A treia întâmplare

Din care se vede cum a purces Siegfried la Worms și ce a povestit Hagen despre vitejia lui Siegfried

Vestea despre marea frumusețe și alesele purtări ale domniței din
Burgundia a ajuns repede în toate crăiile din lume.
Mulți viteji călătoreau în țara craiului Gunther ca s-o pețească, dar
gingașa Kriemhilda nici nu poftea să-i vadă. Lățindu-se vestea până în Țara
de Jos, feciorul Siegelindei fu încins de o mare dragoste pentru
fermecătoarea domniță. De aceea chibzui în sinea lui: „toate pețirile
celorlalți n-au niciun preț pentru mine!”

Aflând prietenii că Siegfried năzuie să-și caute domniță, îl sfătuiră așa fel
s-o aleagă, încât să nu se rușineze de ea. Le-o întoarse atunci nobilul tânăr:

— Tocmai de aceea am hotărât s-o aleg pe Kriemhilda, frumoasa soră a
craiului burgund. Nu-i împărat pe lume într-atâta de puternic și bogat, încât
să nu i se cuvină s-o iubească.

Hotărârea viteazului ajunse la urechile lui Siegmund și ale Siegelindei,
care se îngrijorară pentru soarta fiului lor. Cunoscându-i bine pe Gunther și
pe cei din oștirea sa, toți se străduiau să-l abată pe tânăr de la această
năzuință.

— Mai bine rămân holtei toată viața, le răspunse Siegfried, decât să nu-mi
aleg iubirea după pofta inimii mele!

— Dacă ți-i nestrămutată hotărârea, – îi spuse la rândul său craiul –
atunci eu însumi te voi ajuta cât mai bine. Gunther are mulți viteji semeți pe
lângă el și dacă n-ar fi decât Hagen cel plin de trufie, tot m-aș teme de
neajunsurile pe care ni le-ar putea pricinui, pețindu-le noi minunata copilă.

— Cum ar putea să ne primejduiască? se ridică Siegfried atunci. Tot ce nu
voi dobândi cu binele de la ei, voi dobândi cu tăria brațului meu. Le voi
smulge și oamenii și țara!

Mult se mâhni craiul auzindu-i vorbele nesăbuite. De aceea îi spuse:

— Dacă ți-ar dibui năzuințele cei de la Rin, niciodată nu ți-ar mai călca
piciorul în țara lor. Îi cunosc eu bine pe Gunther și pe Gernot! Prin silnicie nu
vei dobândi nicicând domnița de la ei. Cu toate acestea, dacă vrei să pornești
cu oastea asupra lor, îți trimit grabnic prietenii noștri…

— Nu! îi luă Siegfried vorba. M-ar mâhni să cuceresc domnița cu oastea.
Singur voi dobândi-o, cu brațul meu! De aceea voi purcede în țara craiului
Gunther numai cu doisprezece viteji. Cu atâta ajută-mă, tată Siegmund!

Siegelinda începu să-și bocească feciorul ca și cum l-ar fi pierdut de-acum.
Se duse Siegfried la ea și mângâind-o îi spuse:

— Voi, doamnă, nu trebuie să plângeți din pricina hotărârii mele. Fiți fără
grijă! Ajutați-mă acum să plec în Burgundia. Pregătiți asemenea veșminte
pentru mine și pentru vitejii mei, cum n-au mai purtat alții pe lume. Vă voi fi
mereu cu recunoștință pentru aceasta.

Văzând crăiasa hotărârea statornică a fiului ei, îi făgădui să-l ajute.

Siegfried se închină mulțumindu-i și plecă. Atunci jupânițe frumoase și
harnice se așezară la lucru și n-au mai avut odihnă până nu gătiră
veșmintele lui Siegfried și ale celor doisprezece viteji.

Sorocul călătoriei spre Burgundia sosi. Craiul porunci să li se pregătească
armurile cavalerești: platoșe strălucitoare, coifuri puternice, scuturi
frumoase și late. Armele și veșmintele fură încărcate pe cai. Hamurile
năzdrăvanilor roibi erau împodobite cu aur roșu strălucitor. Siegfried ceru
îngăduință să plece. Craiul și crăiasa încuviințară. El îi mângâie cu dragoste:

— Nu plângeți, fiți fără grijă!

După ce și-a luat rămas bun de la nobilii săi părinți, îmbrățișându-i
prelung și sărutându-le mâna, Siegfried se aruncă în scări și dispăru în zări
laolaltă cu cei doisprezece viteji.

Slujitorii curții rămaseră mâhniți și-ngrijorați.

— Se vor mai întoarce vreodată în țară? întrebau unii din ei.

După șapte zile pâlcul vitejilor ajunse la Worms. Caii mergeau domol.

Veșmintele cavalerilor țesute cu fire de aur roșu străluceau, iar vârfurile
paloșelor le ajungeau până la pinteni. Paloșul lui Siegfried, lat de două
palme, avea tăișul înfricoșător de ascuțit. Așa intrară vitejii în țara lui
Gunther. Lumea căsca gura la ei peste tot pe unde treceau. Cavaleri și slugi
alergau să-i întâmpine, dându-le binețe după cuviință. Unii le luau scuturile
din mâini, alții caii de căpestre ca să-i ducă la odihnă. Atunci le spuse
Siegfried:

— Mulțumim, dar lăsați-ne caii și scuturile. Pornim curând de aici. Îl
căutăm pe Gunther, măritul vostru crai. Să ne spună cineva, unde-l putem
găsi?

Răspunse din mulțime unul mai isteț:

— Căutați pe măria sa craiul? Îl găsiți în sala cea mare a palatului
înconjurat de ceata vitejilor.

În vremea aceasta craiul primi știre că jos, în curte, s-ar afla oaspeți,
cavaleri neînfricați, dar nimeni nu-i cunoștea în țara burgunzilor. Întrebă
craiul mirat:

— De unde-or fi venit vitejii în veșminte strălucitoare și cu scuturi așa de late și noi?

Neprimind răspuns, se încruntă. Îi spuse atunci puternicul și curajosul
Ortewein din Metz:

— De vreme ce noi nu-i cunoaștem, porunciți să vină aici unchiul meu
Hagen. Lui îi sunt bine-cunoscute toate împărățiile vecine și dacă-i va
recunoaște, ne va spune și nouă cine sunt.

Măria sa porunci și puternicul Hagen sosi îndată la curte împreună cu
vitejii săi. Îi spuse craiul pentru ce l-a chemat, drept care Hagen răspunse:

— Vă dau știre îndată! și apropiindu-se de fereastră, își aruncă privirile
către oaspeți. Îi plăcură mult armele și veșmintele lor, dar de cunoscut nici el
nu-i cunoștea. De aceea spuse:

— De oriunde-or fi venit, ei trebuie să fie ori crai de neam înalt, ori vreo
solie crăiască. Pe câte-mi dau seama, cu toate că nu l-am văzut niciodată pe
Siegfried, socot că mărețul viteaz din fruntea lor nu poate fi altul decât el.

Brațul acestui voinic i-a înfrânt pe semeții nibelungi dimpreună cu bogații
lor crai Schilbung și Nibelung. Să vă spun cum s-a întâmplat: călărea singur
viteazul prin țara nibelungilor când, deodată, întâlni pe un munte, la
comoara craiului Nibelung, mulți oșteni trufași. Aceștia tocmai scoseseră din
inima muntelui comoara și chiteau s-o împartă. Minunându-se, Siegfried se
apropie până fu zărit de unul din ei care spuse: „a venit Siegfried, puternicul
erou din Țara de Jos!”

Schilbung și Nibelung l-au primit cu cinste și toți îl rugară pe nobilul prinț
să le împartă el comoara. Atâta au stăruit, că până la urmă îl înduplecară. Am
auzit spunându-se că numai nestematele acestei comori n-ar fi încăput întro sută de care cu loitre, iar aur roșu ar fi fost încă pe atâta.

Toate acestea trebuia să le împartă brațul viteazului Siegfried, iar ei,
drept răsplată, i-au dăruit de la bun început paloșul craiului Nibelung, paloș
care se cheamă Balmung. A încercat viteazul să-i mulțumească pe toți, dar
nu a izbutit. Nibelungii mâniați se sumețiră asupra lui. Siegfried se lăsă
păgubaș de împărțeală. Atunci două cete de războinici crăiești îi săriră
împotrivă. Hei, și unde-mi puse mâna aprigul Siegfried pe paloșul chiar de ei
dăruit și când prinse a-l învârti, îi tăie năprasnic mai întâi pe cei doisprezece
prieteni ai nibelungilor, doisprezece zdrahoni uriași, după care șapte sute de
oșteni își plecară capetele în fața lui. Unii viteji mai tineri, numai cât vedeau
paloșul Balmung și cădeau la pământ de spaimă!

Astfel luă Siegfried în stăpânire comoara dimpreună cu țară și cetăți,
scurtându-i cu-n cap și pe cei doi crai hămesiți. Dar povestea nu se isprăvi
aici, căci piticul Alberich, slujitor credincios al celor doi crai, socoti să-și
răzbune stăpânii, fără a cunoaște însă marea voinicie a viteazului din Țara
de Jos. Vânjosul pitic se gurguță la Siegfried, dar nu izbuti mare lucru. Se
luptară sărind ca leii de pe o stâncă pe alta până când viteazul îi smulse
piticului gluga cea fermecată care avea darul să te facă nevăzut. Abia atunci
chircitura se domoli cu totul, iar comoara intră în deplina stăpânire a lui
Siegfried. Cei care se încumetară să lupte zăceau la pământ. Siegfried
porunci supușilor nibelungi să pună la locul ei comoara, în inima muntelui.
După ce jură credință viteazului, Alberich cel voinic dobândi slujba de
vistiernic al comorii. Și e drept că de atunci piticul dovedi mare credință față
de stăpânul său Siegfried.

Mai cunosc și altă ispravă de pomină săvârșită de acest mare viteaz: cică
întâlni Siegfried odată în cale un balaur fioros pe care-l hăcui în bucăți chiar
cu mâna lui. Scăldându-se apoi în sângele jivinei, pielea voinicului se întări
cum e cornul, încât n-o mai poate străpunge de-atunci niciun paloș, oricât de
bine oțelit și de subțire ascuțit.

Acestea le povesti Hagen, după care îi sfătui:

— Trebuie să-l primiți bine, ca să nu ne cășuneze niscai neajunsuri mânia
iute a viteazului. El este atât de chipeș, că ți-i mai mare dragul să-l privești și
pe cât socot eu, nu pentru vești mărunte a călătorit până aici.

Răspunse luminatul crai Gunther:

— Drept ai vorbit, Hagen! Să fie binevenit! Ieșiră apoi cu toții întru
întâmpinarea oaspeților. Nimic n-a lipsit din cinstea și cuviința cu care l-au
primit pe viteaz. Nobilul Siegfried se închină în fața lor, mulțumindu-le
pentru aleasa primire.

— Fiți bineveniți la noi, le ură și Geiselher, mezinul, vitejilor oaspeți,
adăugând că el și cu prietenii lui vor să-i slujească bucuroși. Gunther
porunci să se toarne vin și cinstiră cu toții. Rosti atunci măritul crai:

— Din tot ce e al nostru și veți avea trebuință, cu dragoste și cinste vă
dăm; vrem să împărțim cu voi și binele și sângele nostru.

Auzind acestea, Siegfried se bucură din toată inima! Craiul porunci să i se
dea viteazului cea mai bună găzduire. La fel și scutierilor lui li se pregătiră
bune adăposturi. Prințul din Țara de Jos era ținut în mare cinste la Worms,
de o mie de ori mai mare decât vă pot eu spune. Și toată cinstea a câștigat-o
numai prin vrednicia lui, căci la întrecerea orânduită de crai și de curtenii
săi, el era întotdeauna neîntrecut, fie la aruncarea pietrei, fie la repezirea
lăncii, la orice.

Multe din frumoasele doamne de la curte, care priveau întrecerea, așa
cum cerea datina, întrebau: „Cine să fie mândrul cavaler străin?” Cele care știau răspundeau: „acesta este viteazul din Țara de Jos!”

Gândurile lui Siegfried erau numai la Kriemhilda, dar și frumoasa
domniță, de când începu turnirul, numai la el privea de sus de la fereastră.

Altă petrecere nu-i mai trebuia domniței! Dacă ar fi știut cavalerul că este
privit de stăpâna inimii lui, în veci i-ar fi ajuns această bucurie, iar dacă ochii
lui ar fi zărit-o numai, nu și-ar fi dorit altă fericire mai mare pe pământ!

De aceea cumpănea adesea feciorul Siegelindei: „cum aș face s-o văd pe
nobila domniță?” Și se întrista gândind că ea îi este străină încă. De câte ori
măriții crai călătoreau prin țară, îi însoțea și Siegfried. De aceea domnița
tare mult se mâhnea, dar nici Siegfried nu se bucura mai mult. Astfel locui
viteazul în țara lui Gunther un an încheiat – adevărat vă spun – fără s-o vadă
măcar o dată pe draga lui domniță.