O sută de cărți

M-a salvat din această singurătate sumbră setea de-a şti. De când am cucerit, rând cu rând, misterul abecedarului – îndesate litere negre, minuscule, dar îngroşate; elegante gravuri în lemn; îndepărtate şi reci seri de iarnă la lumina lămpii cu petrol, cu globul pictat tot cu floricele portocalii şi albastre, lângă mama tânără şi singură care cosea, cu părul negru scăldat în reflexele luminii – n-am avut plăcere mai mare, nici mângâiere mai statornică decât cititul. Cele mai limpezi şi mai sentimentale amintiri ale acestei vârste nu sunt prima beretă de marinar din catifea aurie, nici portocalele supte pe marginea unui bazin de un verde pământiu, nici caii mândri tropăind zadarnic pe o scândură de lemn, nici măcar primul fior trăit alături de o fată cu gura întredeschisă de respiraţia gâfâi-toare a unei alergături. In schimb, încă îmi amintesc cu o copilărească dorinţă prima sau a doua carte de şcoală – sărăcăcioasa, umila şi neghioaba carte de citire cu scoarţe gălbui – în care un băiat model, pocăit şi grăsuţ, în cămăşuţă, îngenuncheat pe un mic pat de fier, părea că spune pe de rost tocmai rugăciunea în versuri scrisă dedesubt, pe care o silabiseam. Şi-mi aduc aminte cu şi mai mare nostalgie de un fel de O mie şi una de nopţi ale naturii, o cărţoaie cu cotor verde, destrămat, cu pagini uriaşe, late, mototolite, ro-şietice de umezeală, mereu pe jumătate rupte şi murdare de cerneală, dar pe care o deschideam cu siguranţa că voi vedea apărându-mi în faţa ochilor, întotdeauna nouă, o minune cunoscută dinainte. Acolo nişte caracatiţe uriaşe, cu ochi bulbucaţi şi fioroşi se iveau din mare ca să încolăcească marile corăbii cu pânze ale Pacificului; un tânăr înalt, cu capul gol, îngenuncheat pe culmea unui munte, îşi arunca umbra colosală pe un cer nemţesc întunecat; printre pereţii foarte înalţi şi drepţi ai unei văi spaniole strimte şi întunecoase, trecea un mic cavaler, abia luminat de o rază din înaltul cerului, înspăimântat de tăcerea aceea abisală; un înduioşat demiurg14chinez, înfăşurat doar într-o zdreanţă legată în jurul brâului, cu dalta într-o mână şi cu ciocanul în cealaltă, stătea, gata să distrugă lumea, în mijlocul unei păduri haotice de stalagmite răsărite din pământ; un straşnic explorator înveş-mântat în blănuri înfigea un mare steag negru, fluturat de vânt, în cel mai înalt punct al unui promontoriu, în faţa Oceanului îngheţat alb, solitar şi furios. Răsfoind paginile roşietice îmi apăreau deodată în faţa ochilor chipuri îndobitocite de băştinaşi polinezieni; insule de madre-pori legănându-se pe mare ca nişte plute uşoare; comete sinistre şi gălbui pe nesfârşita teroare a unui cer albastru-închis, ca de cerneală, şi schelete de reptile gigantice.

Şi-mi aduc aminte că printre primele cărţi care mi-au căzut sub ochi era şi o grosolană contrafacere a memoriilor lui Garibaldi, pe care o citeam şi o reciteam fără să-nţeleg nimic, înflăcărân-du-mă instinctiv din cauza mirosului de pulbere, a scăpărării săbiilor, a cavalcadelor roşii de surghiuniţi şi învingători. N-aveam ceva lămurit în minte şi nu ştiam nimic despre Italia şi despre războaie; cu toate astea, îmi uşuram sufletul copiind faţa bărboasă a Generalului pe coperta interioară a volumului şi mi se părea că trebuie să fie încă viu şi aproape de mine.

Dar una din clipele cele mai divine a fost aceea când mi-am câştigat toate drepturile asupra bibliotecii din casă. Biblioteca tatălui meu se compunea dintr-un coş de nuiele în care erau vreo sută de volume. Coşul se afla într-o cămăruţă ce dădea spre acoperiş, ascunsă în fundul casei – o adevărată Alhambră a imaginaţiei mele – unde se găseau de toate: lemne de foc, boarfe uitate, 15curse de şoareci, colivii de păsări, o puşcă de guard naţional şi o cămaşă roşie garibaldiană, mâncată de molii, cu medalia de la '60.

În fiecare zi, de îndată ce eram liber, mă închideam acolo şi scoteam una câte una, cu uimire şi băgare de seamă, cărţile uitate. Tomuri cu cotoarele rupte, desperecheate, unsuroase, murdărite de muşte şi de porumbei, toate sfâşi-ate şi mototolite, dar pentru mine atât de bogate în surprize, minuni şi făgăduinţe. Citeam câteva rânduri de ici, de colo; descifram, fremătând mereu de o nerăbdătoare încântare de îndată ce mă apropiam, pentru întâia oară, de acele lumi de poezie, aventură şi istorii pe care uneori o frază sau o figură le făceau să străfulgere o clipă prin creierul meu virginal.

Nu doar citeam: imaginam, cugetam, refăceam, mă străduiam să ghicesc. Pentru mine toate cărţile acelea erau sacre şi luam în serios absolut tot ce-mi spuneau ele. Nu făceam deosebire între istorie şi legendă, între realitate şi închipuire; literele de tipar erau în ochii mei martori infailibili ai adevărului.

Pentru mine realitatea nu era cea de la şcoală, de pe stradă, de acasă, ci mai curând cea din cărţi – unde simţeam că trăiesc cu mai multă plăcere. În unele după-amiezi dogoritoare de vară îl vedeam pe Garibaldi galopând cu mantaua umflată de adierea vântului în mijlocul hergheliilor şi al împuşcăturilor din pampas; în dimineţile plicticoase şi ploioase hoinăream împreună cu contele Alfieri1, care blestema caii şi versurile1. Vittorio Alfieri (1749-l803) – dramaturg italian, considerat „fondatorul tragediei italiene”, (n. r.)16pe toate drumurile de poştă ale Europei; iar seara fremătam de ură patriotică sau de frenezia retorică a gloriei împreună cu oamenii iluştri ai unui Plutarh tipărit foarte mărunt, în multe volumaşe îmbrăcate în pânză albăstruie.

În cărţile acelea am găsit şi primele îndemnuri la meditaţie. Pe fundul acelui coş minunat se aflau şi cinci-şase volumaşe verzi (crâmpeie voltai-riene ale unui compilator raţionalist) în care erau batjocorite stupid povestirile din Biblie şi ironizaţi preoţii catolici. Printre nenumăratele lucruri din grămada aceea de cărţi era şi Imnul către Satana al lui Carducci1 şi, o bună bucată de vreme, am simţit mai multă dragoste pentru îngerul rebel decât pentru maiestuosul Bătrân care se afla în ceruri. Mi-am dat seama mai târziu cât de grosolană şi de nesigură era acea apologetică ireligioasă, dar e totuşi adevărat că ei îi datorez faptul că sunt un om pentru care Dumnezeu n-a existat niciodată. Fiu al unui tată ateu, botezat pe-ascuns, crescut fără predici şi fără liturghii, n-am cunoscut niciodată aşa-numitele crize sufleteşti, nopţi ale lui Jouffroy sau descoperiri ale morţii lui Dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu n-a murit niciodată, pentru că niciodată n-a fost viu în sufletul meu.

O altă carte a avut o mare înrâurire asupra minţii mele de-atunci – şi deci dintotdeauna: Elogiul nebuniei de Erasmus din Rotterdam. Aveam în casă o ediţie italiană, cu figuri uscate, gravate de Holbein, şi am citit-o de mai multe ori cu o pasiune de nedescris. Îi datorez poate lui1. Giosue Carducci (1835-l907) – poet şi critic italian, (n. r.)17Erasmus patima mea pentru gândirile ieşite din comun şi convingerea profundă că oamenii sunt nişte canalii, atunci când nu sunt nişte imbecili.