Dies irae

Chemări disperate în gol. Adresate celorlalţi, y (? Dar şoptite mie însumi. Eforturi, rigori, re-muşcări. Intenţii sublime, înghesuite apoi într-un articol de patru coloane. Avânturi de puritate, uitate brusc în braţele albe ale unei femei. Goană spre sublim, năzuinţă spre ceruri, dragoste pentru aventura periculoasă, pentru marea tentativă (saltul omului spre o altă viaţă, cu totul diferită, mai înaltă; răsturnarea zeilor; făgăduiala şarpelui în sfârşit împlinită; învierea fără sângele curs din mâinile albe care au binecuvântat), vis taumaturgie ameţitor, de neînvins – şi mărunta şi stinta viaţă cotidiană: într-o odaie mică, într-un oraş mic, printre oameni foarte mici.

160 Şi totuşi am luptat. Am luptat vitejeşte, aprig, cu inima plină de speranţe, cu mintea încordată de voinţă. Mă dăruiam cu toată fiinţa. Să fiu aşa, să fac acel lucru, ori să dispar. Mă zbăteam împotriva ispitelor unei mediocrităţi necesare, încercam să creez în jurul meu o singurătate nemiloasă a spiritului, dacă nu a trupului; luptam cu mine însumi, mă pedepseam, mă obişnuiam cu suferinţele, în vederea unor încercări apropiate şi cumplite. Simţeam nevoia să mă retrag în mine, în intimitatea mea, în adâncul meu, într-o tăcere care să-mi permită să mă ascult numai pe mine însumi şi nimic altceva. Eu trebuia să fiu primul om al noii umanităţi: eu trebuia să dau exemplul cel dintâi al unei vieţi cu totul interioare, cu totul independente de trup, de materie, de animalitate. Îmi dădeam seama că încă nu eram spiritul fără pată sau slăbiciune predestinat să însoţească oamenii în marea trecere dincolo de viaţa prezentă. Dar nu de asta mă speriam. Entuziasmul născut din absurditatea însăşi a întreprinderii, înflăcărarea care făcea să mi se pară jalnice toate scopurile măreţe ale oamenilor, certitudinea nebunească a unui triumf îndepărtat, orgoliul colosal de-a mă simţi instrumentul unei misiuni atât de neobişnuite şi atât de minunate în închipuire, nevoia absolută de-a mă rupe de această realitate, de această lume, de această viaţă omenească mă orbeau zi de zi în goana mea în întâmpinarea celei mai funeste treziri din viaţa unui muritor. Mi se părea că străbat pământul ca un uriaş nevăzut care ar fi pus un picior pe culmea unui munte şi celălalt pe o altă culme, ar fi trecut peste mările verzi şi solitare161ca peste o băltoacă, ar fi atins cu fruntea stelele cerului şi s-ar fi încălzit la soare ca un sărac la un foc de găteje.

Planuri de necrezut şi viziuni apocaliptice îmi bântuiau sufletul la acea vreme, iar cea mai mare o izgonea din cuib pe cea mai mică, cu paroxismul mereu crescând al unei manii neînfrânte.

Dar ideea fixă era una singură, mereu aceeaşi: să fac posibilă, dorită, apropiată palingeneza neamului omenesc, transfigurarea omului-bestie, înscăunarea universală a omului-zeu. Insă, înainte de toate, ceilalţi trebuiau să înceapă să simtă ceea ce simţeam eu, iar dispreţul, scârba, ruşinea, spaima de viaţa noastră ambiguă şi amfibie trebuiau să existe în toţi aşa cum existau în mine. Atunci m-am gândit la artă.

Numai arta putea săvârşi această minune. Numai poezia ar fi putut să facă şi mai cumplită senzaţia îngrozitoare a vieţii, aşa cum e, amorţită zi de zi de inconştienţa obişnuinţei noastre; să stârnească din nou spaimele, să reaprindă toate tristeţile, să deştepte iar ruşinea, să preschimbe tocmai tihna acomodării cu lucrurile într-un chin de nesuportat. Teoriile nu au înrâurire. Teoriile nu-i conving decât pe câţiva şi-i plictisesc pe cei mulţi. Insă arta vie, poezia cea atotputernică şi ademenitoare (creaţia poetică, întreaga ei căldură, armonia şi contactul ei direct inevitabil) ar fi înduplecat oamenii să se privească în marea moartă a existenţei umane şi să se tragă înapoi îngroziţi – cuprinşi îndată de dorinţa de-a fugi, de-a fi altfel. Pentru Narcis, oglindirea în lacul înconjurat de margarete a fost pricina morţii; pentru omenire, ar fi fost prilejul unei noi vieţi.

162 Pentru mine, în acele clipe, opera poetică nu putea fi măruntă, episodică, mărginită. Trăiam într-o atmosferă de măreţie, gândind lucruri grandioase, iar poezia (ca instrument iniţial de mân-tuire, şi nimic mai mult) trebuia să fie mare, foarte mare. Foarte mare cel puţin în concepţie, ca pânză, ca tablou. Un poem cosmic, o dramă universală, o scenă infinită. Privind în urmă, nu vedeam decât două cărţi vrednice de atenţie în privinţa asta: Divina Comedie şi Faust. Amândouă treceri în revistă uriaşe ale vieţii şi ale istoriei: lumea de-aici şi lumea de dincolo. La Dante -lumea subterană şi supracerească judecind lumea pământeană, la Goethe – lumea mitului şi a metafizicii judecind lumea reală. Suferinţa şi Iubirea, Cerul şi Pământul, Sfinţii şi Mumele, şi un vârtej care însoţeşte, între cer şi pământ, călătoriile unui muritor păcătos în căutarea mân-tuirii.

Dar nici cartea priorului florentin, nici cea a consilierului din Frankfurt nu erau ceea ce căutam eu. Cele două viziuni – a vieţii eterne şi a tinereţii eterne – nu erau subiecte capabile să centreze în jurul lor viaţa tuturor oamenilor, în toate aspectele şi momentele ei. Era nevoie de ceva mai mult, de ceva mai mare, mare de tot. Exista în creştinism o altă temă care putea sluji mai bine scopurilor mele: Judecata de Apoi. Am schiţat atunci în mintea mea şi pe hârtie singura tragedie pe măsura nebuniei mele: Dies Irae, ziua mâniei, a groazei, a scrâşnirii dinţilor, a osândirii din urmă a primului şi a ultimului om.

Când soarele deveni alb ca luna pe cerul ce părea mai întins şi mai negru, iar pământul se zbârci ca un fruct părăsit, oamenii se ascunseră163ân peşteri şi în catacombe, cât mai aproape de morţii lor, şi se strânseră laolaltă ca oile la venirea iernii. Primăvara sosi din nou, dar nu mai aduse fiori, cea din urmă privighetoare muri în cuibul ei singuratic; boii, vlăguiţi de milenara lor trudă, ajunseră doar nişte oase albe, întinse la odihnă pe câmpiile pustii; iar oraşele de piatră, marmură şi fier se surpară încetul cu încetul în uitarea întunecimilor mute.

Un singur om n-a vrut să părăsească cerul. Toţi fraţii săi tăgăduiseră de mult superstiţia palestiniană ce-şi luase numele de la Hristos, însă el, singur, credea încă. Cel din urmă creştin aştepta pe o ridicătură semnele făgăduite de scripturi înaintea marelui sfârşit. Şi iată cum credinţa lui ieşea învingătoare şi Apocalipsa lui Ioan se desfăşura sub ochii săi trudiţi de-atâta veghe. Caii negri tropăiau de-a lungul pămân-tului devastat, mările îşi împingeau apele spre cer şi atingeau munţii, cerurile se deschideau în sfârşit şi din rănile boltii negre plouau iuti şi nenumărate săgeţi, aproape înecând continentele rămase într-un potop de foc. Atunci, când semnele părură neîndoielnice, cel din urmă creştin coborî în subterane pentru a-i vesti pe fraţii săi că venise sfârşitul. „Ziua înfricoşată a sosit. Scriptura n-a minţit. David şi Sibila au fost martori adevăraţi. Trebuie să ne pregătim de moarte. Judecata e aproape: iată ajunul zilei mâniei.”

Dar oamenii nu voiau să moară, nu voiau să creadă în moarte, în sfârşitul lumii, în judecată. Creştinul striga prea tare. Nimeni nu voia să-l asculte, dar vorbele lui tulburau toate inimile. Atunci câţiva îşi amintiră că Dumnezeul lui murise răstignit şi, ca să-şi bată joc de credinţa lui, îl

164pironiră şi pe el pe o cruce din lemn, ca să-l facă să tacă. În timp ce fierul îi sfâşia mâinile, sângele i se scurgea din trup în picături grele şi pieptul gol i se zbătea în agonie, vesti încă o dată sfâr-şitul neîndoielnic, sfârşitul apropiat. Când moartea îi închise gura, toţi oamenii se simţiră eliberaţi şi fericiţi, orgia bucuriei se dezlănţui acolo, în adâncuri, iar ziua cea din urmă deveni un infern de plăceri josnice. Dar curând sub picioarele lor se deschiseră genunile, munţii se prăbuşiră cu un huruit de mii de tunete, bolţile subteranelor se surpară şi pământul întreg se prefăcu într-o groapă comună fără viaţă, într-un cimitir ne-sfârşit fără supravieţuitori. Totul era tăcut.

Urmară câteva ore (sau secole?) de tăcere, ca şi la început. Mormântul sferic se rotea în neant cu pacea osuarelor sale. Toate glasurile amuţiseră, toate problemele fuseseră dezlegate, iar morţii se puteau în sfârşit odihni, pentru că nimeni nu trăia în preajma lor, nimeni nu le păstra amintirea, nu-i plângea, nu-i regreta.

Dar iată deodată trâmbiţele – înfricoşătoarele trâmbiţe ale învierii. Trâmbiţele asurzitoare, trâmbiţele magice, trâmbiţele de neînchipuit: trâmbiţele cu un sunet atât de puternic, atât de pătrunzător, atât de adânc, atât de poruncitor, încât să trezească toţi morţii – chiar şi pe cei care dormeau de o mie şi zece mii de ani. Trâmbiţele cereşti, în care nu se ştie ce guri suflau, viguroase precum cea mai dulce vorbă a lui Hristos; atât de energice, de neobosite, de stăruitoare, încât făceau să se cutremure oasele ascunse în pământ şi în fundul mărilor, să crească din nou carnea pe schelete, redau viaţa, suflarea şi mişcarea întregii oştiri nesfârşite de morţi.165 Iată valea Iosafatului, întinsă cât toată lumea, deschisă de la o mare la alta, acoperită, înţesată, în care se revarsă toată această omenire înviată, de bărbaţi, femei, bătrâni şi copii din toate ţările, de toate culorile, de toate vârstele, din toate timpurile, care sunt cu toţii fraţi, s-au născut cu toţii pe aceeaşi stea şi se întâlnesc acum pentru prima dată – şi strigă, şi se tem, şi aşteaptă.

Cei mai mulţi nu ştiu pentru ce sunt acolo, întreabă şi nu înţeleg. Unii plâng deoparte, alţii îşi ascund faţa în palme ca să nu vadă. Unii se regăsesc, se recunosc, îşi aduc aminte. Încep discuţiile – cele dintâi discuţii adevărate ale oamenilor.

Dorinţele din vis sunt împlinite. Cezar poate să vorbească nestingherit cu Alexandru, Dante îl îmbrăţişează pe Vergiliu, Carol Quintul îl consultă pe Solomon. Soldaţii se întâlnesc cu alţi soldaţi, regii stau la un loc cu regii, doamnele frumoase îşi regăsesc iubiţii pierduţi, ţăranii care s-au născut şi au murit singuri în munţi se strâng laolaltă şi-şi fac semnul crucii.

Până la urmă aflară cu toţii pentru ce fuseseră treziţi şi ce îi aştepta. Adevăraţii creştini exultau de bucurie. Aveau să-l vadă, în sfârşit, pe Hristos al lor pogorându-se din norii cerului pentru a osândi şi a răsplăti. Ici şi colo începeau, încă de pe-acum, dezvinovăţirile şi rugăciunile, invocările milei, implorările deznădăjduite ale ultimei iertări. Câte unul găsea încă curajul de-a ameninţa zeii absenţi. Câţiva spuneau că această chermeză postumă era ultima răbufnire de mânie a destinului înaintea nimicirii adevărate. S-au găsit unii care au propus să se construiască locuinţe şi să se numească un guvern; şi au fost văzute perechi de166bărbaţi şi femei îmbrăţişându-se, jos pe pământ, pentru a uita de groază în acea păcătoasă încleştare. Nimeni nu era înţeles, nimeni nu-i înţelegea pe ceilalţi. În fiecare clipă se înălţa câte o voce încercând să se facă auzită, alte mii de voci îi răspundeau, iar vacarmul devenea atât de insuportabil, încât îi reducea pe toţi la tăcere. Profeţii încercau încă să-şi facă meseria, se zărea unul, suit pe o movilă, care predica de zor, neîncetat, fără să fie ascultat de cineva.

Apoi obosiră cu toţii. Judecata nu începea. Aşteptară în tăcere, ore de-a rândul, zile de-a rândul, poate ani de-a rândul. Nu venea nimeni. Atunci strigară cu toţii deodată:

HRISTOS! HRISTOS! HRISTOS!

Vocea unică a întregii omeniri, a tuturor oamenilor care iubiseră, suferiseră şi speraseră pe pământ, se înălţă spre cer ca o sfidare. Voiau să fie judecaţi. Nesiguranţa aşteptării era mai înfricoşătoare şi mai dureroasă decât chinurile iadului.

Un sărac povesti viaţa săracilor şi ceru să moară din nou, un rege povesti viaţa regilor, un poet – viaţa poeţilor, un muncitor – viaţa muncitorilor, o prostituată – viaţa prostituatelor, un marinar – viaţa marinarilor, sclavii egipteni, ţăranii chinezi, războinicii din America, legionarii din Roma, minerii din Anglia îşi povestiră la rândul lor viaţa şi fiecare ceru îndurare, fiecare ceru să moară încă o dată.

Care dintre ei fusese fericit? Care dintre ei fusese vinovat? Viaţa nu-i dăduse niciodată nici unuia ceea ce îi ceruse, iar cei mai mulţi rămăseseră într-un întuneric complet. Dumnezeu le167vorbise numai celor aleşi. Cine îi făcuse în felul ăsta? Şi ce însemna această comedie a învierii? Dacă nu-i aştepta o viaţă mai frumoasă, mai bine moartea, cu mult mai bine moartea!

După implorările acelor miliarde de nefericiţi se aşternu din nou tăcerea. Chiar şi creştinii şo-văiau. Oare de ce nu apărea Hristos triumfător, în mijlocul cerurilor deschise, pe tronul său de foc, înconjurat de îngeri şi de sfinţi, ca în picturile călugărilor de demult?

În cele din urmă, pe deasupra mulţimii mute se auzi o voce care spuse: Hristos nu e în cer. Hristos e printre voi, umil şi singur. Şi el a fost om, şi el a fost vinovat, şi el aşteaptă să fie judecat. Omul să judece pe om şi fiecare să primească ce-a aşteptat. Cei care au crezut în Paradis vor fi fericiţi, iar cei care au crezut numai în moarte se vor întoarce în pulbere şi cenuşă!

Şi încă o dată oamenii se odihniră – pentru totdeauna.

Câte lucruri îmi scapă astăzi! Ce ridicolă e acum această amintire ciuntită a unei tragedii pentru prima dată absolut tragică. Altceva decât Faust! O mie de dialoguri, o sută de mii de scene şi întreaga viaţă cu toate personajele ei milenare. Istoria universală transformată în dramă, tragedia infernală, comedia divină duse până la capăt şi mărite până la imposibil.

Visam s-o reprezint într-un teatru mare cât un deşert, cu munţi adevăraţi drept decor, iar cuvintele să răsune cutremurătoare ca ale lui Dante, chipurile să pară sculptate de Michelangelo şi muzica să fie mai divină decât a lui Wagner. Voiam vântul drept respiraţie, marea drept orchestră, coruri de rase întregi şi o limbă nouă, formidabilă, perfectă şi clară, în care să se regăsească168toate sunetele noastre, de la scâncetul unui prunc până la tunetul solemn al cascadelor. Gemete care să mişte cerurile, urlete de popoare îngenuncheate şi tăcerea adevărată, tăcerea care nu poate fi atinsă!

Citind, văzând, ascultând opera mea, toţi oamenii s-ar fi cutremurat şi ar fi fost siliţi să recunoască în ea, în această ultimă ficţiune, viaţa lor întreagă, tot binele şi tot răul, goana fără înviere spre ultima clipă (ziua mâniei), când toate ar fi fost judecate – de către ei înşişi, sub cerul nelocuit.

Iar din spaima acestei reprezentări monstruoase ar fi trebuit să se nască necesitatea unei noi vieţi – a vieţii promise de mine.