Zile ruşinoase

Cred că sunt adeseori unul din leneşii cei mai ipocriţi din Italia. Dorm zece ore în şir, fără să mă trezesc, fără să visez. Mă scol cu capul greu şi cu gura cleioasă; ies în oraş ca să nu fac nimic; mă întorc acasă ca să mă odihnesc; mănânc cu lăcomie, ca un băiat în perioada de

198creştere; beau o ceaşcă imensă de cafea, fumez cinci până la zece ţigări; mă tolănesc într-un fotoliu şi-mi întind picioarele unul peste altul; citesc ziarul de la primul la ultimul rând, ca un pensionar bolnăvicios; ies din nou ca să mă întâl-nesc cu vreun cunoscut sceptic cu care schimb câteva replici ironice, stupide şi amare; intru într-o cafenea, înghit pe nerăsuflate o ceaşcă de ciocolată păstoasă, mănânc cu scârbă trei-patru prăjituri unse sau umplute cu marmeladă lipicioasă; frunzăresc un vraf de ziare mototolite şi rupte şi sunt în stare să zâmbesc cu ochii mijiţi la caricaturi stupid colorate; ies iar în stradă, în lumina ca de scenă, foarte puternică, a unor globuri electrice, urmăresc o prostituată sulemenită cu alb şi roşu, ca şi când aş fi la prima mea dragoste; intru într-o librărie să cumpăr pe câteva parale nişte cărţi netăiate, pe care n-am să le citesc niciodată; mă opresc în faţa băcăniilor pentru a contempla, cu jind, brânzeturile grase şi cutiile cu sardele; mă duc în vizită într-o casă unde mi se serveşte ceai şi beau vreo patru ceşti, sperând c-o să mă stârnească; sau intru într-un teatru pentru a-mi îneca tristeţea ordinară în muzică -doar aşa, ca să-mi omor timpul, ca să nu-mi aduc aminte ce anume aş avea de făcut şi nu fac, ca să mă înjosesc, să mă îndobitocesc, să-mi adorm remuşcarea, să-mi potolesc conştiinţa. Din când în când, dacă n-am încotro, scriu o scrisoare sau zece scrisori, ca să nu mă mai gândesc la ele, ca să mă eliberez de toţi, şi câteodată, când mă simt într-adevăr prea plin şi nespus de trist, iau pana neagră şi mare şi aştern pe hârtie ceea ce-mi umple sufletul; înnegresc cu înverşunare zece, douăzeci, patruzeci de foi albe cu expansiunile mele, 199cu pocăinţele mele, cu rafinatele şi deşartele mele absurdităţi.

Dar ce-aţi vrea să ofere un om care trăieşte între somn şi cafea, între masă şi pat, leneş şi somnoros, bun doar să sune alarma, dar luând-o la goană în ziua adevăratei bătălii? In schimb mă ridic din aşternutul călduţ şi din scaunele capitonate, strig ca o acvilă cum că spiritul a fost insultat şi plănuiesc pentru semenii mei o viaţă solitară, austeră, dispreţuitoare, nobilă şi michelangiolesca!

Nu se poate spune că nu simt ticăloşia acestei vieţi duplicitare. O simt, şi o simt cu atât mai puternic cu cât, pentru a-mi adormi ruşinea, mă las şi mai mult pradă ei şi mă cufund în ea. Găsesc puţină mângâiere în mărturisire, dar după ce încheg în oglinda vorbelor imaginea mea abjectă de trădător al meu însumi, pentru ca toţi s-o vadă şi s-o scuipe, mă cred iertat şi mântuit, mă ridic din nou cu un aer de învingător, ca şi când această nenorocită exhibiţie m-ar fi purificat şi m-ar fi transformat. A doua zi o iau de la capăt: mă culc devreme, dorm zece ore în şir, fără să mă trezesc, fără să visez, mă scol cu capul greu şi cu un gust amar în gură şi petrec până seara în felul pe care l-am mărturisit, înfiorat, cu o zi mai înainte. Iar când nu mai pot, mă apuc din nou, vai mie, să aştern cuvinte pe hârtie şi să cânt în versuri interminabile grozăvia eroului ascetic care vede lucrurile omeneşti cu ochi divini, şi sunt atât de abject, încât nici măcar o dată nu-mi trece prin minte să pun puţin arsenic în ceaiul meu auriu, îndulcit din belşug.200