, puşti, cai de lemn sau teatre de păpuşi?

Eram urât şi demn de dispreţ – o ştiu, o ştiam şi atunci – dar sub urâţenia şi mizeria aceea se ascundea un suflet care voia să ştie, să cunoască adevărul, să se îmbete de lumină, iar sub pălăria aceea unsuroasă şi în capul ciufulit se afla un creier care voia să înţeleagă orice idee şi, mai presus de orice, să raţioneze şi să viseze, o minte care începea să observe ceea ce alţii nu văd şi se hrănea dintr-un loc în care cei mulţi nu găsesc decât gol şi pustiu. De ce nu m-a înţeles nimeni, de ce nu mi s-a dat ce mi se cuvenea de drept?

Totuşi nu mă plâng de mizeria aceea şi nu mi-e ruşine de umilinţele din trecut. O viaţă uşoară m-ar fi făcut poate mai laş, mai puţin pasionat şi, la urma urmei, mai sărac. Amărăciunea continuă a celui care nu are şi nu poate avea m-a ţinut departe de alţii şi a trecut spiritul meu prin laminorul durerii, care l-a făcut mai curat, mai fin şi mai demn.