O jumătate de portret

Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie. Calde şi blonde zile de beţie copilărească, lungi răgazuri senine ale nevinovăţiei, surprize ale descoperirii de fiecare zi a universului: ce sunt toate astea? Nu le cunosc sau nu mi le-amintesc. Le-am aflat din cărţi, mai târziu, le ghicesc acum în copiii pe care-i văd; le-am simţit şi le-am încercat pentru prima dată, după ce-am trecut de douăzeci de ani, în unele clipe fericite de armistiţiu sau uitare de sine. Copilăria înseamnă iubire, bucurie, zburdălnicie, iar eu mă văd în trecut, întotdeauna, singuratic, gânditor.

Încă de copil m-am simţit îngrozitor de singur şi deosebit – nu ştiu de ce. Poate pentru că ai mei erau săraci sau pentru că nu mă născusem ca alţii? Nu ştiu: mi-aduc doar aminte că o tânără mătuşă îmi dăduse, pe când aveam şase-şapte ani, porecla de moş şi că toate rudele au acceptat-o. De fapt, stăteam aproape tot timpul serios şi încruntat: vorbeam foarte puţin, chiar şi cu ceilalţi copii; alintările mă plictiseau; mofturile mă dezgustau; iar în locul gălăgiei neînfrânate a tovarăşilor de cea mai frumoasă vârstă, preferam singurătatea ungherelor celor mai ascunse din casa noastră mică, săracă şi întunecoasă. Eram, într-un cuvânt, ceea ce doamnele cu pălărie numesc3'un copil ursuz, iar femeile cu capul descoperit un râios.

Aveau dreptate: trebuie să le fi fost, chiar le eram, îngrozitor de antipatic tuturor. Mi-aduc aminte că-mi dădeam seama foarte bine de această antipatie din jurul meu, care mă făcea mai sfios, mai melancolic, mai posac ca niciodată.

Când mi se întâmpla să fiu cu alţi băieţi, nu mă amestecam niciodată în jocurile lor. Îmi plăcea să mă ţin deoparte şi să-i privesc cu ochii mei verzi şi serioşi, de judecător şi duşman. Nu din invidie: ceea ce simţeam în acele momente era mai curând dispreţ. Încă de pe vremea aceea a început războiul dintre mine şi oameni. Eu fugeam de ei, iar ei nu mă luau în seamă; nu-i iubeam, iar ei mă urau. Pe stradă, prin grădini, unii mă fugăreau, alţii râdeau în urma mea; la şcoală mă trăgeau de păr sau mă pârau profesorilor; la ţară, chiar şi în casa bunicului, băieţii ţăranilor mă goneau cu pietre, fără să le fi făcut nimic, ca şi când ar fi simţit că eram de alt soi. Rudele mă invitau sau mă mângâiau numai atunci când nu aveau încotro, pentru a nu trăda de faţă cu ceilalţi o părtinire prea indecentă; dar eu îmi dădeam foarte bine seama de prefăcătorie şi mă ascundeam, răspunzând grosolan şi acru la orice cuvânt al lor.

Mai mult decât toate celelalte, o amintire s-a păstrat în inima mea: seri umede de duminică, în noiembrie sau decembrie, în casa bunicului, cu vin cald în mijlocul mesei, într-un castron, sub marea lampă cu petrol bronzată; cu tava de castane coapte alături şi toată familia împrejur -unchi şi mătuşi, veri şi verişoare, o droaie – toţi cu feţe rumene.io Patriarhul, lângă foc, alb şi hâtru, râdea şi bea. Butucii pe jumătate acoperiţi cu cenuşă măruntă trosneau, paharele se ciocneau de farfurii, mă-tuşile bigote şi atotştiutoare trăncăneau despre întâmplările şi scandalurile săptămânii, iar copiii râdeau şi ţipau în fumul vânăt al ţigărilor părinteşti. Mie tot acel tărăboi de sărbătoare economicoasă şi idioată îmi dădea dureri de inimă şi de cap. Mă simţeam străin acolo, foarte departe de toată lumea. De îndată ce-mi era cu putinţă, mă strecuram pe uşă şi, umblând cu băgare de seamă, lipit de zidul umed, o porneam de-a lungul gangului întunecos ce ducea afară. Iar acolo simţeam mica mea inimă de om singuratic bătând cu putere, ca şi când aş fi fost pe cale să comit nu ştiu ce faptă rea, să săvârşesc o trădare. In gangul acela era o uşă cu geamuri, ce dădea într-o curticică sub cerul liber; o deschideam puţin şi ascultam apa care cădea obosită şi fără tragere de inimă, săltând peste cărămizi, în băltoace; care se scurgea fără avânt, fără furie, cu încăpăţânarea leneşă şi odioasă a unui lucru care nu se va mai isprăvi niciodată. O ascultam pe întuneric, cu obrajii cuprinşi de frig şi cu ochii umezi, iar, dacă pe neaşteptate vreo picătură din răsuflătoare îmi biciuia faţa, mă simţeam fericit, ca şi cum picătura aceea ar fi venit să mă purifice, să mă cheme aiurea, afară din case şi duminici. Insă o voce mă readucea la lumină, la chin, la comentarii: „Ce băiat prost-crescut!”.

Da, e-adevărat: eu n-am fost copil. Am fost un moş şi un râios gânditor şi ursuz. Încă de pe-atunci cea mai bună parte a vieţii mele se afla în mine. Încă de pe-atunci, lipsit de orice căldură şi bucurie, mă ascundeam, mă linişteam liân mine însumi, în reveria lacomă, în solitara rumegare a lumii reîntregite prin eu. Nu le eram plăcut celorlalţi, iar ura m-a îngrădit în singurătate. Singurătatea m-a făcut şi mai trist, şi mai antipatic; tristeţea mi-a strâns inima şi mi-a ascuţit mintea. Firea mea diferită m-a îndepărtat chiar de cei mai apropiaţi, iar despărţirea m-a făcut şi mai diferit. Încă de pe acest prag al vieţii am învăţat să gust bărbăteasca plăcere a acelei infinite şi nedefinite melancolii care nu doreşte uşurări şi consolări, ci se mistuie în ea însăşi, fără nici un scop, creând încetul cu încetul acea obişnuinţă a vieţii interioare şi solitare, care ne îndepărtează pentru totdeauna de oameni.

Nu. Eu n-am ştiut niciodată ce e copilăria. Nu-mi aduc aminte deloc să fi fost copil. Mă revăd mereu sălbatic şi îngândurat, însingurat şi tăcut, fără un zâmbet, fără nici o izbucnire de adevărată plăcere. Mă revăd palid şi uimit, ca în primul portret.

Fotografia e ruptă pe jumătate, sub inimă, e mică, murdară şi spălăcită: marginile cartonului sunt negre, precum chenarele morţilor. Un chip alb, de copil distrat priveşte spre stânga şi se simte că de-acolo, din stânga, nimeni nu se uită la el. Ochii sunt trişti, cam adânciţi în orbite -n-au ieşit bine?

— Gura e strânsă în silă, cu buzele puţin încălecate, ca să nu se vadă dinţii. Un singur lucru e frumos: părul moale, lung, cârli-onţat care cade pe gulerul marinăresc.

Mama zice că sunt eu la şapte ani. Se poate. Acest portret e singura dovadă a copilăriei mele. Dar vi se pare că e un portret de copil? Acest spectru mic şi spălăcit, care nu se uită la mine, care nu vrea să se uite la nimeni?

12 Se vede imediat că ochii aceia nu sunt făcuţi să se umple de seninul cerului: sunt întunecaţi, sunt înnoraţi din născare. Se ghiceşte că obrajii aceia sunt albi şi palizi şi că vor fi întotdeauna albi şi palizi: se vor înroşi numai de oboseală sau de ruşine. Iar buzele acelea atât de strânse, strânse de bunăvoie, nu sunt făcute să se deschidă la râs, la vorbă, la rugăciune, la ţipăt. Sunt buzele strânse ale unuia care va pătimi fără a lăsa să se vadă neplăcuta slăbiciune de-a se tângui. Sunt buze care vor fi sărutate prea târziu.

În această jumătate de fotografie decolorată regăsesc sufletul mort al acelor zile, chipul delicat de râios, încruntarea de ursuz, calma mâhnire de moş. Şi mi se strânge inima gândindu-mă la toate acele zile moarte, la acei ani nesfârşiţi, la viaţa aceea închisă în sine, la acea tristeţe fără temei, la nostalgia aceea de neînlăturat după alte ceruri şi alţi tovarăşi.

Nu, nu: acesta nu e portretul unui copil. Vă spun încă o dată că eu n-am avut copilărie.