Sînt un imbecil?

Toată viaţa mea e bazată pe această convingere: că sunt un om de geniu. Dar dacă m-aş înşela, dacă n-aş fi decât unul din acei mulţi orbi care iau amintirile drept inspiraţie, dorinţele drept opere, dacă, într-un cuvânt, n-aş fi decât un imbecil? Ce-ar fi atât de uimitor în asta? E oare prima dată când un fricos îşi închipuie că e erou, când un literat se crede poet, când un idiot îşi dă aere de om mare? Oare nu e posibil, de o mie de ori posibil, să nu fiu decât un cititor frigid, încălzit din când în când la vetrele altora, devenit spiritual datorită spiritului altora, care crede că murmurul docil al sufletului său ambiţios e gâlgâitul unei vâne de apă gata să ţâşnească şi să se reverse, pentru a adăpa pământul şi pentru a oglindi cerul? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât lucrul mi se pare mai verosimil şi mai firesc. Ce-mi dă dreptul să cred în mine şi-n geniul meu? Ceea ce am făcut? Dar eu sunt primul care neagă lucrurile acestea şi le dispreţuieşte! Fleacuri literare din toate ţările, deliruri nocturne ale unui aiurit, jocuri de îndemânare intelectuală. Nimic mai mult, nimic mai bun!

Toată credinţa geniului meu stă în lunga şi deşartă aşteptare a unei clipe de inspiraţie fulgerătoare şi triumfătoare; stă în neliniştea mea perpetuă, care nu e mulţumită de nimic şi îşi bate joc de toate, cu excepţia unei lumi cereşti şi platonice pe care mi se pare c-o zăresc uneori printre norii lumii adevărate; stă în câteva iluminări

209fugare, în câteva izbucniri lirice firave, în câteva imagini grăbite ce se traduc imediat în fraze fericite, care-mi trec adesea prin minte, atunci când gândesc fără să privesc, atunci când trec seara pe câte un pod, între râu şi bolta deopotrivă tremurătoare de lumini.

Dar ce dovedeşte asta? Adesea nemulţumirea serveşte ca scuză celei mai clorotice slăbiciuni! Ambiţia gloriei este extrem de răspândită chiar în sufletele cele mai sărace! Toate visurile mele fantastice nu izbutesc să se transforme într-o suflare de vânt vijelioasă, care să măture lumea şi să înalţe oamenii spre îngeri şi spre stele; toate impresiile mele fără şir, toate ideile desperecheate, toate avânturile imediat prăbuşite, toate ţâşnirile de-o clipă, toate micile expresii care nu izbutesc să se ordoneze, să se topească într-o capodoperă, într-o lucrare pe de-a-ntregul închegată -toate acestea nu valorează nimic. E nevoie de cu totul altceva pentru a avea dreptul să tutuieşti un mare creator sau pentru a te urca într-un turn ca să scuipi sau să deplângi şirurile celor îngâmfaţi şi plini de sine. Scânteile trecătoare, văpăile deşarte, pâlpâirile înşelătoare, sclipirile învăluite, străfulgerările îndepărtate, scânteile născute şi stinse în aceeaşi clipă nu sunt flacărăsânt numai promisiuni, tentaţii, amăgiri, sunt iasca mereu crescută a vanităţii, sunt mângî-ierea sleită a spiritului neroditor, sunt spasmele agonice ale unui avorton. Nu trebuie să-ţi pui nădejdea în ele. Decât aşa ceva, mai bine nimic. Asemenea răbufniri de genialitate obosită sunt semnul ticăloşiei şi suferinţei omului mediocru -acela care nu e nici dobitoc în toată regula, nici geniu suprem, nici plantă ce vegetează ani în210şir, nici suflet care creează cu furie – nici pachet de materie surdă, nici stâlp de foc în faţa popoarelor. Sunt mediocrul, infamul mediocru pe care îl urăsc din tot sufletul, sunt cel care nu va fi niciodată nimic mai mult, nici măcar atunci când sângele va secătui şi când plămânii se vor umfla pentru ultima oară. Poate c-am fost ceva, cândva, câteva clipe, poate mi-am cheltuit tot geniul ce mi-a fost hărăzit într-o singură noapte, într-o singură partidă a unui joc pe care nu-l cunosc. Iar acum, iată-mă aici, ca jidovul care a gustat din strugurii pământului făgăduinţei într-o zi de cules grăbit şi a rămas singur, cu gura uscată, în mijlocul pustiului plin de praf. Sunt suspendat între cer şi pământ, prea greoi ca să mă înalţ spre stele şi prea eteric ca să scormonesc în noroi. Sedimente de cultură, reminiscenţe poetice, furnicare de gânduri au făcut din mine un om inadaptabil la viaţa temeinică a valorilor practice şi mecanice, dar n-au fost suficiente pentru a mă face vrednic de viaţa unui rege al intelectului. Măcar să nu fi cunoscut deloc, nici pe departe, nici o clipă, sfâşietoarea bucurie a creaţiei! Sau să mă fi născut şi să fi rămas, o dată pentru totdeauna, un biet imbecil fără conştiinţă, un modest creştin fără remuşcări, un idiot cumsecade, fără pretenţii! Dar nu! Ştiu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rân-durile idioţilor perfecţi şi mulţumiţi. Sunt superior atât cât să-nţeleg că nu sunt destul de superior, nimic mai mult. Poate, cu trecerea anilor, imbecilitatea mea va deveni mai mare, iar atunci voi fi, dacă nu mai fericit, în orice caz mai puţin chinuit. Sper să devin copac sau piatră şi să zac, în sfârşit, în beatitudinea inconştientă a totului.211.