Cine sunt?

Îr care este destinul meu? Cine sunt eu? Acum, când nu mă mai bizui decât pe propriile mele forţe refăcute şi regăsite şi pe disperata mea exaltare, nu mă pot lăsa în grija unor năluciri din afara mea. Mi-am încredinţat cauza neantului, Unicului feroce. Universul e împărţit în două: eu şi restul.

Acum sâmburele meu lăuntric trebuie să dea viaţă totului, trebuie să însufleţească şi să preschimbe tot ceea ce mă înconjoară, trebuie să mă ajute să suport ceea ce se află în jurul meu. În acest ultim şi hotărâtor război nu-mi pot găsi nici un aliat.

Între noi doi, deci, univers potrivnic! M-am ridicat cu greu în picioare, cu totul amorţit de atâtea prăbuşiri, dar mereu drept de la brâu în sus,

259pregătit pentru orice provocare, gata să scuip peste această bolgie unde blânzii Abeli îi înghesuie fără milă pe Câinii care nu ascultă de legile invizibile ale speciei. Viaţa egoistă e ceva foarte aspru: nu se bucură de sprijinul unor ziduri prietenoase, nici de adăpostul unor golfuri liniştite, nici de strângeri de mână calde, cordiale. Dar eu nu caut bastoane ca să mă sprijin, ci ca să lovesc, iar când mă simt slab, mă închid în mine însumi; şi, decât să vărs lacrimi de dragoste în faţa celui pe care-l dispreţuiesc şi care mă dispreţuieşte, mai bine mă distrez insultând în persoana mea întreaga rasă umană. La naiba cu dragostea care ne face slabi!

Aşadar cine sunt eu? In ce constă capitalul meu, numai al meu, pe care nu l-am moştenit de la nimeni, nu l-am furat de la nimeni, pe care l-am câştigat gologan cu gologan în atelierele experienţei, cu truda sufletului meu, şi care constituie acum puţina mea substanţă, într-un cuvânt, adevăratul meu eu?

Mulţi au încercat să mă definească, să mă descrie, să mă limiteze – prieteni şi duşmani. Am ascultat, am tăcut, am zâmbit. Ajuns la jumătatea vieţii probabile, după câteva încercări şi o îndelungată carantină de singurătăţi, cred că mă cunosc mai bine decât alţii.

Nu sunt un om de acţiune, nu sunt un filosof, îmi place istoria, dar nu voi fi niciodată ministru. Mă atrag teoriile, dar nu voi înjgheba niciodată un sistem. Nu sunt un negustor, nici un sfânt. Vreau bani ca să-mi păstrez libertatea, dar n-am curajul să renunţ la toate celelalte pentru a-i obţine cu orice preţ, îi invidiez pe marii oameni care au ştiut să renunţe, dar nu cred în mituri260şi în paradisuri. Numai două atitudini, din câte există în mine, din învălmăşeala de sănătate şi boală, de filistinism şi răutate care mă priveşte doar pe mine, pot trezi interesul celorlalţi.

Ca să spun totul în două cuvinte, sunt un poet şi un dărâmător, un fantezist şi un sceptic, un liric şi un cinic. Cum pot convieţui şi cum se pot împăca aceste două suflete, ar fi prea greu de descris. Dar într-adevăr acesta e fondul sufletului meu.

Câteodată sunt un biet sentimental care se înduioşează când, noaptea, în singurătate, pătrunde vag prin obloanele închise un simplu acord de vals vienez, chinuit la un pian; un copil care se topeşte de emoţie privind un biet cer uniform, de culoarea cetii, pe care nu-l mângâie nici un nor negru sau alb; un nefericit care poate să simtă o dragoste imensă pentru un bătrân necunoscut, pentru un prieten mort, pentru o floare ruptă, pentru o casă mohorâtă.

Alteori, dimpotrivă, devin lupul lui Hobbes, cu colţi care simt nevoia să muşte şi să sfâşie. N-am nimic sfânt: nici măreţia celor morţi, nici gloriile consolidate de secole, nici adevărurile confirmate de experienţe milenare, nici sanctitatea legilor, nici asprimea codurilor, nici dogmele morale, nici legăturile celor mai adânci sentimente. Vreau să răstorn din temelie toate lucrurile, să dărâm credinţele, să dau la iveală urâciu-nea care se ascunde în spatele tuturor faţadelor impunătoare, petele care există în orice soare, temeiurile meschine ale oricărei măreţii, bazele josnice ale tuturor instituţiilor venerate, orbirea celor înţelepţi, ticăloşia moraliştilor, dreptatea celor haini, voluptatea răului, măreţia neantului.261âmi place să zgârii, să rod, să jignesc, să cumpăr, să ridic vălurile, să despoi cadavrele, să smulg măştile. Devin netemător şi neruşinat, nu respect pe nimeni: în învălmăşeală mă simt în elementul meu. Îmi place să tulbur, să stârnesc spaima, să fiu şi să par rău.

Dar după o asemenea furie mistuitoare iese la iveală fantezistul care-şi imaginează isprăvi imposibile, care deformează realitatea, care proiectează în oglinda comodă a imaginaţiei instinctele sale cele mai sălbatice, dorinţele sale cele mai nesăbuite, care-i face mai mari decât sunt în realitate pe oamenii pe care-i iubeşte şi pe oamenii pe care-i urăşte, luând din viaţa însăşi elementul real pentru a-l exagera în vis.

Atunci mă bântuie poveşti absurde, proiecte stranii, aventuri de necrezut, nebuni şi nelegiuiţi care n-au trăit niciodată şi vor să trăiască în mine, iubiri imaginare şi iraţionale, morţi ciudate, neverosimile. Sunt silit să creez o lume nouă, care mă tulbură şi mă nelinişteşte până şi pe mine însumi în lungile răstimpuri când sunt, ca toţi ceilalţi, burghez şi realist; o lume care închide în sine fragmente şi străluciri de adevăruri profunde, dar care nu e lumea vie şi adevărată pe care toţi credem că o cunoaştem. În lumea aceasta mă mişc în totală libertate, dau creaturilor mele chipul pe care-l doresc eu, le fac să vorbească în felul meu, să moară brusc de bunăvoie, din motive care oamenilor în carne şi oase li s-ar părea ridicole.

Într-un cuvânt, am rămas omul care nu acceptă lumea, iar unitatea şi armonia sufletelor mele opuse constă tocmai în această atitudine încăpăţânată. Nu vreau să accept lumea aşa cum e, '? 62, de aceea încerc s-o refac cu ajutorul fanteziei sau s-o transform prin distrugere. O reconstruiesc prin artă sau încerc s-o răstorn prin teorie. Sunt două eforturi aparent deosebite, dar armonioase şi convergente.

Aşa cum sunt şi cum voi rămâne de-acum înainte, simt că reprezint o valoare, că am un drept aparte, că mă aflu în slujba oamenilor. Numai imbecilii înglodaţi pentru toată viaţa în imbecilitate se pot declara mulţumiţi de lume. Cine încearcă s-o urnească din loc, s-o însufleţească, s-o înflăcăreze, s-o înnoiască şi s-o sporească are dreptul nu la recunoştinţă, de care îmi pasă la fel de puţin acum ca şi înainte, ci la libertatea de-a se exprima şi de-a exista. Pentru a trăi, fiecare om are nevoie de credinţa că nu e cu totul inutil. Eu nu cer şi nu vreau alt sprijin, dar de o asemenea certitudine mizerabilă am şi eu nevoie, la fel ca şi cei slabi. Trăiesc şi acţionez ştiind foarte bine că toată viaţa mea şi toate faptele mele se vor cufunda în neant, dar vreau să-şi dea seama şi ceilalţi că am dreptul să stau în mijlocul lor şi să-i jignesc, fiindcă fac ceva care le poate fi de folos lor înşile.

Într-o lume în care fiecare se gândeşte la hrană şi la bani, la distracţii şi la putere, e nevoie ca, din când în când, cineva să împrospăteze viziunea lucrurilor, să scoată la iveală extraordinarul ce se ascunde în lucrurile ordinare, misterul din banalitate, frumuseţea din gunoi. În mijlocul unei imense şi atotputernice caste de sclavi ai opiniei şi ai tradiţiei, de pedanţi parazitari şi sofisticaţi, de predicatori ai vechilor legende, de paznici de temniţe morale, de papagali încăpăţânaţi ai tuturor normelor învechite şi ai tuturor locurilor comune,

¦e nevoie de un om care să-i trezească pe toţi din somn, de un străjer al inteligenţei pure, de un săpător cu muşchi zdraveni, de un incendiator de bună-credinţă care să ardă şi să dărâme, pentru a pune în loc lumina pieţelor, arborii libertăţii recucerite, zidirile viitorului.

Sunt unul din aceşti oameni care acceptă sarcina cea mai ingrată şi rolul cel mai primejdios. Iar pentru binele şi răul pe care-l fac am dreptul să respir, să mă încălzesc, să umblu, să ridic fruntea, să fiu liber, să exist după legea mea.