Un milion de cărţi

După câţiva ani de lecturi îndârjite şi dezordonate, mi-am dat seama că puţinele cărţicare se aflau în casă şi cele câteva de care puteam face rost recurgând la modestele biblioteci ale rudelor şi cunoscuţilor sau cumpărând câte un volum uzat cu banii economisiţi din gustarea de dimineaţă sau cu cei furaţi de la mama, nu-mi erau de-ajuns. Am aflat de la un băiat ceva mai mare ca mine că în oraş existau biblioteci foarte vaste şi foarte bogate, la îndemâna tuturor, unde între anumite ore puteai să mergi să ceri orice cărţi doreai şi, ceea ce era mai important, să le citeşti fără nici o cheltuială. M-am hotărât să mă duc imediat. Exista totuşi o dificultate: pentru a intra în acele paradisuri trebuia să ai cel puţin şaisprezece ani. Eu aveam doisprezece sau treisprezece, dar eram cam prea înalt pentru vârsta mea. Într-o dimineaţă de iulie am făcut o încercare. Am urcat tremurând o scară care mi s-a părut largă şi impunătoare. După două-trei minute de nesiguranţă şi bătăi de inimă, m-am furişat în săliţa de împrumut, am completat în grabă buletinul de cerere şi l-am prezentat cu aerul şovăielnic şi suspect al celui care se ştie vinovat. Funcţionarul – mi-l amintesc şi acum, blestemat să fie!

— Era un omuleţ burtos, cu doi ochişori albaştri de peşte mort şi câte o cută răutăcioasă de-o parte şi de alta a gurii, care m-a măsurat cu o privire compătimitoare şi m-a întrebat cu o voce antipatică şi tărăgănată:

— Mă rog, câţi ani ai dumneata?

M-am înroşit la faţă, mai mult de ciudă decât de ruşine, şi am răspuns, dându-mă mai bătrân cu trei ani:

— Cincisprezece.

— Prea puţin. Îmi pare rău. Citeşte regulamentul. Vino peste un an.

Am ieşit de-acolo, umilit, înciudat, abătut şi plin de ură copilărească împotriva acelui om îngrozitor, care mă împiedica pe mine, sărac şi setos de ştiinţă, să mă folosesc de un milion de cărţi şi care îmi fura astfel tâlhăreşte, pe baza unui simplu număr, un întreg an de lumină şi bucurie. Intrând acolo, întrezărisem o încăpere lungă şi vastă, cu respectabile jilţuri cu spătarul înalt, îmbrăcate în stofă verde, şi de jur împrejur cărţi, cărţi şi iar cărţi, cărţi vechi, mari şi îndesate, cu cotoare de pergament şi piele, imprimate şi împodobite cu aur: o minune! Şi fiecare carte de-acolo închidea în sine ceea ce căutam eu, oferea hrana destinată mie: istorii cu împăraţi şi poeme despre bătălii, vieţi ale oamenilor semidivini, cărţi sfinte ale unor popoare moarte şi ştiinţele tuturor lucrurilor, versurile tuturor poeţilor şi sistemele tuturor filosofilor. Iar toate acele mii de făgăduinţe scrise cu litere de aur erau pentru mine: la o poruncă a mea, volumele care aşteptau sub praf, îndărătul reţelei dese de dulapuri, ar fi coborât spre mine şi le-aş fi deschis, frunzărit şi devorat după plac!

N-am avut răbdare nici măcar un an ca să fac a doua încercare. Şi aceasta a ieşit prost. A trebuit

19să aştept încă o vară ca să reuşesc. Aveam puţin peste treisprezece ani – poate treisprezece şi jumătate.

Împreună cu un alt băiat mai mare ca mine, care de câtva timp intra acolo fără nici o piedică, am izbutit în cele din urmă. Pentru a nu bate la ochi şi pentru a nu părea un copil care vrea să-şi treacă timpul am ales o carte serioasă, o carte de ştiinţă – cea a lui Canestrini despre Darwin.

De data asta, de cealaltă parte a peretelui de lemn şi sticlă se afla un alt funcţionar – un tip înalt şi uscat ca o pasăre jumulită, cu mişcări grosolane, care nu stătea o clipă locului. Mi-a luat hârtia fără să se uite la mine, a făcut pe ea un mic semn cu un creion albastru şi i-a întins-o fără nici o vorbă unui băietan care stătea lângă el.

Am aşteptat o jumătate de oră, ros de teama ca nu cumva cartea să lipsească sau să nu vrea să mi-o aducă. În clipa în care am primit-o, am strâns-o sub braţ şi am intrat ruşinat, în vârful picioarelor, în marea sală de lectură. Nu mai încercasem niciodată un asemenea sentiment de respect – nici măcar în biserică, pe când eram copil, înspăimântat parcă de propria mea cutezanţă şi de faptul de-a mă afla, după atâta aşteptare, în mijlocul acelui uriaş relicvariu al înţelepciunii veacurilor, m-am dus să mă aşez pe primul scaun liber care mi-a apărut în faţă. Atât de puternice îmi erau tulburarea şi plăcerea, uimirea şi impresia că am devenit dintr-odată mai mare şi mai matur, că timp de aproape un ceas n-am izbutit să pricep nimic din cartea pe care o aveam dinainte.

Totul acolo mi se părea sfânt şi maiestuos, ca regăsirea unei naţiuni. Jilţurile murdare şi decolorate, acoperite cu o stofă al cărei verde spălăcit devenea gălbui sau se ascundea sub slinul negru, 20păreau în ochii mei colosale şi fastuoase ca nişte tronuri, iar tăcerea adâncă îmi apăsa inima mai grav şi mai solemn decât cea a unei catedrale.

De atunci am revenit zi de zi, în timpul pe care nesuferita şcoală mi-l lăsa liber. Încetul cu încetul m-am obişnuit cu tăcerea aceea, cu încăperea aceea atât de înaltă deasupra capului meu zbârlit de adolescent neîngrjjit, cu comoara aceea de volume vechi şi noi, de dicţionare, reviste, opuscule, atlase, codice şi manuscrise. Curând am devenit aproape unul de-al casei, am ajuns să-i cunosc pe cei care distribuiau cărţile, să descopăr tainele semnelor de pe buletine, am răzbit cu cataloagele, am învăţat să deosebesc chipurile celor fideli şi pasionaţi care veneau, ca şi mine, zi de zi, punctuali şi nerăbdători ca la o întâlnire de dragoste.

Şi m-am cufundat atât de tare în toate lecturile pe care mi le sugerau mereu mai numeroasele mele curiozităţi sau titlurile de cărţi ce le găseam în tomurile pe care tocmai le citeam, încât am început atunci, fără experienţă, fără călăuză şi fără nici un plan, dar cu toată furia pasiunii, viaţa aspră şi măreaţă a unui om atotştiutor.