Şi chiar dacă

QPi chiar dacă aş fi obţinut puterea? Chiar dacă as fi devenit un fel de semizeu tereso tru, domn al cerului şi al pământului, triumfător asupra materiei şi a morţii, stăpân peste oameni şi spirite? Ce-aş fi făcut cu această putere? In ce fel m-aş fi folosit de această universală suveranitate?

În timpul misticei mele pregătiri pentru autoritatea visată nu m-am gândit aproape deloc ce avea să fie după aceea. Căutam mijloacele, fără să ştiu în ce scop le-aş fi utilizat. Voiam să fiu Dumnezeu, fără să-mi fi stabilit dinainte creaţia şi legea. Lumea era deja creată, iar legea era de aşa natură încât, dacă aş fi atins-o, totul s-ar fi sfărâmat şi s-ar fi desfăcut în bucăţi. Şi atunci?

Să poţi totul, absolut totul. Ce-i de făcut? Nu poţi acţiona fără să alegi. Dar cum aş fi putut să aleg pus în faţa infinitelor posibilităţi ale voinţelor mele? Pentru a alege, trebuie să preferi ceva, să-ţi placă un lucru mai mult şi altul mai puţin, să ai în minte un anumit scop, să suferi pentru un ideal în care crezi. Atunci poţi să distrugi ceea ce dispreţuieşti, poţi să dai întâietate la ceea ce iubeşti, poţi îndrepta mersul lucrurilor spre ţinta propusă; poţi modela în noroiul docil al concretului idealul tău.206 Dar eu n-aveam nimic din toate astea: nici dragoste, nici scopuri, nici visuri. Singura mea dragoste era puterea, singurul meu scop – puterea, supremul meu vis – puterea. Dar după aceea? Eram gol, m-am simţit cu spaimă gol pe dinăuntru, ca un puţ care pare un abis numai pentru că reflectă adânca depărtare a bolţii cereşti.

Ce e de făcut? E un răspuns greu de dat, chiar pentru un om cit de cit superior, înconjurat din toate părţile de imposibilităţi şi neputinţe. Acesta ştie că trebuie să renunţe la o cale sau alta: itinerarul care îi rămâne e mai puţin lung, dar mai sigur. Dar pentru cel care n-are ziduri împrejmuitoare şi obstacole din nici o parte, teoretic liber şi atotputernic, acest „ce-i de făcut” e de o mie de ori mai enigmatic şi mai primejdios.

Ce-i de făcut? Pentru a-mi exercita forţele, orice e bine-venit. Pentru cel care s-a ridicat foarte sus, care nu mai are nevoi, interese, iubiri şi adevăruri omeneşti, toate se află pe acelaşi plan. Distrugerea unui popor şi crearea unei specii noi sunt pentru el echivalente. A-l face fericit pe cel nenorocit şi a-l arunca în nenorocire pe cel fericit, la înălţimea aceea, sunt unul şi acelaşi lucru. Dreptatea şi nedreptatea, sublimul şi josnicul nu mai au nici un sens. E destul să ne ridicăm cu o singură treaptă deasupra umanului, pentru ca toate valorile omeneşti să se confunde şi să dispară. Toate sentimentele omului sunt puse în mişcare de către neputinţă; de îndată ce cucereşti puterea deplină, te dezumanizezi, devii supraom; dar în acelaşi timp devii insensibil, mort: nu mai ai impuls, nu mai ai voinţă, nu mai ai direcţie. Totul e la fel: un cuib de pasăre sau un oraş, un fir de nisip sau o peninsulă, un imbecil sau207un geniu sunt la fel de importanţi sau de ridicoli. De ce să mă sinchisesc de o parte a realităţii mai mult decât de alta, din moment ce totul e al meu, totul e la dispoziţia mea, toate ascultă de ordinele mele?

Mare parte din plăcerea unei reuşite – transformarea sau posesia unui lucru – depinde de efortul necesar pentru a o face: „Ce grozav sunt! Ce puternic sunt! Un altul n-ar fi izbutit să facă ce-am făcut eu!”. După atâta trudă, obiectul cucerit, fie chiar şi o biată jucărie – o femeie, o casă, umbra unei celebrităţi – ni se pare ceva de mare preţ, dulcea răsplată pentru oboseala noastră victorioasă. Dar dacă puterea de-a acţiona ar fi lipsită de oboseală, dacă ar fi de-ajuns un efort de voinţă, o poruncă rostită în şoaptă, o clipire rapidă din gene pentru a obţine ascultarea imediată şi fără margini a lucrurilor, unde ar mai fi bucuria, unde ar mai fi plăcerea victoriei?

Mă gândesc că pentru mine a fost poate un mare noroc că n-am reuşit să mă îndumnezeiesc în felul acela material şi orb în care voiam s-o fac. Aş fi fost mai nefericit decât sunt azi. Poate mi-ar fi fost de-ajuns să ştiu că aş fi putut face totul, ca să nu mai fac nimic. Aş fi rămas nemişcat pentru totdeauna – neputincios din cauza unei prea mari puteri. Mi-aş fi dorit din nou, cu disperare, obositoarele zile de veghe, când voiam, alegeam şi urmăream ceva.

Dar dacă toate aceste vorbe nu sunt decât consolări postume ale unui mare eşec? O, ticălos Adam, izgonit înainte de-a intra în rai, îţi economiseşti încă mireasma şi savoarea fructelor din care n-ai putut muşca?