Să faci?

Cs/ilosofie! Dorinţă şi speranţă a unei certitudini odihnitoare, poartă strîmtă spre adevăruri dificile, licoare de entuziasm ascetic în tebaidele pustiite ale sistemelor, dulceaţă superbă a unei vieţi ratate, surogat dionisiac al empiriei normale, al bucuriilor fiziologice, al distracţiilor (sau consolărilor?) cu plată.

Filosofie! Dor al copilăriei, dragoste a adolescenţei, pasiune a tinereţii. Credinţă fără sfinte scripturi, cult fără ceremonii, adoraţie fără rugăciuni, şi totuşi mai scumpă, mai apropiată inimii mele decât toate religiile! Gândire abstractă, nudă ca şi capodoperele primelor genii, idee mai169armonioasă şi mai perfectă decât orice creatură, concept imaculat şi liniar ca un desen creator pe pânza neatinsă a fiinţei.

Filosofie! Lumi fermecate de fantasme mai vii decât viii, de umbre mai ademenitoare decât trupurile, de cuvinte mai cărnoase decât lucrurile, de formule mai înflăcărate decât o melodie!

Te-am cunoscut, te-am iubit, te-am siluit. Ai fost banchetul fără sfârşit al vieţii mele de abstinent, febra prea marii mele sănătăţi, imnul de neuitat al uscăciunii mele sufleteşti. Creier, creier, numai creier. Teorii, principii, dialectici, nimic altceva decât abstracţiuni! Am trăit din şi în sisteme, m-am hrănit cu metafizici, am visat metafizici.

Pădurile celor mai aspre ideologii au fost Edenul meu – şi nu găseai în ele nici măcar o singură frunză verde! Soarele orbitor al celestei unităţi cădea asupra capului meu deja înfierbântat de sânge şi raţionamente şi-mi rănea ochii uluiţi, făcându-i să se închidă de prea multă lumină. In acele singurătăţi, toate numai spini şi mărăcini, am cunoscut şi eu, precum anahoreţii, ispitele carnale ale frumuseţilor sensibile şi pământene. Femeile mă priveau cu ochii lor negri, imenşi, larg deschişi şi ficşi, iar pe ţărmurile însorite ale mărilor, portocalele galbene ale lui Goethe se legănau în adierea impregnată de sare şi de infinit. Ani de-a rândul (atâţia ani, atâtea luni, atâtea zile şi atâtea nopţi!) ţi-am fost credincios ca un cavaler dintr-o chanson de geste şi n-am avut alt Dumnezeu în afară de tine. Te-am căutat în toate cărţile, te-am venerat sub toate formele, te-am extras din orice cuvânt, te-am supus170ân cei mari, te-am apărat în cei mici. Fiecare descoperire – o mare sărbătoare a spiritului; îndelungate lupte corp la corp pentru cucerirea fiecărui adevăr; nopţi de delir meditativ pentru fiecare iluminare!

Ţie, filosofie, îţi datorez totul: setea de lumi purificate, extazul înălţărilor spre inteligibil, exerciţiul distrugerii, simţul superiorităţii mele asupra oamenilor de pe stradă. Am fost în întregime al tău, iar tu ai fost totul pentru mine.

Şi totuşi a venit clipa în care mi-ai apărut aşa cum eşti: cabală trudnică de semne în jurul neantului, ordine deşartă şi schimbătoare a unei divinităţi eruptive în plină revărsare, goană ironică spre distrugerea de tine însăţi.

Te-am repudiat, te-am dispreţuit, te-am alungat, te-am trădat. Pentru ceea ce voiam eu să fac, nu erai decât un obstacol. Nu-mi dădeai ce-mi promiseseşi. Iar cu ce-mi dădeai nu aveam ce să fac. Eu căutam acţiunea, fapta, transformarea lucrurilor – realitatea de azi în plin mers spre realitatea de mâine – iar tu nu-mi ofereai decât contemplarea nefolositoare, liniştea absoluturilor sau febrilitatea trudnică a unor alergări nerăbdătoare spre un scop fără orizont.

Filosofia fusese cunoaştere (contemplare) şi căutare a universului (unitate).

Eu, în schimb, voiam acţiune (transformare, creaţie) şi, deci, realitate (realitate nemijlocită, concretă: particularul). Răsturnam de sus până jos conceptul milenar al filosofiei, rupeam cu tradiţia, mă întorceam către prefilosofie. În felul acesta credeam că îmbunătăţesc filosofia filosofilor. Pentru mine, orice problemă era o problemă171instrumentală – de transformare a instrumentelor. Fiecare filosof se preocupase exclusiv să găsească noi soluţii pentru problemele vechi, dar toate soluţiile, atât cele vechi, cit şi cele mai noi, porniseră de la aceleaşi premise, respectând aceleaşi legi, căzând în aceleaşi paralogisme – produse, într-un cuvânt, ale unor structuri mentale foarte asemănătoare. Era inutil să se continue pe aceste căi îndelung bătute. O experienţă urmărită secole de-a rândul ne avertiza – prin vanitatea şi lipsa de temei a rezultatelor sale – că acolo nu mai era nimic de făcut sau de nădăjduit. Îmbunătăţirea vocabularului, ajustarea metodelor, reformele parţiale ale maşinăriei logice, modificările de terminologie erau doar expediente mediocre ale unor oameni care nu ştiau cum să iasă din făgaşurile străbunilor lor. Pentru a schimba produsele, pentru a avea dreptul de-a spera într-un adevăr definitiv, pentru a obţine un rezultat care să fie cu adevărat radical diferit de cele obişnuite, era necesar să se ia o hotărâre dificilă, dar singura indicată: aceea de-a începe din altă parte. Filosofia e o construcţie ridicată cu ajutorul instrumentelor; instrumentele filosofiei sunt creierele filosofilor; pentru a îmbunătăţi produsele, trebuie îmbunătăţite instrumentele; deci, pentru a îmbunătăţi filosofia, trebuie îmbunătăţite creierele filosofilor. Trebuie schimbate sufletele.

Aşadar să faci ceva, să acţionezi, să transformi – nu numai să cunoşti, să descrii, să contempli.

Filosofii (şi nu toţi, foarte puţini) s-au gândit să schimbe un singur instrument – limbajul, dar nu s-au gândit la cel mai important dintre toate -la sufletul lor.172 Acelaşi principiu se putea aplica moralei. La ce bun să înmulţeşti normele, poruncile, imperativele, din moment ce oamenilor puţin le pasă de discursurile moralizatoare şi continuă să fie aceleaşi canalii ca şi mai înainte, poate mai puţin feroce, dar fără îndoială mai făţarnice? Găsiţi metoda de-a schimba gusturile, valorile interioare ale sufletului, şi atunci faptele virtuoase vor veni de la sine, fără a mai fi nevoie de predici, de sfaturi şi de reguli! Schimbaţi-le personalitatea în mod direct, eficace, şi atunci sistemul cel mai plin de chintesenţă etică va deveni dintr-odată de prisos! Faceţi în aşa fel încât oamenii să devină virtuoşi în mod spontan, în loc să-i plictisiţi cu conferinţe despre virtute!

Chiar şi pe drumul acesta mă întorceam, aşadar, la visul meu de revoluţionar al spiritului: transformarea oamenilor, transformarea minţilor. Dar nu voiam să schimb numai spiritele, ci şi lucrurile. Sau mai curând să schimb spiritele, pentru ca astfel să poată fi schimbate mai repede lucrurile. Dar pentru a le schimba, nu ajunge să ai numele lor scrise în cărţi, nu ajunge să le ai clasificate şi aranjate pe genealogii, nu ajunge să le ai reduse la idei generale, iar ideile generale transformate în concepte universale, şi să formulezi raporturile cauzale între diversele grupuri de concepte. Nu ajunge să le ai expuse în vitrine şi să scrii pe fiecare vitrină articolul (inviolabil) de lege. Pentru a schimba realitatea nu e de-ajuns s-o cunoşti din afară, prin intermediul formelor intelectului care raţionează şi a noţiunilor din dicţionare. Trebuie să pătrunzi înăuntrul ei, să te inserezi în ea, să devii o parte a ei, 17,3un atom din masa ei, un moment din durata ei, o scânteie din flacăra ei, o picătură din torentul ei.

Trebuie să intri în contact cu toate aspectele ei (chiar cu cele mai ascunse, mai trecătoare, mai puţin vizibile), să te pierzi în plenitudinea ei, să te laşi în voia cursului ei, să te rătăceşti în imensitatea ei, să devii realitate vie în via realitate. Nu să stai în faţa ei ca un mecanism cerebral, ca o lentilă reticulată, ca un nomenclator şi un măsurător, ci să te arunci în ea cu capul în jos, să te laşi pătruns de ea şi s-o pătrunzi: să simţim în noi curgerea ei eternă, multicoloră, multi-sonoră, multisavuroasă, s-o acordăm cu pulsaţia sângelui nostru, cu bătaia inimii noastre. Să facem în aşa fel încât ea să se contopească în întregime cu noi, iar noi să ne contopim în întregime cu ea. Nimeni nu aspiră şi nu tinde spre această mistică identificare. Nici măcar artiştii: chiar şi ei, oricât ar exprima particularul, aleg, lasă la o parte, sărăcesc. Există momente şi laturi ale lucrurilor pe care nimeni nu le vede, pe care nimeni nu le caută: cu totul altceva decât căţărările acrobatice spre unitatea goală a sistemelor moniste! Această răbdătoare descoperire a concretului particular ar trebui s-o realizeze filosofii, nu să se amuze la nesfârşit cu jocurile frobeliene ale definiţiilor a priori şi ale arhitecturilor simetrice. Aceasta ar fi calea spre luarea în stăpânire a lumii.

Dacă, în loc să se separe de real, ca de un lucru în sine pe care-l judecă şi-l măsoară, omul s-ar contopi cu realul în aşa fel încât să simtă că are un frate în fiecare atom şi o soră în fiecare aparenţă, atunci corpul său limitat ar dispărea în171corpul nemăsurat al universului; microcosmosul ar deveni efectiv macrocosmos, iar fiecare parte a lumii ar fi o parte a propriei persoane – şi aşa cum voinţa pune în mişcare după plac fiecare mădular al trupului său, ar putea atunci să pună în mişcare orice element al lumii.

Din aceşti germeni de idei s-a născut în mine o filosofie care a fost numită pragmatism şi care – la alţii – a avut origini şi caracteristici cu totul diferite. Cu toate astea m-am aliat cu prag-matiştii şi m-am apucat să răspândesc adevărul noii doctrine. La mine, ea a devenit un misticism magic, la alţii – o metodică prudentă. Cu toţii am fost confuzi, dar un oarecare ferment tot a fost aruncat în coveţile trândave ale doctrinelor conservatoare şi tradiţionaliste.

Ca om al teoriei, nu-i puteam uita pe teoreticieni. In special lor mă adresam cu gândirea mea, pentru a mi-i face tovarăşi la marea mea operă. Cu ajutorul artei i-aş fi stârnit dintr-odată pe cei sensibili; cu ajutorul teoriei, voiam să-i pregătesc şi să-i trag după mine pe intelectuali. Fiind vorba de un scop atât de mare, nimeni nu putea fi lăsat deoparte; nu trebuia să desconsider pe nimeni. Mitul şi intuiţia, imaginea şi conceptul trebuiau să-mi slujească deopotrivă. Toate formele spiritului pentru sublimarea spiritului, toate instinctele şi forţele oamenilor pentru crearea omului nou.175