Datoriile mele

(fDumnezeu nu vrea să vorbească prin gura mea: n-am să scriu o carte sfântă. Iar diavolul, care se simte atras de literatură, mă târăşte cu ghearele în inima spaimelor.221 Şi totuşi, mi-e teamă ca nu cumva cineva să vorbească prin gura mea. Nu mă cunosc încă pe mine însumi. Atât de mult m-am ciopârţit, că sufletul meu e acum împărţit şi fărâmiţat, fără viaţă, cu toate fibrele la vedere şi încâlcite, ca în planşele de anatomie. Nu mă cunosc. Nu-mi recunosc vocea. Când vorbesc, nu-mi dau seama dacă cuvintele îmi aparţin sau dacă vreun suflet răutăcios stă ascuns în spatele meu.

Simt că sunt un datornic. Toţi oamenii sunt datornici, dar numai foarte puţini îşi recunosc datoriile, iar cei mai mulţi nu înţeleg să le plătească. Istoria spiritului omenesc e plină de poliţe protestate. Noi îi mâncăm pe cei bătrâni, asemenea sălbaticilor din Pacific, însă nu întotdeauna suntem în stare să-i digerăm. Şi totuşi, vărsăturile care urmează după astfel de prânzuri le recunoaştem drept ale noastre.

Mă simt datornic. Aş putea să spun, în sens opus, ca sfântul Pavel: „Sunt dator grecilor şi romanilor, evreilor şi paginilor”. Aş putea să adaug încă o jumătate de duzină de popoare şi socoteala încă n-ar fi încheiată. Sunt ca oamenii vârstei de aur: nu deosebesc ce e al tău de ce e al meu. N-am furat cu gândul de-a fura. Plagiatele nu-mi plac, numai cei foarte săraci şi cei foarte bogaţi le pot săvârşi. Insă am respirat, am absorbit, am molfăit şi am înghiţit tot ce mi-a căzut în mână, iar acum nu mai pot face separaţia bunurilor. Sunt îmbibat tot de teoriile altora, îndopat cu cărţi, saturat de articole, îngrăşat cu vorbe şi cu imagini. Sunt fiul culturii şi al celorlalţi oameni, deşi aş vrea să fiu doar eu însumi.

Această indeterminare mă macină: aş vrea să ştiu cine sunt, care e contribuţia mea personală222la tot ce-am făcut. Aş vrea să le dăruiesc ceva celorlalţi oameni, după ce i-am furat. Aş vrea să adaug şi eu ceva la civilizaţia care m-a hrănit. Aş vrea să mă regăsesc pe mine însumi: să fac socotelile şi să plec cu bagajul meu propriu, chiar dacă acesta nu cântăreşte decât un dram. Îmi pun numele pe cărţile mele: dar aş vrea să ştiu ce-mi aparţine cu adevărat şi ce am luat cu împrumut. Am impresia că m-am plămădit atât de mult împreună cu alţii, încât nu mai sunt în stare să-mi găsesc mădularele proprii. Cânt în cor şi nu izbutesc să-mi aud timbrul vocii.

Sunt scârbit. Devălmăşia asta mă plictiseşte, iar bănuiala că am furat mă tulbură. N-aş vrea să am datorii faţă de nimeni, aş face bucuros orice, numai să nu datorez recunoştinţă creditorilor mei. Vreau să fiu ea, eu singur, diferit, independent, fără legături, unic şi legitim proprietar al meu şi al lucrurilor mele. Sunt un Robinson fără insulă.

În schimb, atunci când recitesc ce-am scris, mă tem întotdeauna să nu mă trezesc într-o casă străină. Cutare cuvânt l-am luat poate de la un scriitor antic; cutare imagine poate fi o reminiscenţă de la altul; cutare idee e poate o altă faţă sau o continuare a unei teorii care nu-mi aparţine; cutare tip mi-a fost poate sugerat de un roman pe care l-am citit, de un personaj în carne şi oase; cutare vorbă de duh am împrumutat-o poate din discuţia cu un prieten. Umbrele celor dispăruţi şi ale celor prezenţi se strâng în jurul meu şi aş vrea să pot arunca în faţă fiecăruia averea ce-i aparţine, împreună cu câştigurile şi cu dobânzile. Alţii n-au asemenea scrupule: îi invidiez.223 N-aş vrea să iau nimic nici măcar din realitate, aş vrea să fiu ca păianjenul care-şi trage toate firele operei din pântecul său. Urăsc albina, iar mierea ei îmi miroase a lucru furat. Aş vrea să fiu propriul meu datornic, numai al meu. Nici măcar înfăţişarea cerului, chipurile oamenilor, plantele din păduri şi casele din oraş n-ar trebui să-mi dea nimic. Nu mă pot lipsi de ele, şi totuşi mi-e ruşine când le regăsesc în mine, în scrierile mele. Mi se pare că fără cer, fără chipurile oamenilor, fără copaci şi fără case n-aş putea să spun nimic, iar asta mă întristează. Aş vrea să fac gol în jurul spiritului meu, ca să văd de ce e în stare dacă e lăsat de capul lui. E o dorinţă absurdă, o vrere ridicolă, o încercare imposibilă: mulţumesc din suflet! Insă nu pot să nu mă simt aşa: anti-datornicul prin excelenţă, până la nebunie. Dar se-ntâmplă şi mai rău: uneori mi-e frică să nu datorez chiar ceea ce numesc inteligenţa mea unor lucruri absolut străine fiinţei mele, şi fizice pe deasupra. Dacă devin mai tăios după două ceşti de cafea; dacă fac asociaţii de idei cu mai multă uşurinţă după ce am golit un ceainic întreg; dacă devin vesel şi paradoxal după câteva pahare de vin spumos; dacă mă simt mai nobil pe o culme înaltă de o mie de metri; dacă o muzică de cafenea, o fanfară militară sau o cadenţă simfonică mă fac mai sensibil şi-mi stârnesc gânduri, imagini şi fraze pe care n-aş şti să le evoc atunci când e linişte, o ruşine neghioabă îmi cuprinde sufletul şi am cruda bănuială că nu sunt decât o maşină cerebrală care produce ceea ce s-a băgat în ea, care are nevoie de combustibil şi de esenţe pentru a lucra, că nu eu sunt cel care gândeşte, ci224cafeaua, ceaiul, vinul, oxigenul şi sunetele gândesc şi visează în mine. E poate o spaimă stupidă: sunt oameni care beau şi ascultă ceea ce beau şi ascult eu, şi totuşi nu fac ceea ce fac eu. N-are a face. Aceste lucruri negre sau galbene pe care le vâr în trupul meu au un anumit efect asupra mea: dacă nu le-aş lua, n-aş scrie ceea ce scriu şi n-aş gândi în felul ăsta. Aceste substanţe fizice şi străine sunt o parte din inspiraţia mea, sunt colaboratoarele operei mele, iar lucrul acesta mă face să turbez şi să mă scârbesc. Să îi fiu dator lui Shakespeare e deja destul de plictisitor, dar să datorez ceva unei infuzii de cafea portoricană sau dominicană sau de ceai de Ceylon e prea umilitor.

Nu ştiu câţi oameni cunosc chinul blestemat de-a nu se regăsi pe ei înşişi. Grecii, cu al lor „cunoaşte-te pe tine însuţi”, şi Ibsen, cu „fii tu însuţi” mă enervează nemaipomenit. Cum să fac să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu sunt în stare să mă regăsesc în această multitudine de oameni care mă înghesuie şi pătrunde în mine din toate părţile? Cum să ajung să fiu într-adevăr eu însumi, dacă nu sunt în stare să mă recunosc, dacă nu ştiu care e sâmburele ireductibil, rămăşiţa ultimă a personalităţii mele?

Nu caut un om, nu caut Omul: mă vreau pe mine însumi, numai pe mine însumi. Dar nu ştiu cine sunt, unde mă aflu şi ce gândesc cu adevărat. Sunt silit să trăiesc cu eul acesta înfăşat, îmbrăcat şi îndopat de alţii – să trăiesc pentru vecie ca un necunoscut. Iar lucrul acesta e unul dintre cele mai aspre chinuri ale vieţii mele nespus de dure.225