Bufonul

(înainte de-a muri de foame şi de frig, ca o vr>' pisică a nimănui, am să încerc toate meseriile. Mă voi duce să adun zdrenţe de pe stradă, cu un coş în spinare; mă voi aşeza la uşile bisericilor şi ale cafenelelor ca să cer un ban de pomană; mă voi face paznic de closete publice; voi face ursul să joace la bâlciurile de ţară şi, dacă chiar nu-mi rămâne nici o scăpare, voi deveni avocat stagiar. Dar există o meserie pe care n-o voi face niciodată, dar niciodată, chiar dacă mi s-ar porunci cu pistolul la tâmplă.

Aceea de scriitor-bufon, de scriitor care scrie pentru a distra lumea, pentru a face să treacă timpul celor plictisiţi şi hoinari, ticăloasa meserie a unui om care cât e anul de lung născoceşte poveşti, inventează intrigi, caută aventuri, reîmprospătează amintiri, redactează romane, improvizează nuvele şi înjghebează comedii pentru a-i face să râdă ori să lăcrimeze pe cei care-l plătesc şi-l aplaudă.

Degeaba mai vorbesc despre frumuseţe aceşti măscărici publici, care se prefac a fi nemulţumiţi de plebe, în timp ce seara, pe întuneric, primesc pe furiş preţul distracţiilor lor. Vrând-nevrând, ei sunt curtezanii gloatei suverane, care vrea să uite de viaţa urâtă din timpul zilei; bufonii cu simbrie ai poporului; menestrelii ascultători ai burgheziei care, între ora siestei şi ora plimbării, vrea să facă lectură. Cel care vinde ficţiuni literare e un servitor al celui care are bani şi se226plictiseşte – un fel de mijlocitor care oferă o viaţă închipuită unuia care n-are destulă viaţă adevărată în el însuşi. Ce deosebire este, prin urmare, între o ţigară şi o povestire, între o dramă şi o carafă de vin? Fumând şi citind îţi alungi plictiseala aşteptării, ascultând o comedie şi îmbătându-te în lege începi să trăieşti într-o altă lume, să visezi ceea ce nu există.

Insă este o deosebire: arta. Recunosc că s-ar putea spune lucruri extrem de frumoase şi în felul acela, că s-ar putea crea opere care vor rămâne, cine ştie cât timp, în amintirea oamenilor. Dar, până la urmă, în toate acestea există, în fond, ideea că, în primul rând, trebuie să distrezi oamenii şi să-i înveseleşti, că e bine să le povesteşti orice pentru a-i împiedica să adoarmă, pentru a-i face să respire mai repede, pentru a ajunge mai sigur la inima lor şi a-i face să înţeleagă, prin contrabandă, câte un mare adevăr.

Dar ce nevoie am eu să le procur plăcere oamenilor? Nu vreau să fiu bufonul nimănui! Şi susţin că toată liota asta de scriitori de romane, poveşti, povestiri, comedii şi drame sunt simpli bufoni, oameni care trăiesc pentru a gâdila imaginaţia celorlalţi, după cum cântăreţii le mângâie urechile, iar femeile – trupurile.

Aproape toţi oamenii sunt copii, chiar şi la şaizeci de ani, şi au nevoie de asemenea distracţii; au nevoie de născociri şi de aventuri, de pitoresc şi de patetic. Scriitorii, chiar dacă ei înşişi nu erau copii, le-au făcut pe voie şi s-au aşezat în patru labe, cântând din trompetă călare pe mătură. Îmi pare rău că printre ei se află oameni ca Homer, Cervantes, Shakespeare, Dostoievski pe care-i iubesc foarte mult. Şi ei sunt bufoni, ca şi ceilalţi, 227ce să vă fac? Şi eu, când îi citesc şi mă distrez ascultându-i, sunt un băieţaş prostuţ care are încă nevoie de poveştile mămicii.

Îmi dau seama singur că sunt greu de mulţumit, plicticos şi puritan. Cine s-a mai gândit vreodată că aceia care ne-au luminat copdăria şi ne-au însoţit cu droaia lor de personaje vorbitoare în amurgurile melancolice şi ispititoare ale adolescenţei şi ale tinereţii ar fi nişte butoni? Chiar şi eu, atunci când nu sunt apucat de turbarea asta obscură care mă face să scuip numai osânde şi jigniri, mă îndoiesc de cuvintele mele şi încep să cred că am fost nedrept, smintit şi plin de răutate. Şi totuşi nu e aşa. Gândiţi-vă ce înseamnă un bufon: un om care-i distrează pe oameni. Cum îi distrează? Adesea făcându-i să râdă de nenorocirile celorlalţi sau, în orice caz, slujindu-se de rele şi de nefericiri nu pentru a stârni mila şi oroarea, ci pentru a aţâţa curiozitatea. Cazul vrednic de milă a doi îndrăgostiţi morţi înainte de-a se bucura de dragoste e un leac pentru a căsca de zece ori mai puţin pe ceas; disperarea unei mame, trădarea unei soţii, cruzimea unui răzbunător, tristeţea unui dezamăgit, nebunia generoasă a unui exaltat, sfârşitul cumplit al unui nevinovat; nu există ruşine sau năpastă pe lume pe care povestitorul de profesie să nu şi-o însuşească, pentru a o oferi apoi domnişorilor şi domnişoarelor care n-au destulă imaginaţie în viaţa de toate zilele, taţilor şi mamelor care râd cu poftă pe socoteala lui Don Quijote şi varsă o lacrimă peste întâmplările regelui Lear. Întreaga lor artă, care uneori e foarte mare, are drept scop să-i atragă şi să-i încânte pe leneşii cititori sau spectatori, în aşa fel încât aceştia să fie într-adevăr transportaţi în afara micii lor vieţi228personale, plicticoasă, josnică şi umilitoare. N-aveţi decât să luaţi cuvântul bufon în sensul cel mai nobil, mai mare şi mai eroic pe care-l doriţi, dar lăsaţi-mă să-i numesc aşa pe toţi aceia care, în nădejdea unei recompense – fíe o ramură de laur, fie un epigraf glorios, fie aplauze, fie zece mii de lire, bani gheaţăscriu ceva cu scopul de-a procura oamenilor o îndeletnicire plăcută.

Vi se pare asta o faptă vrednică de nişte oameni care au conştiinţa demnităţii lor în această lume înfricoşătoare şi adorabilă totodată? Credeţi că aceia care văd puţin mai departe decât aceste vie-tăţi-copii şi care ştiu ce sfârşit ne aşteaptă dacă nu vom fi în stare să învingem cu curaj destinul, creând o viaţă mai pură în faţa ameninţării neantului, credeţi, zic, că tocmai ei ar trebui să încurajeze asemenea copilării şi asemenea jocuri ale oamenilor şi să-i facă să se oprească în faţa teatrelor de carton unde se mişcă marionetele viselor, ca să asculte peripeţiile închipuite ale unor fantasme imaginare?

De ce să avem atâta deplasată compătimire faţă de ei, de ce să cheltuim atâta geniu pentru a-i adormi şi a-i amuza, când ar fi cu mult mai frumos şi mai periculos să-i trezim cu urlete, să le punem în faţă întunericul, să-i lăsăm să spân-zure cu capul în jos în abis, şi astfel să-i silim să se înalţe, să se descopere pe ei înşişi, să devină mai îndureraţi, dar mai înalţi, în faţa universului care acum abia-i mai poate suporta.

Ce atâtea poveşti, ce atâtea basme, ce atâtea tragedii! Cine se plictiseşte n-are decât să joace cărţi sau să se arunce în mare! Iar geniul să nu mai fie folosit pentru a face cadou lecturi distractive celor care n-au de lucru, ci pentru a pregăti un229pământ care să cunoască numai durerile spiritului, populat de oameni care să nu se gândească să uite, ci să-şi aducă aminte şi să făgăduiască.