Inspiraţia

Ryfh, dacă ar izbucni în mine dintr-odată, ca v^Vjt o vână multă vreme înăbuşită şi închisă cu forţa, maiestuosul şi adâncul torent al inspiraţiei, dacă ideile ar ţâşni în salturi fantastice până la cer, iar imaginile, sentimentele, scumpele cuvinte hotărâtoare ar cădea ca o ploaie răco-rindu-mi inima, mângâind, trezind, înduioşând inimile tuturor oamenilor!

Ah, dacă sufletul meu s-ar aprinde dintr-odată, ca un câmp de paie şi de mărăcini, ca o pădure uscată şi deasă, dacă gândurile ar ilumina cerul ca nişte focuri de artificii desfăşurate şi cuvintele ar arde ca un foc adevărat, iar ideile ar sări din fuga penei mele ca scânteile dintr-un butuc aprins pe care-l loveşti, ca să poată în sfârşit lumina şi încălzi toate sufletele oamenilor! De ce să-mi fie refuzată mie, tocmai mie, care o doresc cu o nemărginită pasiune, această bucurie, această fericire, această graţie?

Ah, dacă în aceste zile, după atâţia ani de aşteptare nerăbdătoare şi de invocaţii nebuneşti, m-aş simţi năpădit de o undă neaşteptată de har supranatural, inimaginabil; dacă, în loc să scriu aceleaşi poveşti, să înşir vorbele obişnuite, să mă târâi cu greutate pe urmele unor gânduri obosite şi cârpite, mi-ar ieşi din gură adevăruri uimitoare, imagini miraculoase, armonii şi pasiuni pe care nici un om nu le-a descoperit şi nu le-a simţit vreodată! De atâtea ori, seara, la lumina roşie şi tremurătoare a unei luminări sau la aceea calmă şi albă a unei lămpi ascunse, am aşteptat sosirea orei divine, aşa cum îndrăgostiţii mereu220amăgiţi o aşteaptă la miezul nopţii pe frumoasa care li s-a făgăduit. Treptat-treptat, rupeam foile neacoperite cu totul de litere mari, negre şi grăbite, îmi frecam ochii cu mâinile şi fixam prosteşte cine ştie ce lucru banal, schiţam ca prin vis profiluri de monştri şi de bătrâni bărboşi, rupeam alte foi şi mă blestemam pe mine însumi, până ce mă ridicam dintr-odată şi, aruncând deoparte scaunul şi peniţa, mă prăbuşeam pe pat, fără să fiu în stare să dorm, fără să fiu în stare să visez, fără să fiu în stare să uit.

Tot astfel de-o sută şi de-o mie de ori: spiritul rămânea mereu închis şi îndărătnic, sufletul mereu rece şi mort, hârtia mereu albă, gloria mereu îndepărtată. Geniul nu era nicăieri, ecoul nu răspundea, inspiraţia nu se trezea: întuneric, tăcere, tortură.

Ce n-aş fi făcut, ce n-aş face, ca să fiu zguduit şi trezit o clipă, ca să primesc dintr-odată misterioasa dictare a unei revelaţii! Să mă inspire Dumnezeu sau Diavolul, puţin îmi pasă, însă cineva mai mare ca mine, mai sănătos ca mine, mai pătrunzător ca mine, mai nebun ca mine să vorbească prin gura mea, să scrie cu mâna mea, să gândească cu gândirea mea!