A doua întâmplare

În care se vede cine era Siegfried
și cum a dobândit el mantia de cavaler

În acele vremuri trăia în Țara de Jos prințul Siegfried, fiul craiului
Siegmund și al crăiesei Siegelinda, în puternica cetate Xanten de la vărsarea
Rinului.

Tânărul Siegfried era nespus de frumos, cutezător și cinstit, dobândind în
curând mare și trainică faimă pe acest pământ. Brațul său puternic puse la
grele încercări vitejia multor cavaleri de seamă, iar vestitele sale isprăvi,
unele săvârșite înainte de vârsta bărbăției, au fost mereu slăvite în cântece,
după cum faima multora dintre ele nici n-a mai ajuns până în zilele noastre.
Era crescut cu grijă, cum se și cuvenea unui vlăstar crăiesc, iar el se purta
cu atâta bunăcuviință și în tot ce făcea știa să găsească așa de bine măsura
cea dreaptă, încât deveni o adevărată podoabă pentru țara părinților săi.
Cărturari vestiți se îngrijeau de învățătura lui, iar crăiasa Siegelinda îl
gătea întotdeauna cu cele mai frumoase veșminte.

Ajungând Siegfried la vârsta când îi era îngăduit să poarte arme și să
îmbrace mantia de cavaler, craiul Siegmund porunci să se dea știre în țară că
poftește să petreacă la ospățul crăiesc cu prietenii lui dragi. Vestea se
răspândi repede până-n crăiile vecine. Olăcari iuți ca vântul chemau la ospăț
pe toți tinerii care, după cinul părinților, puteau să dobândească rangul
cavaleresc.

Siegmund și Siegelinda au agonisit în acele zile multă cinste prin darurile
împărțite chiar cu mâna lor. De aceea străinii se îndreptau în număr tot mai
mare spre țara acestor darnici crai. Ca la patru sute de viteji trebuiau să urce
treapta de cavaler o dată cu tânărul prinț. Multe jupânițe frumoase și
harnice au țesut atunci veșminte alese pentru tinerii nobili, dar toate, ca
vrăjite, numai cu gândul la Siegfried erau.

În ziua hotărâtă, cavalerii și scutierii s-au îndreptat spre catedrală unde
cinsteșii bătrâni îi slujiră pe cei tineri așa cum, după datină, și ei au fost
slujiți în tinerețe de bătrânii lor. Când se înălță liturghia, mulțimea se buluci
vârtos fiindcă după pravilele strămoșești, chiar atunci dobândeau tinerii
rangul de cavaleri. Greu mai poți afla cinstire-atâta de mare! Împlinind și
aceste legiuite datorii, se porni întrecerea cavalerească. Zidurile palatului
dârdâiau de treapădul cailor, paloșele se încrucișau cutezătoare, iar despicăturile lăncilor spintecau văzduhul. Țăndările și așchiile vâjâitoare
zburau până prin sălile palatului. Femei și bărbați, laolaltă, priveau cruciți
turnirul.

După o vreme, craiul ceru să se oprească întrecerea. Cavalerii s-au tras la
o parte. Pe locul luptei au rămas numai scuturi sparte, iar în iarbă scânteiau
nestematele sărite din încheieturile strălucitoarelor paveze. Oaspeții s-au
așezat apoi la masă, fiecare la locul cuvenit și, după plăcuta osteneală, au
început să se înfrupte cu poftă din gustoasele bucate crăiești și din cele mai
bune vinațuri aduse din belșug.

Cu gândul la daruri – din care au primit destule – slugile nici nu mai știau
de odihnă. Șapte zile a ținut ospățul, iar în a șaptea zi bătrânul crai îi dărui
lui Siegfried țara și cetățile pe care el însuși le stăpânise până atunci. Și
celorlalți cavaleri, ridicați în rang o dată cu Siegfried, le-a împărțit, așijderi,
multe daruri, încât au avut de ce să se bucure oaspeții că au călătorit în
această țară.

Și bogata Siegelinda, vestită pentru paza străvechilor datini, a împărțit de
dragul feciorului ei mult aur roșu, veșminte și cai, ca și cum n-ar mai fi avut
de trăit nicio zi. Încă nu văzură slugile dărnicie mai mare ca atunci.
Cu cinstea cuvenită s-a pus capăt ospățului. Seniori de seamă și bogați au
arătat că ei s-ar supune bucuroși craiului Siegfried, dar Siegfried nicicum nu
poftea coroana și schiptrul cât Siegmund și Siegelinda mai aveau de trăit pe
lume.

El năzuia numai să-și slujească țara cu-ntreaga lui putere. Și dreptu-i că
după ce dobândi armele, arareori se mai îngrijea de odihnă, iar brațul său
neîntrecut l-a făcut vestit peste toate vremurile și împărățiile.