Nu cunosc oamenii

Nu sunt ignorant numai în ceea ce priveşte lucrurile, ci şi în ceea ce priveşte oamenii. Care era marele plan al vieţii mele? Să acţionez asupra speţei din care fac parte, s-o transform în profunzime, s-o ridic de la condiţia de animal la cea de om, şi de la cea de om la cea de Dumnezeu, să inaugurez o nouă epocă în istoria lumii, să stabilesc hegira1 mistică a umanităţii. Dar ca1. Data la care a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina (16 iulie 622), considerată începutul erei musulmane, (n. r.)215să acţionezi asupra oamenilor trebuie să-i cunoşti, ca să transformi sufletele lor trebuie să ştii cum să pătrunzi în ele cu înţelegere şi iubire. Fără un contact direct şi zilnic cu toţi – cu oamenii de la oraş şi de la sat, cu copiii de şcoală şi cu muncitorii din fabrici, cu femeile care speră şi cu cele care suferă, cu mai-marii pământului şi cu cerşetorii desculţi – nu e cu putinţă să determini nici o acţiune care să-i smulgă din acest fel de viaţă pentru a-i împinge cu sila spre mai bine. Oricine vrea să descopere drumul spre inima lor şi resortul acţiunilor lor, trebuie să cunoască dinainte gândurile lor cele mai ascunse, nevoile lor cele mai profunde, preferinţele lor cele mai tainice. Psihologia îl poate înfăţişa, în trei sute de pagini de carte sau în cele treizeci de cuvinte ale unei definiţii, pe Omul filosofilor – omul exterior, acela care e la vedere, care se prezintă singur pentru ceilalţi, pentru a se arăta şi a se pune în valoare în faţa tovarăşilor săi, care poate fi recunoscut în câteva clipe şi poate fi descris în câteva trăsături. Dar omul adevărat, omul real şi concret, nu e paiaţa simetrică a filosofilor, nici imaginea travestită a cunoscuţilor noştri. Apostolul, profetul, mesia trebuie să cunoască omul autentic care se ascunde îndărătul cuvintelor şi îndărătul măştilor, trebuie să cunoască oamenii, nu omul, să-l cunoască pe omul acesta şi pe celălalt, mii de oameni, unul câte unul, cu întreaga gamă a fizionomiilor lor intime, sentimentale şi mentale.

Eu nu-i cunoşteam şi trebuia, prin forţa lucrurilor, să eşuez. Nu te poţi face ascultat de către cei pe care n-ai vrut să-i asculţi. Am fost un străin pentru ei, iar ei nu înţeleg vorbele unui216străin. Nu-l pot iubi pe cel care nu s-a mistuit din dragoste pentru ei. Umanitatea e o femeie care nu se lasă înduioşată decât de către cel care-o adoră sau o înspăimântă.

De aceea am căutat şi eu să cunosc oamenii, m-am străduit să mă amestec cu ei, să-i iau de braţ, să ascult ce spun, să primesc mărturisirile lor involuntare.

Am vrut să încerc de toate: am intrat în casele celor săraci pentru a strânge capetele lor de acuzaţie; m-am oprit lângă cei care săpau, dădeau la rindea sau băteau cu ciocanul pentru a pătrunde spiritul muncii lor, pentru a ghici ideea pe care şi-o făceau ei despre fericire; am urmărit oamenii necunoscuţi pe străzile pline de lume pentru a iscodi viaţa lor; am vrut să mă apropii de domnii eleganţi şi bine-crescuţi şi am tremurat de frig şi de ciudă în saloanele lor bine încălzite; am stat de vorbă cu chelnerii şi cu hamalii; i-am făcut pe copii şi pe mame să vorbească; am frecventat bisericile şi m-am aşezat lângă babele habotnice, îmbrăcate în negru, care murmurau în faţa Maicii Domnului rugăciunile lor copilăreşti; am însoţit preoţi în parohii şi călugări în mânăstiri; am frecventat mereu şcolile marilor discipoli şi atelierele pictorilor necunoscuţi; m-am aplecat peste registrele neguţătorilor şi m-am întins la vorbă cu vânzătorii; am convins femeile de stradă să-mi povestească viaţa lor; şi am respirat aerul îngălat şi înecăcios al birturilor economice şi al cafenelelor de mâna a doua pentru a auzi ce spun cei pe care voiam să-i îndrept pe calea cea bună.

Eu însumi am încercat să mă adaptez la viaţa altora: am bătut la maşină scrisori alături de217copişti; am luat notiţe împreună cu studenţii; am jupuit cadavre alături de medici; am treierat grâul împreună cu ţăranii; am tras de căpăstrul catârilor împreună cu cărăuşii; am luat masa şi am flecărit cu duci şi cu marchizi, am ţinut în mână firul cu plumb al zidarilor şi cazmaua salahorilor.

Dar toate au fost în zadar. Oameni, m-am apropiat de voi, dar nu vă iubesc. Nu pot să vă iubesc. Mă plictisiţi, mă scârbiţi. Şi pentru că nu v-am iubit, nici nu v-am cunoscut, iar, necu-noscându-vă, n-am putut să vă salvez. Am fost singur şi dedicat numai mie în mijlocul vostru, iar voi m-aţi lăsat să fiu singur. Cuvintele mele nu v-au făcut să vorbiţi, iar promisiunile mele nu v-au stârnit. Bine aţi făcut.

O cumplită sfâşiere s-a încuibat în mine, ca în toţi cei care au încercat să schimbe destinul vostru. Mă apropii de voi ca să vă cunosc, însă nici nu încep bine să fac lucrul ăsta, că mă năpădeşte scârba. Pentru a scăpa de această scârbă, ar trebui să vă transform; dar nu pot să vă transform pentru că nu ştiu cum anume sunteţi făcuţi. E un cerc vicios care pe mulţi i-a sugrumat şi i-a strivit. Fiecare iubeşte omenirea cu o dragoste fără margini, dar închis în singurătatea casei sale. Nici nu iese bine din casă, nici nu începe bine să aibă de-a face cu Petru sau cu Iuda, cu oameni care vorbesc şi se mişcă pe stradă, că iubirea se preschimbă în dispreţ şi în ură. Atunci se îndepărtează din nou, iar în pustietate îmboboceşte încă o dată dragostea faţă de toţi oamenii, chiar faţă de Petru şi de Iuda.

Acesta e cazul meu. Oameni, vă iubesc aşa cum puţini alţii o fac. Toată viaţa mea lăuntrică e218pătrunsă de această iubire adâncă. Aş vrea să vă văd mai mari, mai fericiţi, mai curaţi, mai nobili, mai puternici. Iar visul meu cel mai drag era să fiu mântuitorul vostru, adevăratul şi ultimul.

Însă dragostea asta e geloasă, ascunsă, bizară. Nici nu încerc bine s-o exprim, că-mi şi îngheaţă cuvintele pe buze; nici nu schiţez bine gestul de-a vă îmbrăţişa, că ea se şi preface în dezgust; nici nu simt bine răsuflările voastre pe obraz, că ea se şi trage înapoi şi se ascunde. E o dragoste cu totul intimă, numai a mea – o dragoste solitară, egoistă, neputincioasă. În loc să se aprindă mai tare în apropierea celui iubit, tocmai atunci se risipeşte; în loc să se manifeste în dovezi de iubire, în cuvinte calde, ia chipul dojanei şi biciul invectivei. Dragostea mea e făcută din scuipături şi din bătăi. Nu puteţi nici s-o înţelegeţi, nici s-o acceptaţi.

În aceste clipe de nemiloasă sinceritate, nu pot să vă învinovăţesc pe voi. Vina se află înăuntrul meu: sunt prea rece pentru a fi în stare să mă contopesc într-adevăr cu voi, ca iubitul cu iubita. În surâsul meu citiţi o batjocură. În strân-gerea mea de mână e un pumn care freamătă. În zestrea celor violenţi intră şi omenia, iar eu n-am ştiut nici să vă iubesc, nici să vă biciuiesc îndeajuns.

În mine există numai intenţii lipsite de forţă şi trebuie să-mi sfâşii pieptul de durere fără să am dreptul să vă cer un singur cuvânt de mân-ghere. Sunt un mic Prometeu care-şi poartă în piept vulturul remuşcării pentru că, furând focul, n-a ştiut să se ardă cu el decât pe sine însuşi.