Deşteptăciunea

Oamenii ăştia din jurul meu îmi spun toţi că sunt deştept şi cred – sărmanii!

— Că-mi fac o mare onoare şi o mare plăcere cu asta. E câte unul care susţine chiar că sunt foarte deştept, că sunt grozav de deştept, iar asta o spun cei care cred că mă iubesc mai mult şi că-mi sunt mai apropiaţi.

Oameni buni, vă mulţumesc şi mă plec în faţa voastră, Dumnezeu să vă răsplătească! Faceţi şi spuneţi tot ce vă stă în putere să faceţi şi să spuneţi, ba chiar reuşiţi să vă învingeţi amorul propriu firesc şi să treceţi peste bădărănia mea obraznică.

Dar nu e chiar niciunul printre voi care să-şi dea seama cât de tare mă jigniţi şi mă amărâţi cu deşteptăciunea asta?

La naiba cu deşteptăciunea voastră! Ce-o mai fi şi asta? Oare credeţi cu adevărat că eu mă pot mulţumi să fiu un om deştept, un băiat care promite până când moare, un tovarăş plin de duh care ştie să devină interesant pentru ceilalţi? La urma urmei, drept cine mă luaţi? Am eu oare faţa spălăcită şi surâzătoare a unui om care se mulţumeşte cu ceea ce are toată lumea, care e fericit că se bat ideile la gura lui şi că are o sută de lire în pungă? N-aţi băgat de seamă, gaiţe cobitoare, că deşteptăciunea e marfa cea mai obişnuită din bâlciurile omeneşti? Şi îndeosebi în Italia! Ia spuneţi-mi, dacă puteţi, cine naiba nu e deştept într-o ţară atât de fericită, de binecuvântată de zei? Dacă sunteţi în stare să-mi aduceţi măcar unul, vă plătesc greutatea lui în argint. Deşteptăciunea – tâmpiţi ce sunteţi!

— Umblă pe toate străzile, te dă afară din orice casă, gâlgâie în fiecare carte, pluteşte pe buzele tuturor, se revarsă până şi din pivniţe.

„Ce băiat deştept! Păcat că nu vrea să facă nimic.” „Ala e un tâlhar, un escroc, dar ce deşteptă-ciune pe capul lui!”156 „Spune nişte prostii cit el de mari, de acord. Dar nu poţi nega că e de-o deşteptăciune grozavă.”

Acestea sunt vorbele pe care le auzi în fiecare zi în Italia, pe toate străzile, în toate casele şi în toate localurile unde se întâlnesc aşa-zişii intelectuali.

Cel care ştie să aştearnă pe hârtie o poezioară sau un cântecel cu o cadenţă plăcută şi nişte rime acceptabile e deştept. Cel care ştie să picteze în acuarelă floricele ce par adevărate e deştept; cel care zdrăngăne cu graţie la pian în faţa unui Beethoven de ghips e deştept; cel care ştie să descrie cu eleganţă grozăviile unui cutremur de pământ e deştept, chiar şi sculptorii în castane sunt deştepţi, şi diletanţii în organizarea viitorului, care se bucură de inteligenţa altora, pre-făcând laolaltă în fum ideile şi trabucurile.

Vă întreb încă o dată: cine nu e deştept la noi? Chiar şi cei care nu sunt nimic sunt deştepţi: chiar şi politicienii, chiar şi ziariştii.

Să ne înţelegem o dată pentru totdeauna: cine îmi spune că sunt deştept mă jigneşte. Cine îmi spune că sunt un om deştept mă îndurerează.

Nu neg deşteptăciunea voastră, dar o arunc odată cu ziarele la latrină. Să ne înţelegem: pentru mine deşteptăciunea nu e altceva decât gradul cel mai înalt al mediocrităţii. Deşteptăciunea e acea formă superioară de inteligenţă pe care o pot înţelege, aprecia şi iubi toţi. Deşteptăciunea e un amestec plăcut de facilitate, curiozitate, spirit, locuri comune înzorzonate şi filistinism puţin cherchelit, care place doamnelor, profesorilor, avocaţilor, oamenilor de lume, ilustrelor persoane culte, într-un cuvânt, tuturor celor care se află la jumătatea drumului între cer şi pământ, între paradis şi infern, la fel de departe de animalitatea josnică şi de marele geniu.

(Ia te uită ce-mi trece prin minte! Ingegno, în toscană, nu înseamnă numai deşteptăciune bine-cuvântată şi mai mult decât mediocră, ci şi crestăturile sau şanţurile de fier săpate pe lama cheilor care servesc la descuiat. Aceste două sensuri nu sunt apropiate numai în dicţionar. Deşteptăciu-nea e ceea ce deschide. Cu deşteptăciunea intri peste tot, înţelegi aproape totul şi placi multora. E paşaportul vieţii. E şperaclul universal al uşilor şi al posturilor în care îţi poţi face o situaţie. Unul e deştept pentru că face lucruri frumoase, altul e deştept pentru că lasă să se înţeleagă că lucrurile sale urâte sunt frumoase. Sunt două feluri diferite de-a fi deştept, profitabile amândouă.)

Treaba lor. Toţi aceşti oameni deştepţi n-au decât să câştige, n-au decât să se bucure, să se distreze şi să distreze. Eu nu fac parte dintre ei şi nici nu vreau asta în nici un fel.

N-am încotro: orice-aş face, mie-mi plac întotdeauna extremele. In materie de fiinţe vii, nu agreez decât animalele şi plantele desăvârşite, decât pe aceia care-şi fac cinstit treaba, fără să priceapă altceva, fără să se vânture de ici-colo, pălăvrăgind şi urmărindu-şi ambiţiile, sau geniul adevărat, sufletul măreţ, eroul uriaş şi solitar ca un munte în noapte.

Ori un ţăran, ori Dante – ceilalţi, cu toţii, la o parte! Jos cu oamenii deştepţi, cu oamenii spirituali, cu oamenii abili şi cu intelectualii odioşi! Ce sunteţi voi, ceilalţi, în faţa unui ţărănoi murdar care îmblăteşte grâul ca să vă dea de mâncare sau în faţa unui poet care-şi stoarce din suflet158cuvinte ce cutremură şi dau de gândit la mii de generaţii? Ce produceţi voi? Vorbe şi iar vorbe, mistificări şi neghiobii!

Pentru mine, alegerea e făcută. N-aş putea să fiu, chiar dacă aş vrea, un arbore sau un salahor; dar vreau, vreau cu disperare să devin într-adevăr un om mare – hai să spunem chiar cuvântul care sperie: un geniu! Iar dacă mă voi prăbuşi la jumătatea drumului fără să ajung ceea ce vreau şi sper, îmi voi accepta bucuros trista soartă şi voi plânge în sinea mea, dar nu mă voi prostitua cu cei pe care i-am dispreţuit şi voi muri singur, într-un colţişor de lume, ca viteazul lup al lui Vigny.

Nu mă voi căi de nimic: sunt sigur că voi cunoaşte asemenea bucurii – chiar dacă lucrurile par să stea altfel – că-mi voi vedea sufletul purificat şi aspirând spre ceva absurd şi maiestuos, că nu voi simţi nici bolovanii de pe drum, nici râsetele celui care-şi cultivă grădina de zarzavaturi închipuindu-şi că-i lumea întreagă.

Iar tu, curajosul meu eu, să nu te întristezi dacă vei părea uneori stupid şi ignorant. Geniul nu face spirite, nu scoate pe gură panglici de idei graţioase ca pişcoturile, nu se ţine la curent cu ultimele numere din reviste şi cu cărţile care se vând. Nu, nu.

Geniul e copilăros şi nebun, e geniu tocmai pentru că are curajul de-a fi copilăros şi nebun, şi nu se poate împiedica uneori să nu dea impresia că e ignorant şi idiot, că se minunează de toate şi că înşiră fraze fără tâlc.

Dar numai geniului – o tu, eu al meu!

— Îi sunt hărăzite minunatele ceasuri când Dumnezeu159pare să vorbească prin gura lui, când totul e lumină, totul se deschide, totul e limpede şi armonios ca apa unui fluviu frumos, ceasuri în care sufletul devine foc ca focul, aer ca aerul, iubire ca iubirea, ceasuri în care, datorită unei misterioase nebunii, totul e cu putinţă, totul e sacru, şi nu mai poţi să spui care e lumea şi care e sufletul tău.

Nu simţiţi ce palid şi ce searbăd joc e deştep-tăciunea voastră în faţa unor astfel de momente? Pentru un asemenea ceas, unul singur, aş da deşteptăciunea tuturor celor de pe lumea asta, iar după aceea, poate, o să mi se pară că l-am furat.