Lumea sunt eu

nu m-am oprit nici la monism. Eram, cum sunt şi azi, hoinar şi volubil. Şi, oricum, gândirea nu se opreşte. Sfârşitul ultimei pagini nu e decât exordiu! Unei noi plecări, iar fiecare culme atinsă e o trambulină pentru alte zboruri.

Odată cucerit simţul unităţii, mi s-a ivit în minte veşnica întrebare: din ce e făcută această unitate? Cine posedă substanţa invizibilă şi omniprezentă care face totul şi devine totul? Materia? Eterul? Energia? Spiritul?

Am refăcut, în mare, în sinea mea drama oricărei filosofii. Împotriva primelor afirmaţii naturaliste se răzvrăteau replicile raţionale. Universul alcătuit din apă sau foc, din corpusculi sau din vârtejuri a devenit încetul cu încetul lumea raţiunii, multipla întrupare a ideilor, cristalizarea verbului divin, fluviul schimbător al imaginilor, imperiul spiritului manifestat. Soluţia idealistă m-a cucerit. Esse est percipi1. Realitatea imediată e senzaţia. Senzaţia e un fapt al nostru, al sufletului. Dincolo de ea nu cunoaştem nimic. Singurul spion şi martor al realităţii este acest izvor continuu de stări şi deveniri ale conştiinţei. Lumea e reprezentarea noastră. Filosoful meu n-a mai fost Schopenhauer, ci Berkeley.

Există ceva dincolo de reprezentare? Cunoaşterea e o fereastră demnă de încredere spre real sau doar un sistem de sticle opace, împodobite cu figuri, care filtrează numai imagini false şi1. A fi înseamnă a fi perceput. (în lat., în orig.) (n. r.)75umbre îndoielnice de adevăr? Există cu adevărat ceva dincolo de cunoaştere sau nu există nimic, precum dincolo de viaţă? Să fie oare numai o oglindă a ei înseşi, o scoarţă fără trunchi, o perdea a golului?

Aceste întrebări, pe care omul sănătos nu şi le pune, pe care filosoful de meserie le reduce la tăcere cu ajutorul sentinţelor şi experienţelor unei vorbării de o pretinsă adâncime, mă tulburau profund şi mă obligau la un neîntrerupt joc al minţii, la o vânătoare disperată de argumente, sofisme şi subterfugii, mă făceau să trăiesc cu sufletul la gură, neliniştit, neobosit, ca şi când viaţa mea însăşi ar fi atârnat de ele. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama de felul copilăresc în care-mi puneam acele probleme, de modul grosolan în care le rezolvam; dar pe vremea aceea era vorba de lucruri grave, de evenimente interioare mult mai importante ca o primă iubire sau un câştig neaşteptat. Gândirea era viaţa şi de alegerea unei teorii depindea orientarea unei existenţe.

Seară de seară, între patru şi şase, apoi între opt şi douăsprezece, purtam discuţii – discuţii cu prieteni şi cu duşmani, discuţii cu voce tare, pline de patimă şi avânt. Ne plimbam de-a lungul fluviului galben sau pe alei suitoare, printre oameni, pe sub copaci, în aerul proaspăt şi nuanţat al amurgului, sub cerul picurând de ploaie sau înfiorat de la un capăt la altul de stele tremurătoare, prin mijlocul mulţimii, prin ceaţă, printre trăsurile zgomotoase, pe lespezile ude, pe pietrişul alburiu, fără să vedem nimic, fără să luăm seama la lumea din jur căreia, din jumătate în jumătate de oră, îi negam sau îi confirmam existenţa.76Teorie a cunoaşterii, percepţie şi reprezentare, obiectiv şi subiectiv, idealism şi realism, Kant şi Stuart Mill, simţuri şi raţiune, Platon şi Locke, întreg arsenalul gnoseologic scos din teacă şi mânuit fulgerător. Ne întoarcem acasă răguşiţi, descumpăniţi, fără nici o certitudine, fără nici un punct sigur, cu îndoiala că acest întreg talmeş-balmeş de definiţii, dileme şi inducţii ar putea fi doar efectul unei ridicole neînţelegeri, pur şi simplu o problemă de termeni.

Dar idealismul rezista. Mi se părea singura teză logică – pentru că logica, la mine, nu s-a mărginit la obişnuita egalitate între exterior şi interior. Lumea e reprezentare – da, dar eu nu cunosc alte reprezentări în afară de-ale mele. Cele ale altora îmi sunt necunoscute, ca şi esenţa fenomenelor neînsufleţite. Mintea celorlalţi există numai ca ipoteză a minţii mele. Lumea e aşadar reprezentarea mea, lumea e sufletul meu, lumea sunt eu!

Ce descoperire minunată, ce iluminare neaşteptată! Nici o idee nu m-a zguduit şi nu m-a transformat mai mult. N-am observat strania ei neverosimilitate, nu m-am gândit c-ar putea fi un echivoc dialectic, o simplă transpunere de limbaj şi nimic mai mult. Tocmai nebunia ei îmi înflăcăra credinţa: nimeni nu crede în ea sau poate crede? Cu atât mai bine! Cred eu. Adevărul cel mai profund se descoperă întotdeauna târziu şi cel din urmă.

Am crezut în ea cu toată puterea minţii mele şi am luat-o în serios, în litera ei, depănând cele mai îndepărtate şi mai absurde consecinţe. Viaţa mea a devenit fantastică şi divină, fără ca nimic să se fi schimbat în jur.77 Lumea întreagă nu era decât o parte a eului meu: de mine, de simţurile mele, de mintea mea depindea existenţa ei. Datorită mişcărilor mele lucrurile apăreau şi dispăreau. Când îmi îndreptam atenţia asupra lor apăreau. Când le întorceam spatele se risipeau din nou. Dacă închideam ochii, toate culorile mureau, dacă îmi astupam urechile, nici un sunet, zgomot sau armonie nu mai rupea tăcerea spaţiului. Şi ultima consecinţă: când voi muri, întreaga lume va fi nimicită. O ultimă îndoială mai rămânea: oare voi muri ca toţi ceilalţi? Sunt în stare să concep faptul că mintea mea va înceta să gândească?

Şi oamenii! Umbre trecătoare pe ecranul sensibilităţii mele, fantasme evocate de voinţa mea, marionete pretenţioase ale teatrului meu interior: ce distracţie grozavă! Acum mi se păreau şi mai de nimic, şi mai caraghioşi ca înainte, cu toată agitaţia lor! Mergeam prin mijlocul lor şi mă gândeam: „Uită-te la ei, îşi închipuie că trăiesc, că există prin ei înşişi, mai mult chiar – sărmani naivi – că sunt nemuritori! Nu ştiu că nu sunt decât nişte figurine grăbite pe retina mea, amintiri sau aşteptări neînsemnate ale sufletului meu, stropi inconsistenţi dintr-un fluviu de imagini care-şi are izvorul şi vărsarea în mine, numai în mine”. Treceam mai departe: iată-i din nou scufundaţi în nimic, şi totuşi înaintând satisfăcuţi, ca şi când ar avea în faţă o viaţă plină şi nesfârşită.

Privindu-i, zâmbeam şi nu-i mai uram: chiar şi cea mai măruntă suferinţă în faţa nedreptului lor dispreţ dispărea. Nu mai eram o victimă: acum mă simţeam stăpân şi dominator – singura fiinţă vie dintr-o piaţă plină de umbre.78 Neobosit, eram creator şi distrugător, iar lumea îmi stătea la picioare, ca şi când aş fi putut s-o refac cu totul altfel sau s-o sorb din nou dintr-o suflare. Încercam uneori o asemenea beţie metafizică la gândul acesta, încât mi se părea că nu mai sunt acel mărunt eu însumi pe care-l suportam înfiorându-mă, ci că m-am transfigurat dintr-odată, devenind uriaş, aproape un zeu care iese pe neaşteptate din găoacea meschină a unui om.