Reîntoarcerea la pământ

Aşadar, trăiesc din nou. Dar singur, cumplit de singur. Trebuie să-mi refac viaţa pe noi făgaşuri – o viaţă cu totul a mea, o adevărată viaţă nouă. Nu am alţi tovarăşi decât pe mine însumi. Nu există nici o mână care să mă susţină

251când o întind pe-a mea, în salturile urcuşului. Pământul e plin de glasuri, dar e vorba doar de „evangheliile” cu care am prânzit şi am cinat şi care nu-mi mai spun nimic. Sunt pentru ceilalţi, pentru cei neeliberaţi.

Totuşi, pentru a mă îndrepta, trebuie să-mi înfig rădăcinile undeva. Nu mă am decât pe mine însumi, dar e bine ca acest eu însumi al meu să fie legat mai strâns de o parte a universului. Nu sunt un om metafizic şi absolut, suspendat într-o atmosferă de concepte. M-am născut într-un anumit loc, aparţin unei anumite rase, am în spate o istorie, o tradiţie. A aduna şi a concentra propriul meu eu înseamnă a mă pune în contact cu pământul meu de baştină, cu poporul meu, cu cultura din care, vrând-nevrând, am apărut.

Trebuie s-o iau din nou de la capăt, să renasc, adică să mă întorc la matricea dintâi, la patria mumă. Cât timp am fost doar un maniac al celebrităţii, patria mea era lumea sau, ca să fiu mai precis, biblioteca mea. Dar astăzi, când vreau să-mi refac casele şi să-mi pun din nou în mişcare sângele, trebuie să mă întorc la rădăcinile cele mai adânci ale fiinţei mele concrete.

În acest scop am vrut să reînnoiesc cunoştinţa cu ţara mea şi, regăsind-o, mi-am descoperit şi mai bine sufletul. Doctorii recomandă anumitor bolnavi aerul locurilor natale. Printr-o întâmplare fericită, convalescentul din mine s-a întors să-şi umple pieptul cu aerul de la ţară şi s-a simţit bine. Atâta timp cât m-am cufundat în cultura teoretică universală am rămas om de casă şi de oraş. Am părăsit natura sau, dacă m-am dus la ţară, n-am văzut-o, n-am îmbrăţişat-o, n-am iubit-o. Căci chipul ei de o neasemuită252frumuseţe nu se vede decât de sus, de dincolo de sulimanurile făinoase ale oraşului. Am regăsit în munţi acest chip rumenit de soare, îngălbenit de lună, albit de zăpezi, împrospătat de flori, brăzdat de vânt – deloc îmbătrânit, mereu tânăr, mereu acelaşi, cu un surâs care nu înşală.

N-are nici un rost să-mi storc propriul eu amorţit, ca să fac din el un zeu atenian sau un colos scandinav. Atâta timp cât sunt creier şi numai creier, stau de vorbă cu chinezul şi cu misticul arab, cu profesorul neamţ şi cu eseistul englez, cu iacobinul şi cu sofistul grec. Sunt din toate timpurile şi din toate neamurile: înţeleg şi sunt înţeles. Cuvintele mele sunt jetoane internaţionale pe care le pot cheltui în orice piaţă.

Dar când mă ghemuiesc cu totul în mine, cu sufletul şi cu trupul, cu creierul şi cu inima, şi vreau să mă împlânt într-o rasă şi să mă înfig într-un secol, simt foarte bine că sunt de-aici, numai de-aici şi din timpul acesta. Orice-aş face, sunt un om născut în Toscana, între toscani, între privelişti şi valori toscane – un om născut în Toscana în 1881, care a împlinit douăzeci de ani în primul an al secolului al XX-lea şi care scrie în acest an, 1912. Sunt toscan, nu numai italian. Adevărata patrie a fiecărui om nu e de fapt regatul sau republica din care face parte. Italia e prea mare pentru fiecare italian: patria naturală nu poate fi decât mică. Până şi în Franţa, ţara cea mai unificată din câte au existat vreodată, pentru breton, provensalul este un străin, iar normanzii şi lorenii rămân normanzi şi loreni chiar şi în inima Parisului.

Eu mă simt profund toscan. Veneţienii sau napolitanii îmi sunt străini: nu mă simt bine cu

253ei, îmi dau seama că nu facem parte din aceeaşi rasă. Nu e de-ajuns să scrii în aceeaşi limbă şi să te conduci după acelaşi cod, pentru a spune că ai aceeaşi patrie.

Chiar printre toscani mă simt adesea străin şi izolat. Dar prin Toscana înţeleg, înainte de toate, ţara toscană, munţii, dealurile, râurile, orizonturile acestui ţinut care începe de la turnurile trandafirii ale Apuanilor şi se sfârşeşte jos, în vasta şi solitara Maremma, între marile culmi ale Apeninilor şi răsuflarea verde a mării Tireniene. Înţeleg cerul acesta nespus de frumos chiar şi atunci când e urât, paloarea forţată a măslinilor, lăncile negre ale chiparoşilor, ghirlandele încărcate ale viţelor-de-vie sus, pe coline, văile pustii şi pietroase, unde cresc numai scaieţi albaştri şi ginestre galbene.

Când spun Toscana, mă refer apoi la marii toscani şi la geniul lor. De la străbunii etrusci, întinşi ca pentru veghe în mormintele lor, paşnici şi subtili ca nişte prezicători, care au adus din Orient iubirea pentru viitor, mistere şi arte, care i-au învăţat pe romani ce înseamnă civilizaţia şi au înscris între graniţele lor locul ce avea să fie Italia, cea mai rodnică în oameni mari, până departe, la vigoarea lui Dante, la uscăciunea lui Machiavelli, la grozăvia lui Michelangelo, la curiozitatea lui Leonardo, la pătrunderea lui Galileo. In toţi aceştia se simte o undă de realism robust de tip popular, sobrietatea, sănătatea, limpezimea, măreţia lipsită de trufie şi emfază, austeritatea fără urmă de bigotism sau rigiditate. Există un geniu toscan care provine de aici, cu toate caracteristicile sale, care se deosebeşte254de toate celelalte genii, italiene sau străine, şi cu care mă simt în deplină armonie.

A mă regăsi pe mine însumi a însemnat aşadar a regăsi Toscana în natura şi tradiţia ei. Nu numai drumurile din jurul Florenţei, înghesuite între ziduri cenuşii şi grilaje boiereşti, ci potecile păstorilor sus, pe culmile Apeninilor, în intimitate cu cerul, cu pădurile la picioarele mele. Nu numai înălţimile citadine de pe Viale dei Colii sau dell Incontro, ci cocoaşele de pe Pratomagno şi culmile de pe Alpe della Luna. Mi-am găsit un colnic ascuns şi necunoscut care se află în acelaşi timp în inima şi la marginile Toscanei. E învecinat cu izvoarele Tibrului, aproape de pădurea unde a suferit Sfântul Francisc, de castelul unde s-a născut Piero della Francesca. La câţiva paşi de casa mea a sosit, când era tânăr, Carducci, republicanul. Iar dacă urc şi mai sus, zăresc marea Romagnei şi înălţimile Umbriei.

Pe acest colnic pietros, unde vântul nu se odihneşte niciodată, spiritul meu şi-a regăsit liniştea şi pe sine însuşi. In acest cerc de munţi întunecaţi şi colţuroşi, pe această pajişte săracă în flori, cu pietre ascuţite, la umbra unor ceri1 aspri şi nebăgaţi în seamă, în murmurul acestui fluviu îngust, dar limpede, care va ajunge la Roma mare şi murdar, sub acest cer cu adevărat divin, transparent şi delicat chiar atunci când e acoperit de nori, am simţit adevărata mireasmă a pămân-tului, gustul aerului, aroma pâinii, căldura molcomă a focului de buturugi şi vreascuri. Viaţa m-a1. Arbore din familia Fagacee, înalt de până la 30 cm, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de foc. (n. r.)255cucerit din nou, încetul cu încetul, prin frumuseţea simplităţii sale. Am redevenit copil şi primitiv, sălbatic şi rustic. Am reînnodat legătura cu strămoşii mei ţărani, cu bunii săteni de rând care au mânat vacile şi au secerat grâul prin aceste părţi. M-am împăcat în toată regula cu bătrâna mea familie. Acestui fiu risipitor, care s-a ghiftuit la toate banchetele intelectuale ale Europei, bătrâna casă i-a pregătit un colţişor alături de vatra cu totul înnegrită de fum, la masa de brad care cunoaşte mămăligile galbene, şuncile sărate şi pâinişoarele rumenite în cuptor.

În primele zile, sentimentul regăsirii era atât de mare, încât simţeam nevoia de-a aduce în casă câte o bucăţică din această regiune frăţească şi părintească pe care o recunoşteam şi o iubeam tot mai mult pe zi ce trecea: o piatră ţuguiată ca un munte, o gogoaşă desprinsă de pe frunza unui stejar, o ghindă netedă şi frumos modelată, un mănunchi de flori de câmp, o bobită de chiparos, un spic de porumb. Toate aceste nimicuri sărace, simple, grosolane, nefolositoare, fără valoare îmi trezeau o plăcere copilărească: le simţeam înrudite cu mine, simbol al pământului meu şi al tradiţiei lui.

Intre timp, mă apropiam din nou de literatura mai-marilor şi pământenilor mei. După primii ani de lecturi universale înfometate, nu mă mai întorsesem aproape deloc. Mă îmbibasem de culturi exotice, aproape că nu citisem cărţi italiene, iar dintre cărţi le preferam celor lirice pe cele teoretice, iar celor de fantezie pe cele doctrinale. Dar acolo sus, după întoarcerea la patria mea de azi, am simţit nevoia să revin şi la patria din trecut. Încetul cu încetul, la umbra fagilor şi a256cerilor, în mirosul de izmă şi-n vântul Verniei, am recitit cărţile care erau ale mele prin naştere şi renaştere: Dante şi Compagni1, Boccaccio şi Sacchetti2, Machiavelli şi Redi3, Gino Capponi4 şi Giosue Carducci. Aceste cărţi, pe care le citisem din datorie şi din curiozitate, aceste cărţi care mă plictisiseră în şcoală şi care apoi m-au lăsat indiferent, pe care le privisem pina atunci ca pe o retorică sau ca pe nişte documente istorice, mi se deschideau acum în faţă prietenoase şi fraterne, căpătau o altă culoare, răspândeau o altă mireasmă, se însufleţeau din nou în toată vigoarea lor primitivă. Această proză bătrână îmi întinerea spiritul. Aceşti oameni vechi, viguroşi şi nonconformişti îmi păreau, în câte o privinţă, mai moderni decât mine. Simţeam că sunt din aceeaşi casă, că fac parte din aceeaşi familie, că vorbesc limba lor sau că pot să înţeleg, cu amintirile mele, chiar ceea ce poate să pară mai straniu şi vulgar în ochii unor străini.

A fost ca o călătorie a unui exilat prin locurile copilăriei sale. Toate mi-au ieşit înainte parcă pentru prima dată şi sufletul mi s-a umplut de lucruri care păreau noi, dar pentru care locul era mai demult pregătit, iar cadrul potrivit. Gurile Infernului, fluviile de lumină ale cerului, Florenţa1. Dino Compagni (1255-l324) – scriitor, istoric şi cronicar italian, (n. r.)

2. Franco Sacchetti (1332-l400) – poet şi nuvelist italian, (n. r.)

3. Francesco Redi (1626-l698) – medic, biolog şi poet italian, (n. r.)

4. Gino Capponi (1792-l876) – om politic, scriitor şi istoric italian, (n. r.)257zbârlită toată de turnuri şi lănci, tinerii libidinoşi, voioşi şi agresivi, bătrânii pe de o parte înţelepţi şi pe de altă parte canalii, prinţii vicleni şi virili, răutatea naturală a oamenilor, mişcarea stelelor în infinit şi a mustului în căzi, istoria înfrân-gerilor şi a speranţelor, Valdarno şi Maremma, Casentino şi Mugello – toată această frumoasă ţară a Toscanei, cu oameni şi grădini, cu ceruri şi izvoare, de la agitaţia Comunei la asprele represiuni din '59, mi s-a strecurat din nou în inimă şi mi s-a lipit de trup, ca o mamă de fiul mult aşteptat care s-a întors.

Nu mă cucerea numai substanţa plină de miez a acelor cărţi, ci mai presus de orice arta măiastră cu care erau alcătuite, minunata limbă în care erau scrise. Nici o podoabă, nici o emfază, nici o dantelărie inutilă, niciodată prostul gust sau moliciunea – ci lucrul viguros, obţinut cu puţin, numai desen şi relief, din bronz sau din piatră, nu din frişca sau miere. Incizii adânci, uneori chiar grosolane, dar hotărâte, limpezi şi fără un rând de prisos. Limba bogată, mereu nouă, vie prin prescurtările şi abilităţile ei expresive, fără umpluturi şi diluări, familiară şi populară fără a-şi pierde solemnitatea şi maiestatea. Şi aici, ca şi în munţii ţinutului, sărăcie aparentă, simplitate viguroasă, bucurie aspră – măreţie şi libertate.

Toscana astfel refăcută e Toscana mea, şi totuşi e Toscana cea mai adecvată şi mai ilustră, nu aceea a florentinilor corciţi, a moşiilor ca nişte grădini sau a scriitoraşilor amabili, dulcegi şi scopiţi care, de la 1600 încoace, au murdărit şi au trădat patria. Eu, dimpotrivă, vreau să rămân credincios acestei măreţe Toscane regăsite, căci, 258pentru a mă reface pe mine însumi, am fost silit să mă reconstitui din locul şi clipa în care m-am născut.

La început, toată lumea era în mine. Mai târziu, m-am regăsit singur şi aproape fără viaţă. Pentru a-mi recăpăta forţele a trebuit să pun din nou mina pe bucata de lume care-mi era mai apropiată şi mai înrudită. Acum, după ce am supt din nou la sânul primei mele mame şi i-am auzit din nou graiul, acum, când îmi simt trupul înviorat de sânge şi limba mai dezlegată, pot să pornesc iar la drum spre adevăratul meu destin.