Şi un ignorant

La urma urmelor, să spunem adevărului pe nume, oricât ar fi de dureros: sunt un ignorant! Am ciupit de peste tot, am răscolit totul, am pipăit şi am mirosit tot ce se poate cunoaşte, m-am dat cu capul de incognoscibil, dar n-am aprofundat niciodată nimic. Nu există doctrină, artă sau filosofie în care să pot spune că sunt într-adevăr stăpân absolut. Nu am nici o specialitate, nu am un câmp de preocupări, fie chiar şi o mică grădină de zarzavaturi pe lângă casă, în care să mă simt cu adevărat acasă, din care să-l pot privi de sus pe cel care trece pe-alături.

În ochii multora pot să par unul dintre acei oameni-amfibii, dintre acei eunuci devirilizaţi, aşa cum par – ca o injurie adusă agriculturii -mulţi „oameni cultivaţi”. Am citit o droaie de cărţi, foarte multe, poate prea multe, şi totuşi pot să spun că n-am citit nimic. Ţin minte o infinitate de nume şi de titluri, mi-e capul ca o magazie de însemnări; dar cărţile pe care le cunosc într-adevăr bine pe dinăuntru şi pe dinafară, în litera şi spiritul lor, prin lecturi repetate şi me-ditând asupra lor, sunt extrem de puţine, şi mi-e ruşine de asta; cu toate că nu sunt singurul în această situaţie nenorocită care-şi pierde timpul scriind pe nisip cuvinte pe care le va împrăştia vântul. Omul unei singure cărţi e funebru şi sinistru; dar omul prea multor cărţi e ca un canal care, din tot ce trece prin el, nu reţine decât mâlul. Şi eu sunt un astfel de om. Mea culpa.

212 Sunt un autodidact înnăscut, iar un autodidact e mare numai dacă izbuteşte să se maturizeze şi să se împlinească. Sunt un enciclopedic, un om al dicţionarelor şi al manualelor, iar enciclopedicul e puternic numai atunci când izbuteşte să lege cu inelele de fier ale ideilor generale mănun-chiurile de fapte, ofilite şi scuturate, pe care le-a secerat pe ici, pe colo prin librării.

Pot uimi mulţi oameni cu bibliografia, pot susţine discuţii decente chiar cu specialişti. Dar după cinci minute sau cinci zile, m-am epuizat: am ajuns la fundul sacului. Am mulţi saci acasă, dar nu sunt plini. Din fiecare lipseşte câte o baniţă, iar ceea ce se află înăuntru n-a fost trecut prin ciur.

Nu sunt profan în nici un domeniu, dar nici un iniţiat, la adunările celor învăţaţi nu am scaunul meu rezervat şi nu port nici o etichetă pe frunte. Sunt un om fără un loc precis, care poate sta oriunde atâta vreme cât nu e alungat.

Jidov rătăcitor al cunoaşterii, nu m-am oprit în nici o ţară, nu mi-am ales un domiciliu statornic în nici un oraş. Urmărit de demonul curiozităţii, am explorat ape şi păduri fără nici un plan şi fără răbdare: pe apucate, din zbor. Am multe amintiri, dar puţine din ele au o bază. Sunt asemenea unui rege care stăpâneşte un mare imperiu compus din hărţi geografice.

Am început de toate şi n-am sfârşit nimic. Nici n-am apucat bine pe-o stradă, că am şi cotit, la stânga sau la dreapta, iar de-aici, pe scurtături, am nimerit pe cărări şi de pe cărări m-am trezit pe alt drum principal.

Când cineva se miră de ştiinţa mea, de „erudiţia” mea, îmi vine să rid. Numai eu ştiu câte213găuri înspăimântătoare se află în creierul meu. Numai eu, care am vrut să ştiu totul, îmi dau seama cât de strimte sunt graniţele ştiinţei mele. Evenimentele antichităţii, limbile moarte ale marilor naţiuni, ştiinţele despre lumină, mişcare şi viaţă au rămas aproape nedescoperite. Cunosc vocabularul şi câteva capitole, am o idee despre întreg, dar nu sunt în stare să mă descurc singur. Sunt un ignorant, un ignorant fără margini şi fără putinţă de vindecare. Şi cel mai rău e că ignoranţa mea nu e una pură şi naturală, precum aceea a omului din pădure sau de pe câmp, care poate merge mână-n mină cu prospeţimea, cu liniştea şi chiar cu o oarecare ingeniozitate. Nu, eu sunt ignorantul care s-a înglodat în cărţi, sunt un şoarece de bibliotecă, sunt cel care a învăţat atâta, încât şi-a pierdut spontaneitatea, fără să câştige însă adevărata înţelepciune.

Totuşi am avut îndrăzneala de-a vrea să-i învăţ pe ceilalţi, de-a mă erija în dascăl, de-a trasa pentru alţii drumuri şi poteci. Am scris cărţi pline de note şi bibliografii, am dat sentinţe asupra cărţilor altora, am lăsat impresia că aş cunoaşte foarte bine subiectele despre care scriu şi temele pe care le tratez. Am o reputaţie bine stabilită de om competent, de om muncitor, de mânuitor de fişe. Cât de mare trebuie să fie ignoranţa celorlalţi, dacă pot crede despre mine asemenea lucruri! Numai eu pot să spun cât de uşoară şi de falsă e faima pe care unii savanţi reputaţi o obţin pe nedrept, cu puţin efort, pe spinarea lenei oarbe a oamenilor. Eu, care cunosc şi pe dinăuntru şi pe dinafară ştiinţa mea, şi ştiu cât de rară şi de subţire e pânza erudiţiei mele, câtă superficialitate se ascunde îndărătul siguranţei mele, 214câtă timiditate îndărătul aroganţei, mă ruşinez de mine şi de alţii şi simt nevoia să mă spovedesc cu voce tare în faţa celui care vrea să mă asculte.

Oare ce putea să iasă mare dintr-un om atât de înglodat şi împotmolit în ignoranţă? A şti înseamnă a putea: ce e de mirare atunci că puterea mea a rămas – o, chinuitoare amintire şi remuşcare – în gunoiul dorinţelor moarte? Pe cine ar trebui să învinovăţesc pentru această mfrângere necesară?

Pe mine însumi, mereu pe mine însumi, numai pe mine însumi. Dacă aş fi fost mai slab (pentru a nu visa) sau mai puternic (pentru a ieşi învingător) n-aş fi ajuns în situaţia asta – de-a mă umili în faţa celor pe care-i dispreţuiesc!