Gloria

Chiar dacă aş reuşi, chiar dacă v-aş azvârli în faţă, vouă, care m-aţi dispreţuit, m-aţi tulburat, m-aţi batjocorit, m-aţi hărţuit, m-aţi persecutat şi aţi ignorat opera la care am visat şi pe care am dorit-o; chiar dacă v-aş arunca în faţă capodopera care ar face să plângă ochii voştri uscaţi şi zgârciţi, să se-nchidă gurile voastre ce rânjesc obscen şi să se cutremure trândava voastră inimă uitată de mult sub pieptar; dacă, într-un cuvânt, aş reuşi să vă descumpănesc, să vă înfrâng şi să vă zdrobesc cu forţa strălucitoare a geniului meu, ce-aţi fi voi în stare să-mi daţi, ce-aţi putea să-mi oferiţi, în ce fel aţi putea să mă răsplătiţi?

Toată istoria durerii omeneşti e plină de recunoştinţa voastră. Mare scofală, într-adevăr, gloria voastră!

Cum adică! După ce-am dat ce era mai bun în mine, carne din carnea mea şi sânge din sân-gele meu, taina cea mai adâncă a vieţii mele, nu găsiţi alte mijloace decât acestea? Nu sunteţi în stare de altceva, decât să vorbiţi despre mine în ziare fără să mă înţelegeţi, să mă plictisiţi cu vizite şi scrisori, să mă arătaţi cu degetul când ies din casă ca să respir sau când intru într-o cafenea sau într-un teatru, să mă siliţi să scriu, chiar atunci când n-am chef, chiar atunci când nu pot decât să mă repet, să-mi cereţi scrisori, opinii, autografe şi articole din toate părţile, să mă spionaţi şi să povestiţi unde mă duc, cu cine stau de vorbă, ce fac, să-mi afişaţi mutra pocită pretutindeni, în cărţi şi ziare, la colţuri de stradă şi pe cărţile poştale ilustrate; iar la sfârşit, după ce voi muri, să vă apucaţi să-mi scormoniţi prin hârtii, să daţi în vileag tainele vieţii mele şi, la urmă, să înălţaţi o mizerabilă copie a trupului meu, în marmură sau bronz, în mijlocul unei pieţe?

Vanitatea e mare chiar la cei mari, o ştiu. Dar oare nu există şi suflete delicate? Oare nu există2'X\u351? I spirite încredinţate că sunt numai spirit, spirit pur, şi care se simt jignite şi murdărite de o asemenea adoraţie de călugări făţarnici? Ceea ce e de preţ în mine – dacă există ceva – e sufletul: atunci de ce-mi copiaţi şi-mi eternizaţi trupul? Dacă sunt mare, sunt pentru că am avut forţa de-a fi singur: atunci de ce-mi tot daţi târcoale, astfel încât să nu mai am loc de răsuflările şi privirile voastre de vite curioase? Dacă v-am dat vreun exemplu, a fost tocmai acesta: lucrul cel mai mare pe care-l poate face cineva e să adauge viaţă vieţii, spirit spiritului, nu să roadă, să mestece şi să mozolească operele altuia. Atunci de ce vă obosiţi explicând ceea ce am spus eu, în loc să mă întreceţi şi să mă desfiinţaţi cu alte opere? Dacă am spus bine ceea ce am spus, pentru ce o spuneţi voi din nou într-un mod mizerabil? Dacă alţii nu pricep vorbele mele, merită oare să-i faceţi să le priceapă? Veţi izbuti să-i faceţi să le priceapă, chiar aşa cum le-am însemnat şi le-am gravat eu în serile cele mai spumegătoare ale inspiraţiei mele?

Fără îndoială, asemenea lamentaţii sunt ridicole, mai ales în gura mea. De ce să cauţi în afară răsplata pe care o ai în tine însuţi? Dacă crearea operei tale, dacă viaţa fiinţelor născute din tine, dacă plenitudinea imaginilor născocite de tine nu sunt de-ajuns pentru a te mulţumi şi a te bucura, ce mai cauţi la ceilalţi oameni? Oare ei, mărunţei, îngheţaţi şi mediocri, sunt în stare să-ţi dea ceea ce nu ţi-a dat propriul tău geniu? Creează fără să te gândeşti la ei, aruncă rodul în mijlocul oamenilor pentru a-i înfricoşa sau pentru a-i îmbărbăta, iar după aceea continuă să lucrezi cit te mai ţin puterile. Sau poate eşti un zidar care-şi aşteaptă salariul în fiecare sâmbătă, după ce şi-a terminat lucrul? Casele tale nu sunt case de piatră şi var, ci de cuvinte şi sânge: nici gloria, nici banii nu sunt în măsură să te plătească.

Nici gloria, nici banii: numai suferinţa cea dulce, numai gloria cea tăcută. Ah, dacă aş putea într-adevăr să-i găsesc pe cei puţini, fie chiar numai trei sau şapte sau zece inşi, care citesc cu tot sufletul, nu numai cu ochii, care trăiesc împreună cu scriitorul şi îl iubesc ca pe un frate, deşi nu l-au văzut niciodată; care-l visează, care vorbesc despre el în timpul melancolicelor plimbări duminicale şi se hrănesc cu gândirea lui, se îmbată cu poezia lui, tremură pentru soarta lui şi aşteaptă fiecare cuvânt al lui aşa cum aşteaptă profeţii revelarea lui Dumnezeu, atunci da, aş fi şi eu fericit, atunci m-aş simţi răsplătit pentru toată tăcerea din trecut şi pentru toată gălăgia fără rost de astăzi! Dacă aş putea să te strâng la pieptul meu pe tine, tinere palid şi întristat, neconsolat şi îndrăgostit cititor, fără pereche şi cel dinţii, căruia eu, înaintea tuturor, i-am dezvăluit gustul amar al măririi şi bucuria înfrigurată a poeziei! Un surâs al tău, o bătaie mai puternică a inimii tale, o privire a ta, cuprinzătoare şi fericită, un vis neliniştit al tău ar fi pentru mine daruri mai plăcute şi mai de preţ decât toate spo-rovăielile papagaliceşti şi decât toate coroniţele de hârtie aurită. N-am nevoie de aplauze, de gălăgie, de guri căscate, de laude forţate şi linguşiri invidioase. Nu, nu, departe de mine asemenea zgomote; păstraţi-le pentru lăutarii, pentru balerinele205şi pentru tenorii voştri dolofani! Daţi jirul la porci, dacă n-aveţi nestemate pentru eroi.