El

Dragă Giuliano! Au trecut mai bine de doi-sprezece ani din acea toamnă înăbuşitoare şi ploioasă, când sufletele noastre pierdute s-au întâlnit şi s-au regăsit. Putem vorbi în linişte, cu seninătate, despre acele timpuri, ca şi când n-ar fi vorba de noi înşine, care purtăm încă aceleaşi nume şi prenume şi care avem atâtea amintiri comune. Nu mai suntem aceiaşi. Nu mai sunt eu – nu mai eşti tu. La un moment dat am apucat pe drumuri diferite. Acum tu eşti un om serios, respectat, harnic: ai admiratori, urmaşi, poate discipoli. Ai dat bătălii, poţi să-ţi arăţi rănile; ai ştiut să creezi din nimic un lucru care există, durează şi are valoare; ai vrut să ascunzi zbuciumul dureros al sufletului tău complicat sub o salopetă de muncitor manual şi sub ochelarii de contabil.

Eu am rămas acelaşi hoinar cu toane şi fără cârmă de pe vremea aceea – n-am nici o meserie, nici un rost, nici o certitudine din care să-mi fac piatră de căpătâi, nici o bucată de lume pe care s-o pot îngrădi cu un zid, spunând: e a mea! Dar şi eu m-am schimbat, şi încă cum!

Putem aşadar să vorbim despre acei ani cu un calm aparte, ca şi când ar fi o poveste, o poveste a altora. Dar nu mă pot împiedica să vorbesc despre ea: prietenia noastră n-a fost ca toate celelalte – frivolă, trecătoare, sentimentală. Trebuie să recunoşti că a fost cu totul altfel.

Nu ştiu dacă tu ai simţit profund, în toată plenitudinea sa, ce eveniment grav şi frumos a64fost îndelunga noastră înfrăţire. Eu, unul, nu sunt în stare să revăd viaţa mea din acei ani decât însoţită de figura ta de iacobin laborios şi irascibil. Mă văd alături de tine în vânturile iernii şi-n pulberile verii; rezemat de parapetul unor zăgazuri pentru a contempla furia deşartă a valurilor, întins în iarbă pe vârful muntelui Mugello; aplecat să scormonesc în tarabele anticarilor după cărţi vechi sau şezând la o masă goală într-un birt de ţară. Oricât m-aş strădui, nu pot să mă văd niciodată singur. Îmi amintesc zi de zi viaţa comună şi nimic altceva în afară de ea.

Ţi-aduci aminte de prima ta casă, care se înălţa printre palate şi grădini bine împrejmuite, pe strada aceea curată şi solitară, pe unde nu treceau către seară decât îndrăgostiţi şi portari? Era o casă mare şi puţintel gălbuie care, deşi nu putea să aibă mai mult de vreo cincizeci de ani, respira un aer de bătrâneţe şi tristeţe. Ţi-aduci aminte de odaia cea mare, întunecoasă şi plină de cărţi -depozit doldora de toate bunătăţile italieneşti şi franţuzeşti, rodnic pământ al făgăduinţei pentru toate curiozităţile mele de ignorant? Ţi-aduci aminte de pălăvrăgelile nesfârşite din camera ta, în faţa scânteierii calde a lemnelor uscate, în timp ce seara se lăsa repede şi clopotele băteau fără întrerupere pentru vreun mort uitat? Ţi-aduci aminte de grădina pustie, din vecinătatea unor ziduri umede şi a unor ferestre mereu închise, unde pentru prima dată am discutat emoţionaţi despre Stirner şi despre divina libertate a eului? Sau îţi aminteşti mai degrabă când ne duceam să vedem apusul soarelui pe dealuri, ne uitam la oraşul tolănit pe malurile râului şi ne întrebam: „Vei fi al nostru?”.65 Uneori mergeam mai departe, în munţi, căutând singurătatea, vântul şi austeritatea. Drumul nu ni se părea niciodată lung. Înaintam cu paşi sprinteni, de drumeţi neliniştiţi, iar în loc de cântece ne însoţeau plimbarea cugetările şi paradoxurile. Urcuşurile ne însufleţeau ca o bătălie pe care trebuia s-o câştigăm, coborâşurile ne umileau şi ne făceau să tăcem. Ne îndepărtam în grabă de zidurile oraşului, de îngrăditurile de sârmă, de ogoarele străbătute de brazde drepte, ca rândurile unui caiet de şcoală. Căutam înălţimea şi libertatea: drumurile fără îngrăditura gardurilor vii, cărările şi scurtăturile, tufişurile goale, potecile în pantă care duceau, pietroase, spre case nelocuite. Şi când ajungeam pe culme, sub zidurile unei mănăstiri sărăcăcioase şi închise sau lângă pietroaiele unui castel în ruină, cântam Marseilleza în tăcerea geroasă de februarie, în faţa văilor pustii şi neconsolate, a munţilor îndepărtaţi, negri de sărăcie pe coaste, albi de lumină şi de zăpadă spre cerul încărcat de nori, iar pieptul ni se umfla de respiraţia grea a plămânilor şi de bătăile inimii. Ce departe eram de oraşul strimt şi zgomotos şi de legile sfinte ale umilinţei cotidiene. Ni se părea că suntem singuri pe lume, stă-pâni ai lumii, singurii oameni demni şi nobili de pe pământ. Vântul bătea împroşcându-ne în faţă stropii rămaşi pe frunzele zbârcite, nori albi şi semeţi călătoreau pe cerul înalt, fără culoare, copacii biciuiţi fără milă de o pală de crivăţ se tânguiau, iar ierburile arse şi îngălbenite de ger aşteptau răbdătoare primăvara şi îmbălsămatul parfum al violetelor.

Dragă Giuliano: suntem bărbaţi în toată firea, nu mai suntem doi flăcăi. Avem neveste şi copii, 66avem o seamă de îndatoriri, avem, într-un anumit sens, grijă de suflete. Şi totuşi cred că, dacă din sufletele noastre a ieşit la iveală mai puţină falsitate, dacă ceva din noi va rămâne după moarte în sufletele altora, lucrul ăsta îl datorăm şi îl vom datora acelor friguroase sărbători de iarnă, acelor evadări în doi spre pământul gol şi spre înălţimile pure.

Aminteşte-ţi serile noastre, când veneam la tine acasă, într-o altă locuinţă, unde stăteai singur scriind şi aşteptându-mă. In faţa ferestrelor era un chiparos, iar alături de el un urcuş. Ne plăcea mult chiparosul acela cam agitat şi cam prăfuit, dar negru de tot şi absolut singur în colţul acela de grădină bătrână. Priveam adesea spre urcuş. Viaţa noastră era şi voia să fie un urcuş. Visurile noastre le-am visat pe înălţimi, cu picioarele afundate în iarba umedă, în timp ce în aer plutea parfumul ginestrelor. Toate proiectele noastre de cărţi şi ziare, planurile noastre de acţiune s-au înfiripat şi au prins aripi acolo sus, la câteva sute de metri deasupra mării şi deasupra lumii. Orice aş fi gândit şi aş fi propus, erai şi tu la mijloc, iar în lucrurile propuse de tine trebuia să am şi eu un rost, universul era împărţit clar în două, astfel: noi doi de o parte şi restul lumii de cealaltă.

Acolo sus, în colţul străzii San Leonardo, erau doi chiparoşi mari şi maiestuoşi, aproape egali ca înălţime. Stăteau lipiţi unul de altul şi nu aveau tovarăşi în jur. Am spus odată că acei chiparoşi suntem noi doi şi că, aşa cum ei şi-au împletit rădăcinile sub pământ şi ramurile în cer, tot aşa voiam noi să fim legaţi în viaţă şi în viitor. Că soarta acelor chiparoşi va fi şi soarta noastră şi că, dacă unul din ei ar fi tăiat sau rănit, acelaşi lucru i se va întâmpla şi unuia din noi. Îţi aduci aminte? Chiparoşii sunt amândoi acolo, nici furtuna nu i-a smuls din rădăcini, nici securea nu i-a retezat, şi către seară vrăbiile se aşază pe ramurile lor, să ciripească triluri de iubire. Iar noi doi trăim, suntem amândoi în viaţă şi mereu aproape, însă orgoliile nebuneşti nu ne mai înfierbântă minţile, dar, când trec pe dinaintea celor doi fraţi negri, plec capul şi – nu ştiu de ce – mi se strânge inima.

Nu simţi ce lucru grav, ce lucru frumos a fost prietenia noastră din vremea aceea? Nu mai ştiu dacă în amintirea ta sunt viu şi prezent, aşa cum eşti tu într-a mea. Nu ştiu dacă îţi dai seama că tot ce e mai bun în viaţa noastră a început atunci, nu mai înainte, şi că tocmai în anii aceia sufletul nostru şi-a dăltuit pentru totdeauna trăsăturile şi şi-a măsurat lungimea aripilor.

Suntem deopotrivă alături şi departe, prietene, eu nu ştiu nimic despre tine, iar tu nu mai ştii nimic despre mine.

Dar când te revăd aşezat în faţa meselor mari şi mâzgălite ale bibliotecii, în dimineţile şi după-amie-zile de muncă pătimaşă, aplecat peste cărţile deschise, peste hârtia pregătită pentru scris şi aud din nou glasul tău care mă întreba sau îmi răspundea ceva (trăgeam cu coada ochiului în jur, pentru ca omul sever care se plimba în sus şi-n jos să nu bage de seamă flecăreala noastră ne-permisă), atunci înţeleg totul, iar tu redevii al meu, întocmai ca în acele zile îndepărtate ale neliniştitei noastre vegheri.68 Sau când mergeam să luăm cafeaua, seara târziu, şi ne aciuam la ultima măsuţă, în cel mai retras colţişor al unei încăperi din fier şi sticlă a marii berării? Ţi-aduci aminte cum treceam muţi, dispreţuitori şi solemni, înfăşuraţi în mantale negre, pe lângă mesele familiilor cu stare, pe lângă filistinii singuratici care mureau de plictiseală, hipnotizaţi de paharele goale, în rânjetele tinerilor eleganţi, vulgari ca nişte slugoi? Cu ce mulţumire ne retrăgeam acolo, în spate, ca să bem cafeaua fierbinte şi proastă, să recapitulăm izbânzile din ziua aceea, să comentăm trecutul şi viitorul, nenorocirile de pe pământ şi speranţele din cer! Câte cărţi n-am sfârtecat, câte idei n-am descoperit, câte glorii n-am strivit, câte sisteme n-am desfiinţat, câte indexuri şi prefeţe de opere n-am scris, câte paradoxuri n-am pus în circulaţie şi câte vârfuri de săgeţi n-am ascuţit! Fără absint şi fără şampanie! Beţia noastră, ca şi divina tinereţe, era o beţie fără vin, o orgie fără femei, o sărbătoare fără muzică şi dans. Era triumfă-toarea dezgropare zilnică a eului nostru, a celui mai intim şi mai adevărat eu al nostru, revelarea, înnoirea permanentă a inteligenţei noastre de lirici ai conceptului şi de exploratori ai adânci-milor.

Ne-am descoperit împreună pe noi înşine şi tot împreună am descoperit gândirea. Eu ţi-am dezvăluit ţie sufletul tău, iar tu mi-ai făcut cunoscut mie sufletul meu. Împreună am crezut totul şi am negat totul: am construit şi am dărâmat. Mână în mână am căutat adevărul, am devorat cărţile şi am zdruncinat gloriile cele mai incontestabile. Ne-am eliberat în aceeaşi clipă de credinţa părinţilor, de idolii tribului, de ochelarii

69de cal ai celor fricoşi. Am dormit în acelaşi pat şi am mâncat la aceeaşi masă, am însemnat, în aceleaşi cărţi, aceleaşi pagini.

Totuşi prietenia noastră n-a avut nimic dulceag, nici efeminat, nici patetic, nici – de ce n-am spune-o?

— Cordial. A fost prietenia a două creiere trudite, nu corespondenţa simţămintelor de iubire a două inimi ce se mărturisesc.

Nu ne-am sărutat niciodată, nu am plâns împreună nici măcar o singură dată şi niciunul dintre noi nu i-a destăinuit celuilalt secretele cele mai scumpe ale pasiunilor sale. Când te-ai îndrăgostit, am aflat de la alţii, am descoperit anunţul căsătoriei tale în Corriere della Sera. Nu degeaba am citit cu atâta fervoare Roşu şi Negru şi Moartea lupului1!

Da, trebuie s-o recunoşti: prietenia noastră n-a fost ca toate celelalte. Cu totul cerebrală, cu totul intelectuală, cu totul filosofică, a avut totuşi înflăcărările şi furtunile apropierii dintre două inimi. Şi, de altfel, nici nu sunt sigur că inima n-a jucat chiar nici un rol în ea. Eu nu sunt numai un creier. Nu simţi câtă nostalgie e în aceste amintiri, în aceste evocări ale unei fericiri irecuperabile? Oare de ce acest trecut de lecturi, excursii şi colocvii – acest trecut simplu şi intim de muncă şi de tăcere – mă mişcă mai mult decât amintirea unei iubiri? De ce simt încă pentru tine o duioşie niciodată mărturisită, niciodată manifestată, pe care n-am dezvăluit-o nicicând în gesturi şi n-am exprimat-o în scrisori? Nu, de fapt, nu sunt deloc sigur că inima n-a avut aici nici un rol.1. Poem filosofic al scriitorului francez Alfred de Vâgny (1797-l867). (n. r.)70 Tu singur, probabil, ai putea s-o spui, dar n-am să-ţi cer asta. Nu vreau s-o spui: să fie încă unul din acele secrete (ultimul!) care făceau mai pură virila noastră înfrăţire.