Descoperirea unităţii

Până la vârsta aceea gândirea fusese un martor şi un sprijin al neliniştii, al tristeţii şi al dezgustului nevinovat de viaţă. Cârjă, pavăză, proptea şi nimic mai mult. Invocam cu glas tare filosofia ca să exprime şi să judece un sentiment al meu: aliată, auxiliară şi slugă pe care o lăudam atâta timp cit îmi dădea dreptate şi îmi împrumuta chipul ei – venerabil, după cum credeam pe-atunci – pentru a nu înfăţişa duşmanilor lirica nuditate a copilăreştilor şi închipuitelor mele necazuri. Totuşi alegerea întunecatei şi neîmpodobitei livrele a filosofiei, în locul shakespearianei şi înfloratei mantii a poeziei, era semnul unei înclinaţii instinctive spre gândirea abstractă şi spre recunoaşterea faptului, acum pot să spun, că acea haină avea şi o valoare în sine însăşi, era chiar mai valoroasă decât altele şi, în sfârşit, te obliga să descoperi că sub acel veşmânt era posibil să se afle un corp solid şi viu.

De fapt am scăpat de durere cu ajutorul cugetării. Metoda m-a făcut să uit rezultatele, iar mijlocul a ucis scopul. Ideea mea fixă, aşa cum am spus, era să dovedesc răul existenţei în modul cel mai cert cu putinţă, irecuzabil, definitiv, în

71aşa fel încât nimeni să nu poată spune nu, în aşa fel încât toţi să fie siliţi să recunoască: aşa e, nu poate fi decât aşa!

Pe vremea aceea mi se părea că certitudinea nu poate fi dată decât de ştiinţă şi deci de filosofie, o filosofie care îşi avea rădăcinile în ştiinţe şi care era născută din ele. Toată lumea cunoaşte această filosofie: în zilele noastre ea se numeşte pozitivism. Mi-am propus aşadar să fac o demonstraţie pozitivistă a pesimismului.

M-am năpustit, cu foamea celor optsprezece ani ai mei, asupra antropologiilor, psihologiilor, biologiilor şi sociologiilor care atunci se aflau pe culmea deplinei lor maturităţi prevestitoare de declin. Am adunat fapte, am copiat cifre, am aplicat teorii, am încercat generalizări, am improvizat maimuţăreşte ipoteze şi sisteme. Şi încetul cu încetul am prins gust. Am uitat de tragedia lumii, de deşertăciunea leopardiană, de renunţarea schopenhaueriană şi chiar de vaga mea nemulţumire. Îmi plăceau cercetarea de dragul cercetării, ideea care naşte o idee şi mai mare, puterea miraculoasă care lărgeşte câmpul abstracţiunii. Metodele şi conceptele m-au cucerit: n-am mai văzut durerea mea reflectată în lume, ci am simţit lumea gândind înăuntrul meu. De atunci viaţa mea a fost gândire şi numai gândire. Unica realitate mi se părea a fi ideea, unica expresie perfectă – filosofia.

Eram cu totul înecat în fapte, dar faptele nu-mi mai ajungeau. Oricât le-aş fi sondat şi le-aş fi pus cap la cap, ele nu epuizau infinitul. Bogăţia particularului, care fusese singura mea bogăţie de erudit dezordonat, mi se părea o mizerie fără72margini. Mintea mea, înnebunită după vastitate şi întreg, căuta concepte universale – singura hrană în stare să-i potolească foamea. Teoriile îmi plăceau mai mult decât argumentele, ideile mai mult decât experienţele, iar două fapte izolate mi se păreau mai mult decât suficiente pentru a înjgheba un sistem. Înaintând în cuprinderea din ce în ce mai largă a realului, însă cu tot mai puţine principii, am căzut, aşa cum era firesc şi necesar, în monism1. Nu în monismul idealist pe care l-am cunoscut mai târziu, ci într-un monism inspirat de marii mecanicişti2 pe care-i frecventam pe-atunci. Credeam – credeam – într-o substanţă unică, din care se compuneau toate existenţele universului şi care, deşi nedefinită, semăna mai mult cu vechea materie decât cu orice altceva.

Pentru mine, acest monism, această credinţă în unitatea profundă şi substanţială a tuturor lucrurilor nu era numai o vorbă goală, o frază, o formulă. Am simţit-o şi am trăit-o în fiecare clipă a vieţii mele, aşa cum se trăieşte o pasiune sau o iubire. Toate lucrurile diferite erau de fapt, pentru mine, un singur lucru. Substanţa unică, substrat al totului în schimbare, nu era o invenţie a minţii, ci realitate însăşi. Şi încercam o voluptate continuă: credinţa de-a şti că toate aceste1. Concepţie filosofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii se află un singur principiu, fie material, fie spiritual, (n. r.)

2. Adepţi ai Mecanicismului – concepţie care explică întreaga diversitate a fenomenelor realităţii aplicând principiile şi legile mecanicii, reducând fenomenele sociale, psihice, biologice la simple manifestări mecanice, fizico-chimice etc. (n. r.)

73lucruri atât de separate, atât de felurite pentru animalele oarbe care mă înconjurau erau, în schimb, pentru mine, acelaşi obiect, acelaşi principiu, stofa însăşi, fragmentată şi colorată în mii de moduri pentru comoditatea simţurilor noastre.

Atât de mare era credinţa mea, încât am devenit apostol. Începeam atunci să depăşesc cercul. Tovarăşilor de şcoală şi să mă întâlnesc cu câte un intelectual mai vârstnic (care nu era sau nu mi se părea mie superior) şi cu alţii, mai puţin savanţi decât mine, dar interesaţi de idei, cu care puteam să risc cele dintâi experienţe de profesor, îmi amintesc mereu de o zi solară şi muzicală de iunie. Mă aflam în casa unui începător pe care voiam să-l convertesc la credinţa mea. Deodată s-au auzit sunând clopotele de amiază şi mi s-a părut că umplu de o căldură sonoră întreaga atmosferă, ea însăşi încălzită de soare.

„Iată” – i-am spus, arătându-i un toc – „gân-deşte-te că acest toc şi acest sunet sunt unul şi acelaşi lucru. Primul e o forţă fixă, încătuşată deocamdată în lemn şi fier, celălalt o forţă care acum se eliberează în cercuri largi spre cer. Există un adevăr mai profund şi mai grandios decât acesta?”

Şi în clipa aceea simţeam, vedeam şi atingeam cu întreg sufletul unitatea divină, desluşeam într-adevăr confuzia vrăjmaşă a diversului revăr-sându-se spre obârşia unică a unui singur izvor, a unui singur moment, şi îndreptându-se spre gura unică a unei panteiste nirvane.74