Partea a IV-a.ÎN PRAGUL INEVITABILULUI.

        Aproape lipsită de cunoştinţă, Lara zăcea în patul Feliţatei Semionova. Împrejurul ei vorbeau în şoaptă domnul şi doamna Sventiţki, doctorul Drokov, servitorii.

        Casa familiei Sventiţki se golise şi se cufundase în întuneric. Numai în mijlocul şirului de camere, în micul salon, ardea o lampă chioară pe un perete, aruncându-şi lumina înainte şi înapoi, de-a lungul camerelor ce dădeau una într-alta.

        În acest spaţiu, ca şi cum n-ar fi fost musafir, ci stăpânul casei, se plimba încoace şi încolo Komarovski, măsurând distanţa cu paşi nervoşi şi hotărâţi. Intra mereu în dormitor, ca să vadă ce se mai întâmplă acolo, apoi se ducea în celălalt capăt al casei, trecea pe lângă bradul împodobit cu mărgele argintii şi ajungea în sufragerie, unde masa era încărcată de mâncărurile neatinse, iar paharele verzi zăngăneau când pe stradă trecea o trăsură sau când pe faţa de masă, printre farfurii, se căţăra câte un şoricel.

        Komarovski era foc şi pară. Sufletul îi era sfâşiat de sentimente contradictorii. Ce scandal şi ce ruşine! Era turbat. Îşi simţea poziţia în pericol. Această întâmplare submina reputaţia. Cu orice preţ, cât nu-i prea târziu, trebuie să ia măsuri, să curme bârfa şi, dacă totuşi vestea s-a răspândit, trebuie să muşamalizeze, să stingă zvonurile de la bun început. În plus, simţi iarăşi cât de irezistibilă poate fi această fată sălbatică, smintită. Văzuse de la început că nu e ca toate celelalte. Avusese întotdeauna ceva neobişnuit în ea. Totuşi, cât de adânc şi iremediabil i-a distrus viaţa! Se zbate, se agită şi se răzvrăteşte tot timpul, încearcă să-şi remodeleze destinul şi să înceapă o nouă viaţă.

        Va trebui să o ajute din toate punctele de vedere, să-i închirieze o cameră, însă în nici un caz nu mai are voie s-o atingă, ci, dimpotrivă, trebuie să dispară, să se retragă deoparte din drumul ei, să nu-i mai facă umbră, căci, aşa cum este, nu-i mare lucru să-i mai facă una şi mai şi!

        Şi câte necazuri îl aşteaptă! Pentru aşa ceva nimeni nu te mângâie pe creştet. Încă e noapte, n-au trecut nici măcar două ceasuri de când a început tărăşenia şi deja apăruseră de două ori oamenii poliţiei, iar Komarovski trebuise să-l tragă pe comisar la bucătărie, încercând să aplaneze lucrurile.

        Însă cazul va evolua şi se va complica. Va avea nevoie de dovezi că Lara a tras în el, nu în Kornakov. Dar nici asta nu rezolvă totul. De unele acuzaţii va fi absolvită, însă Lara va fi anchetată penal pentru restul.

        Fireşte, el va depune toate eforturile în acest sens, dar, dacă ancheta va fi totuşi începută, va trebui să facă rost de un raport de expertiză psihiatrică, din care să rezulte că Lara, în momentul atentatului, nu era responsabilă de faptele ei. Astfel s-ar putea închide cazul.

        Rumegând aceste gânduri, Komarovski începu să se calmeze. Noaptea trecuse. Dâre de lumină prinseră să umble prin camere, uitându-se pe sub mese şi canapele, aidoma unor hoţi sau experţi ai caselor de amanet.

        Intrând în dormitor şi aflând că Lara se simte la fel de rău, Komarovski plecă la prietena sa Rufina Onisimovna Voitkovskaia, juristă, soţia unui emigrant politic. Aceasta avea un apartament cu opt camere, prea mare pentru ea şi prea scump, astfel că dăduse două dintre ele cu chirie. Una dintre aceste camere, de curând eliberată, Komarovski o închirie pentru Lara. Peste câteva ceasuri, încă zguduită de febră delirantă şi leşinată, Lara fu transportată la noua ei locuinţă.

        Rufina Onisimovna era o femeie cu vederi progresiste, lipsită de prejudecăţi, înclinată să promoveze, după cum gândea şi se exprima, „tot ce e pozitiv şi viabil”.

        Pe comodă avea un exemplar din Programul de la Erfurt1 cu o dedicaţie din partea autorului. Una dintre fotografiile de pe perete îl înfăţişa pe soţul ei, „bunul meu Voit”, alături de Plehanov, la o chermeză populară în Elveţia. Amândoi purtau sacouri de lustrină şi pălării „Panama”.

        Rufina Onisimovna, din prima clipă, simţi o aversiune faţă de chiriaşa ei bolnavă. O considera o simulantă de rea-credinţă. Delirurile Larei i se păreau prefăcătorie curată. Era gata să jure că Lara o face pe Margareta întemniţata.

        Dispreţul faţă de Lara şi-l manifesta printr-o vioiciune sporită. Trântea uşile şi cânta tare, umbla ca un vifor prin camerele ei, pe care le aerisea zile întregi.

        Apartamentul se afla la ultimul etaj al unei clădiri de pe strada Arbat. Ferestrele de la acest etaj, începând cu solstiţiul de iarnă, erau inundate de cerul senin şi albastru, imens ca un fluviu revărsat. O jumătate de iarnă apartamentul era năpădit de semnele primăverii viitoare, ale apropierii acesteia.

        În ferestre sufla vântul cald, locomotivele din gări şuierau strident, iar Lara, zăcând bolnavă în pat, se lăsa în voia amintirilor de demult.

        Foarte des îşi aducea aminte de seara când sosiseră în Moscova venind din Urali. Aceasta se petrecuse cu şapte-opt ani în urmă, în neuitata ei copilărie.

        Străbătuseră cu trăsura străzile întunecate de la un capăt al oraşului la celălalt, pentru a ajunge la „Muntenegru”. Felinarele care se apropiau şi se îndepărtau lungeau pe ziduri umbra gârbovită a birjarului. Umbra creştea, creştea, atingea dimensiuni nefireşti, acoperea caldarâmul şi acoperişurile, apoi dispărea, după care totul se relua de la început.

        În beznă, deasupra lor, răsunau sutele de clopote ale Moscovei, pe pământ alunecau cu zgomot tramvaie trase de cai, dar Lara era buimăcită şi de vitrinele ţipătoare, şi de lumini, ca şi cum acestea, aidoma clopotelor şi roţilor, scoteau un sunet al lor.

        La stabiliment, fusese uluită, o dată ajunsă în camera lor, de uriaşul pepene verde care îi aştepta pe masă. Pepenele era darul de bun venit al lui Komarovski, în loc de pâine şi sare, şi Larei îi apăru ca simbolul puterii şi bogăţiei lui. Când Viktor Ippolitovici, dintr-o singură lovitură de cuţit, spintecase în două minunea aceea trosnitoare, verde şi rotundă, cu miez dulce ca zahărul, Lara fusese înspăimântată, dar nu avusese curajul să refuze. Se chinuise să mănânce bucăţile acelea roz şi parfumate care, de emoţie, i se opreau în gât.

        Şi această sfială a ei faţă de delicatesa scumpă şi de capitala nocturnă, care se transformase apoi în sfială faţă de Komarovski, este principala explicaţie a tot ce s-a întâmplat mai pe urmă. Acum însă, Komarovski devenise de nerecunoscut. Nu cerea nimic, nu-i dădea nici un semn şi nu se arăta la faţă. Şi permanent, de la distanţă, îi oferea ajutorul lui, în modul cel mai cavaleresc cu putinţă.

        Cu totul altceva fusese vizita lui Kologrivov. Lara se bucurase să-l vadă pe Lavrenti Mihailovici. Nu pentru că era cine ştie ce înalt şi chipeş, ci datorită vitalităţii ce se revărsa din el, datorită talentului său, acest oaspete îi umpluse camera cu privirea lui scânteietoare şi cu zâmbetul lui inteligent. Camera devenise dintr-o dată prea strâmtă.

        Frecându-şi palmele, şezuse lângă patul Larei. Când era chemat la Petersburg, la Consiliul de Miniştri, discuta cu bătrânii demnitari de parcă aceştia ar fi fost nişte puştani ştrengari, care abia se pregătesc să intre la gimnaziu. Însă acum, în patul din faţa lui era întinsă o parte din căminul lui, ceva care-i era aproape fiică bună, cu care, ca de altfel cu toţi membrii familiei, nu schimbase priviri şi cuvinte decât din mers (ceea ce, de fapt, dădea farmec comunicării lor concise, expresive, lucru pe care ambele părţi îl ştiau foarte bine). Nu putea s-o trateze pe Lara ca pe o femeie în toată firea, cu indiferenţă brutală. Nu ştia cum să vorbească cu ea şi, ca să n-o supere, îi spuse, zâmbindu-i ca unui copil:

        — Ei, fătucă, ce-ai făcut? Cine are nevoie de melodramele astea? Tăcu şi se apucă să studieze petele de umezeală de pe tavan şi tapet. Apoi, clătinând dojenitor din cap, continuă: La Duseldorf se deschide o expoziţie internaţională de pictură, sculptură, flori. Mă duc. E cam umezeală la tine. Şi mai ai mult de gând să te bălăngăneşti între cer şi pământ? Nu prea eşti în largul tău aici. Între noi fie vorba, Voitessa asta e o canalie. O cunosc. Mută-te. Ajungă-ţi cu zăcutul în pat. Ai bolit un pic şi gata. E timpul să te scoli. Mută-te în altă parte, pune mâna şi învaţă, termină cursurile. Am un prieten pictor, care pleacă pentru doi ani în Turkestan. Atelierul lui e plin de pereţi despărţitori şi, la drept vorbind, e un mic apartament. Mi se pare că l-ar lăsa pe mâini bune, cu tot cu mobilier. Vrei să aranjez eu? Şi încă o chestie. Lasă-mă s-o tratez la modul serios. Am vrut s-o fac de mult, e de datoria mea. De când Lipa. Uite o mică sumă, un premiu pentru absolvirea ei. Nu, dă-mi voie, dă-mi voie. Nu, te rog, nu te încăpăţâna. Nu, scuză-mă, te rog.

        Şi plecând, o obligase, cu toate împotrivirile ei, cu toate lacrimile şi gesturile ei cam contondente, să primească un cec de zece mii de ruble.

        După ce se însănătoşi, Lara se mută în noul cămin, atât de lăudat de Kologrivov, foarte aproape de piaţa Smolensk. Apartamentul se găsea la etajul unei clădiri mici, în două caturi, de construcţie veche. Catul de jos era ocupat de nişte depozite, iar în restul camerelor locuiau nişte camionagii. Curtea era pietruită şi mereu plină de ovăz împrăştiat şi de fân. Gângurind, se plimbau prin ea o mulţime de porumbei. Stolurile lor fâlfâitoare zburau prin dreptul ferestrei Larei, atunci când prin şanţul de scurgere galopau haite de şobolani.

        Cu Paşa a avut mult de furcă. Cât timp Lara fusese bolnavă, nu i se îngăduise să o vadă. Oare ce-o fi simţit? Lara voise să ucidă un om, care, după cum credea Paşa, îi era indiferent, şi apoi nimerise sub ocrotirea aceluiaşi om, victimă a atentatului ei nereuşit. Şi toate acestea se întâmplaseră după discuţia aceea de neuitat, din noaptea de Crăciun, petrecută la lumina lumânării! Dacă n-ar fi fost omul acesta, Lara ar fi fost arestată şi judecată. El a salvat-o de la pedeapsa cu închisoarea. Datorită lui, teafără şi nevătămată, n-a fost exmatriculată de la cursuri. Paşa se chinuia şi nu înţelegea nimic.

        Când se simţi mai bine, Lara trimise după el şi-i spuse:

        — Sunt o fiinţă rea. Nu mă cunoşti, dar odată şi-odată o să-ţi povestesc. Mi-e greu acum să vorbesc, vezi că mă îneacă lacrimile. Însă tu, Paşa, părăseşte-mă; uită-mă. Nu te merit.

        Începură scene sfâşietoare, una mai insuportabilă decât alta. Voitkovskaia (toate acestea se petreceau când încă Lara mai locuia pe strada Arbat), văzându-l pe Paşa cu ochii plânşi, fugea în camera ei, se arunca pe divan şi, râzând în hohote, se amuza: „Oh, nu mai pot, nu mai pot! Asta? chiar că-i o. Ha-ha-ha! Ce viteaz! Ha-ha-ha! Eruslan Lazarevici!”.

        Pentru a-l scuti pe Paşa de această dragoste înjositoare pentru a o smulge din rădăcini şi a nu-l face să sufere, Lara i-a declarat că renunţă la el şi că nu-l mai iubeşte, însă plângea atât de tare când îi spunea toate acestea, încât nu putea fi deloc crezută. Paşa o bănuia de toate păcatele din lume, nu credea nici un cuvânt din ce-i spunea, era gata s-o blesteme şi s-o urască, o iubea nebuneşte şi era gelos pe gândurile ei, pe ceaşca din care bea apă, pe perna care-i mângâia obrajii: Ca să nu înnebunească de tot, trebuiau luate măsuri decisive şi rapide. Au decis să se căsătorească imediat, înaintea terminării examenelor. Avea de gând să se cunune în Duminica Tomii, dar, la dorinţa Larei, nunta a fost amânată.

        Se căsătoriră de Sfânta Treime, a doua zi de Rusalii, când nu se mai îndoiau că au trecut examenele cu succes. Toate pregătirile au fost conduse de Liudmila Kapitonovna Cepurko, mama Tusiei Cepurko, o colegă de-a Larei, care termina şi ea cursurile. Liudmila Kapitonovna era o femeie frumoasă, cu pieptul înalt şi cu vocea groasă, care cânta bine şi născocea câte şi mai câte. Pe lângă semnele şi superstiţiile de care într-adevăr îi era plin capul, mai scornea şi altele din mers, improvizându-le ca la comandă.

        În oraş era o căldură îngrozitoare, când Lara „Dusă-a fost pân' la altar”, cum, imitând glasul gros şi ţigănesc al lui Panin, îi cânta pe nas. Liudmila Kapitonovna, gătind-o pe Lata înaintea plecării la biserică. Cupolele de aur ale bisericilor şi nisipul de pe alei erau de un galben înţepător, crenguţele verzi de mesteacăn, prăfuite, care fuseseră rupte în ajun, cum e obiceiul de Sfânta Treime, atârnau pleoştite în gardurile bisericilor, îndoite şi parcă pârjolite de soare. Zăduful era înăbuşitor, iar soarele te orbea cu lumina lui sclipitoare. Şi se părea că se jucau mii de nunţi în oraş, pentru că toate fetele aveau părul ondulat şi purtau rochii albe, ca de mireasă, iar tinerii cu ocazia sărbătorii, aveau frizurile date cu briantină şi costume negre pe ei. Toţi erau emoţionaţi şi tuturor le era cald.

        Lagodina, mama altei colege, îi aruncă sub picioare un pumn de bănuţi de argint atunci când Lara făcu primii paşi pe covor, bănuţii fiind un fel de chemare a bunăstării ulterioare. Tot cu acest scop, Liudmila Kapitonovna o sfătuise pe Lara ca, atunci când va avea cununa pe cap, să nu se închine doar cu degetele, ci să apuce între ele un colţ al voalului sau un volănaş de dantelă. Îi mai spusese Larei să ţină luminarea sus pentru ca ea să fie cea care conduce în casă. Dar, sacrificându-şi viitorul în folosul lui Paşa, Lara încerca să ţină luminarea cât mai jos, însă eforturile ei au fost zadarnice, pentru că Paşa o ţinea pe-a lui şi mai jos.

        De la biserică au plecat direct la mica petrecere organizată în atelierul pictorului, pe care Antipovii îl renovaseră. Nuntaşii strigau „Amar, nu merge băutura”1, iar din celălalt capăt alţii le răspundeau în cor „Trebuie îndulcită” şi mirii, zâmbind stânjeniţi, se sărutau. Liudmila Kapitonovna le cânta oraţia „Podgoria” cu refrenul dublu: „Să vă dea Domnul dragoste şi înţelegere” şi cântecul „Desfă-te, cosiţa mea, păr bălai, pe umeri cazi”.

        După ce toţi plecară şi rămaseră numai ei doi, Paşa se simţi stânjenit de tăcerea în care se cufundase locuinţa lor. În curte, chiar în dreptul ferestrei Larei, ardea un felinar pe stâlp şi, cu tot obstacolul perdelelor, o dâră de lumină, lată cât o scândură, pătrundea înăuntru. Această dâră de lumină îl deranja pe Paşa, ca şi cum cineva se uita la ei. Cu groază, Paşa îşi dădea seama că este preocupat mai mult de acest felinar, decât de el, de Lara, de dragostea lui faţă de ea.

        În noaptea aceea, care a ţinut o veşnicie, fostul student Antipov, „Stepanida” sau „Fecioara”, cum era poreclit, se simţi şi pe culmile fericirii, şi în străfundul disperării, întrebările lui suspicioase se succedau cu mărturisirile Larei. Întreba şi fiecare răspuns al Larei îi zdrobea inima, de parcă s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. Imaginaţia lui rănită nu putea ţine pasul cu noile descoperiri.

        Stătură de vorbă până dimineaţa. În viaţa lui Antipov nu existase nici o schimbare la fel de uluitoare şi de violentă ca în noaptea aceea. A doua zi, când se sculă, era alt om şi aproape că se mira de faptul că purta tot vechiul nume.

        Peste zece zile, prietenii organizară o petrecere de despărţire, în aceeaşi cameră. Paşa şi Lara trecuseră examenele cu rezultate strălucite şi amândurora li se oferiseră posturi într-un oraş din Urali, unde plecau a doua zi de dimineaţă.

        Iarăşi băură, cântară şi făcură gălăgie, dar de data aceasta nu erau de faţă decât cei tineri, fără părinţi.

        În spatele paravanului, ce despărţea aşa-zisul dormitor de restul atelierului, în care se adunaseră musafirii, erau pregătite bagajele, adunate într-un coş mare, într-unul mai mic, într-un geamantan şi într-o cutie pentru vase. Într-un colţ erau câţiva saci. Aveau multe lucruri. O parte din ele urmau să fie puse, o zi mai târziu, la vagonul de marfă. Totul era împachetat, dar mai aveau de lucru cu bagajele. Cutia şi coşurile rămăseseră deschise, pentru că mai trebuia pus în ele câte ceva. Din când în când Lara îşi amintea, muta lucrul după paravan şi, după ce-l punea în coş, nivela restul obiectelor.

        Paşa era deja acasă cu musafirii când se întoarse Lara, care fusese la cancelaria colegiului ca să-şi ia certificatul de naştere şi celelalte acte. Urcase împreună cu portarul, care aducea o rogojină şi un ghem de sfoară groasă pentru legatul bagajelor de a doua zi. Lara îl expedie pe portar şi, trecând printre musafiri, cu o parte din ei dădu mâna, iar cu altă parte se sărută, după care dispăru îndărătul paravanului, ca să se schimbe. Când reapăru, toţi începură să bată din palme, să vorbească tare, să-şi ocupe locurile şi iarăşi începu gălăgia care fusese şi la nuntă, doar cu câteva zile în urmă. Cei mai întreprinzători se apucară să toarne votcă vecinilor, multe mâini înarmate cu furculiţe se întinseră spre mijlocul mesei, spre farfuriile cu pâine, gustări şi mâncăruri. Ţineau discursuri, măcăneau când îşi udau gâtlejurile şi se întreceau în vorbe de duh. Unii începură să se îmbete cu repeziciune.

        — Sunt moartă de oboseală, spuse Lara, care şedea lângă soţul ei. Ai apucat să faci tot ce-ai vrut?

        — Da.

        — Oricum, mă simt minunat. Sunt fericită. Tu nu?

        Şi eu. Mi-e bine. Dar asta-i o poveste mai lungă.

        În mod excepţional, Komarovski fusese acceptat la această petrecere a tineretului. Spre sfârşitul serii voi să spună că rămâne orfan după plecarea tinerilor săi prieteni, că Moscova va fi un pustiu pentru el, o Sahară, însă se emoţionase atât de tare, încât îl podidiră lacrimile şi trebui să repete de la început fraza curmată din pricina tulburării. Îi rugă pe Antipovi să-i permită că corespondeze cu ei şi să-i viziteze la Iuriatin, oraşul în care vor locui, dacă despărţirea i se va părea insuportabilă.

        — N-are absolut nici un rost, îi răspunse Lara cu glas tare nepăsător. Toate astea chiar că n-au nici un rost: corespondenţa, Sahara şi tot tacâmul. Şi să nu vă treacă prin minte să veniţi la noi. Dacă aşa va fi voia domnului, o să puteţi trăi şi fără noi, că n-om fi noi chiar de neînlocuit, nu-i aşa, Paşa? Vă găsiţi dumneavoastră alţi tineri prieteni.

        Şi uitând cu totul cu cine şi despre ce vorbea, Lara se ridică de pe scaun şi o porni grăbită spre bucătăria aranjată îndărătul altui paravan. Acolo deşurubă maşina de tocat carne şi se apucă să pună piesele demontate ale acesteia prin colţurile cutiei pentru vase, îndesându-le cu mănunchiuri de fân. În timpul acestei ocupaţii, mai că nu se înţepă până la sânge cu o nuia, desprinsă de la gura coşului.

        Furată de această îndeletnicire, uită că are musafiri, încetă să-i mai audă; însă aceştia îi aduseră aminte de existenţa lor printr-o explozie de zbierete dindărătul paravanului şi Lara se gândi că oamenii beţi se străduiesc din răsputeri să pară îritr-adevăr beţi şi o fac la un mod Gu atât mai fad şi mai amatoristic cu cât sunt mai beţi.

        Apoi îi atrase atenţia un zgomot deosebit, care se auzea din curte prin fereastra deschisă. Lara trase perdeaua şi se aplecă peste pervaz.

        Prin curte, cu sărituri şchioape, se mişca un cal împiedicat. Era străin şi nimerise în curte din greşeală. Se luminase deja, deşi răsăritul nu dădea nici un semn că s-ar apropia. Oraşul adormit şi parcă mort plutea în răcoarea liliachie a zorilor. Lara închise ochii. Dumnezeu ştie în ce depărtări şi splendori rurale o purta acest tropăit de potcoave, atât de deosebit şi imposibil de confundat cu oricare alt zgomot.

        Se auzi soneria de la intrare. Cineva deschise. Lara îşi ciuli urechile. Era Nadia! Lara sări s-o întâmpine. Nadia venea direct de la gară şi, deşi abia coborâtă din tren, era proaspătă, fermecătoare, purtând parcă pe obraji parfumul lăcrămioarelor de la Duplianka. Cele două prietene stăteau faţă în faţă, nefiind în stare să-şi spună nici un cuvânt, plângeau doar şi se îmbrăţişau, de parcă ar fi vrut să se sugrume una pe alta.

        Nadia îi transmitea Larei, din partea întregii familii, felicitări şi urări de bine. Din partea părinţilor îi adusese o bijuterie. Scoase din sacul de voiaj o casetă învelită în hârtie şi, ridicându-i capacul, îi întinse Larei un colier foarte frumos.

        Se auziră exclamaţii de „ah” şi „oh”. Unul dintre musafirii beţi, care se mai dezmeticise. Puţin, spuse:

        — Sunt din hiacint roz. Da, da, ascultaţi-mă pe mine, sunt din hiacint roz. Sunt la fel de preţioase ca diamantele.

        Însă Nadia îl contrazise, spunând că sunt safire galbene.

        După ce o aşeză pe Nadia alături de ea şi o servi cu mâncare şi băutură, Lara puse colierul lângă tacâmul ei şi nu se mai sătura privindu-l. Adunat pe fundul violet al căptuşelii casetei, colierul sclipea şi părea când un şir de picături de apă, când un strugure cu boabe minuscule.

        Între timp o parte din musafiri îşi reveniră în simţiri. Cei treziţi băură, iarăşi câte un păhărel, ca să-i ţină companie Nadiei. Aceasta se ameţi şi ea imediat.

        După scurt timp, casa era o împărăţie a somnului. Majoritatea, prevăzând că le vor conduce pe gazde la gară, rămaseră peste noapte aici. De fapt, o jumătate din oaspeţi sforăiau de mult prin colţuri. Nici Lara nu-şi dădea seama cum se pomenise întinsă pe divanul pe care dormea deja Ira Lagodina.

        Se trezi auzind nişte voci din curte: erau nişte oameni străini, care veniseră să ia calul rătăcit. Lara deschise ochii şi se miră; „Ce om mai e şi Paşa, stă proţăpit în mijlocul odăii şi tot cotrobăieşte după ceva”. În acest timp aşa-zisul Paşa se întoarse cu faţa spre ea şi Lara văzu că nu e Paşa, ci un monstru ciupit de vărsat şi cu faţa străbătută de o cicatrice ce i se întindea de la tâmplă până sub bărbie. Atunci îşi dădu seama că în cameră intrase un hoţ, un tâlhar şi încercă să ţipe, dar nu putu scoate nici un sunet. Brusc, îşi aminti de colier şi, ridicându-se pe furiş într-un cot, se uită pe masă.

        Colierul era la locul lui, printre firimiturile de pâine şi hârtiuţele de la caramele. Prostul de hoţ nu-l observase printre resturile de mâncare. Scormonea doar lenjeria aranjată cu grijă şi făcea dezordine în bagajele împachetate de Lara. Mahmură şi pe jumătate adormită, Lara nu-şi dădea prea bine seama care-i situaţia şi-i părea rău de truda ei zadarnică. Furioasă, încercă să strige şi iarăşi nu fu în stare să deschidă gura şi să-şi mişte limba. Atunci o înghionti puternic pe Ira Lagodina, trântindu-i un genunchi la lingurică şi, când aceasta ţipă ca din gură de şarpe, o dată cu ea ţipă şi Lara. Hoţul aruncă bocceaua cu lucrurile furate şi o zbughi din cameră. Câţiva dintre bărbaţi săriră în picioare şi, pricepând cu greu despre ce-i vorba, se repeziră după el, dar nu le mai rămase decât să-i pună sare pe coadă.

        Talmeş-balmeşul iscat şi deliberările cu glas tare fură. Semnalul general de trezire. Spaima o trezise pe Lara de-a binelea. Neîndurătoare cu cei care-o rugau să-i mai lase să doarmă puţin, Lara îi ridică pe toţi în picioare, le făcu iute nişte cafele şi-i alungă pe la casele lor, dându-le întâlnire la gară, la ora plecării trenului.

        După ce plecară cu toţii, se apucă de treabă,. Cu iuţeala ei obişnuită, Lara fugea de la un coş la altul, bătea pernele, lega curelele şi-i implora pe Paşa şi pe soţia portarului să n-o mai încurce, tot încercând s-o ajute.

        Totul fu gata la timp. Tânăra familie Antipov nu întârzie la gară. Trenul se puse în mişcare lin, ca şi cum ar fi imitat mişcarea pălăriilor care fluturau în semn de drum bun. Când prietenii lor nu-şi mai fluturară pălăriile şi strigară ceva de trei ori (probabil „Ura!”), trenul prinse viteză.

        De trei zile timpul era mizerabil. Era a doua toamnă de război. După succesele din primul an începuseră eşecurile. Armata a opta a lui Brusilov, concentrată în Carpaţi, fusese gata să coboare de pe crestele munţilor şi să invadeze Ungaria, dar în loc de aceasta se îndepărta, împinsă înapoi de retragerea generală. Ne retrăgeam şi din Galiţia, care fusese ocupată în primele luni de operaţiuni militare.

        Doctorul Jivago, pe care mai înainte îl chema Iura, dar acum tot mai mulţi oameni i se adresau cu numele patronimic, stătea pe coridorul secţiei de obstetrică a clinicii de ginecologie, în dreptul uşii salonului în care fusese plasată soţia lui, Antonina Aleksandrovna, pe care abia o adusese la maternitate. Îşi luase rămas-bun de la ea şi o aştepta pe moaşă, ca să stabilească modul cum această trebuia să-i dea de ştire în caz de nevoie şi cum să primească veşti de la ea cu privire la starea sănătăţii Toniei.

        N-avea timp, se grăbea la spitalul lui şi, în plus, trebuia să dea două consultaţii la domiciliul bolnavilor. Acum îşi pierdea degeaba timpul, holbându-se pe fereastră la haşurile piezişe ale ploii, la stropii pe care îi spărgea şi îi mătura vântul în rafale al toamnei, de parcă ar fi fost o furtună care doboară şi încâlceşte spicele din lan.

        Era încă lumină. În faţa ochilor lui Iuri Andreevici se întindea priveliştea curţii din spatele clinicii, terasele cu verande de sticlă de pe Devicie pole, linia tramvaiului electric care ducea spre intrarea de serviciu a unuia dintre pavilioanele spitalului.

        Ploaia turnă nemiloasă, fără să se înteţească, fără să se potolească şi cu toată dezlănţuirea vântului, prăvălind asupra pământului genuni lichide şi indiferente. Rafalele vântului zgâlţâiau lăstarii de iederă încolăciţi pe o terasă. Voia parcă să smulgă planta din rădăcini, o ridica în aer, o scutura bine şi o arunca scârbit la pământ, ca pe o zdreanţă.

        Pe lângă tera: să trecu spre clinică un vagon cu motor şi cu alte două vagoane remorcate. Din ele începură să fie scoşi răniţi.

        În spitalele din Moscova, ticsite până la refuz mai ales după operaţia imlitară de la Lutsk, răniţii erau plasaţi pe paliere şi pe coridoare. Supraaglomerarea începuse să influenţeze şi situaţia secţiilor pentru femei.

        Iuri Andreevici se întoarse cu spatele la fereastră şi căscă de oboseală. Nu avea la ce să se gândească. Deodată, îşi aminti un caz. În secţia de chirurgie a spitalului Înălţarea Sfintei Cruci, la. Care lucra el, murise zilele acestea o bolnavă. Iuri Aleksandrovici era de părere că suferă de echinococ la ficat, însă toţi îl contraziseseră.

        Astăzi urma să aibă loc autopsia. Autopsia va stabili cine are dreptate. Însă prozectorul e un beţiv sadea. Dumnezeu ştie cum o să-şi facă treaba.

        Se întunecă repede. Nu se mai vedea nimic afară. Ca la un semn făcut cu bagheta magică, în toate ferestrele se aprinseră becurile.

        Prin vestibulul îngust, care despărţea salonul Toniei de coridor, ieşi şeful secţiei, un ginecolog mastodont, care răspundea întotdeauna la întrebări doar uitându-se în tavan şi ridicând din umeri. Aceste gesturi exprimate în limbajul mimicii lui însemnau că, oricât de mari sunt succesele ştiinţei, există, dragă prietene Horaţiu, enigme în faţa cărora cunoaşterea umană se dă bătută.

        Trecu pe lângă Iuri Andreevici zâmbind şi dând din cap, după care făcu nişte mişcări de înot cu mâinile lui grăsulii, vrând să spună că deocamdată este nevoit să aştepte şi chiar să se resemneze. Străbătu coridorul şi se duse în sala de aşteptare, ca să fumeze o ţigară.

        Atunci veni spre el asistenta taciturnului ginecolog pare, în privinţa darului vorbirii, era polul total opus al şefului ei.

        — În locul dumneavoastră, aş pleca acasă. Vă sun eu mâine la comunitatea Înălţării Sfintei Cruci. Nu cred că începe mai devreme. Sunt sigură că naşterea va fi naturală, fără intervenţii artificiale. Însă, pe de altă parte, bazinul cam îngust, poziţia occipito-posterioară a copilului, lipsa durerilor şi contracţiile prea mici îmi produc oarece motive de îngrijorare. Însă e prea devreme ca să ne pronunţăm. Totul depinde de cum va reuşi să se sforţeze când va începe naşterea. Şi asta rămâne de văzut.

        A doua zi, când telefonă la spital, portarul care ridicase receptorul îi spuse să nu închidă, se duse să se intereseze, îl ţinu încordat vreo zece minute, apoi îi enunţă informaţiile într-o formă vulgară şi nefondată: „Mi-au zis să vă spun că aţi adus nevasta prea devreme, că trebuie s-o luaţi acasă”. Enervat, Iuri Andreevici îi porunci să cheme la telefon pe cineva mai bine informat. „Simptomele sunt înşelătoare, îi spuse o soră. Nu vă faceţi griji, trebuie să mai aşteptăm o zi, două”.

        A treia zi află că naşterea începuse în timpul nopţii, că apa se rupsese în zori şi că de dimineaţă nu mai contenesc spasmele.

        Se repezi cât putu de repede la clinică şi, când păşea de-a lungul coridorului, auzi, prin uşa lăsată întredeschisă din neatenţie, ţipetele sfâşietoare ale Toniei, asemănătoare cu cele pe care le slobozesc oamenii călcaţi de tramvaie, scoşi de sub roţi cu membrele retezate.

        N-avea voie să intre la ea. Muşcându-şi până la sânge un deget îndoit din articulaţie, se duse la fereastra dincolo de care turna aceeaşi ploaie piezişă, ca şi ieri, ca şi alaltăieri.

        Din salon ieşi infirmiera. Se auzi scâncetul unui nou-născut.

        — A scăpat, a scăpat! repeta bucuros, în sinea lui, Iuri Andreevici.

        — Aveţi un fiu. Un băiat. Felicitări cu ocazia naşterii reuşite. Acum nu se poate s-o vedeţi. Când se va putea, o să vă arătăm copilul. Atunci o să trebuiasă să-i faceţi un cadou lehuzei. S-a chinuit. Cu primul. Cu primul copil întotdeauna te chinuieşti.

        — A scăpat, a scăpat, se bucura Iuri Andreevici, neînţelegând nimic din ce-i spunea infirmiera, nepricepând că aceasta îl trecea printre participanţii la eveniment, în timp ce el nu avea nici un rol. Tată, fiu – nu vedea nici un motiv de mândrie în această paternitate, nu simţea nimic pentru fiinţa aceea necunoscută încă, parcă picată din cer. Toate acestea nu încăpeau în conştiinţa lui. Importantă era Tonia, Tonia, care fusese pândită de o primejdie de moarte şi care reuşise să treacă cu bine de această încercare.

        Avea un pacient care locuia în apropierea spitalului. Se duse să-l vadă şi într-o jumătate de oră se întoarse. Iarăşi amândouă uşile, cea de la vestibul şi cea de la salon, erau întredeschise. Fără să-şi dea seama ce face, Iuri Andreevici dădu buzna în micul vestibul.

        Cu mâinile desfăcute, ca din pământ, apăru în faţa lui mastodontul-ginecolog cu halat alb.

        — Încotro? îl opri acesta cu o şoaptă întretăiată, ca să nu-l audă lehuza. V-aţi ieşit din minţi? Răni, sânge, antisepsie, ca să nu mai vorbim de şocul psihic. Frumos vă şade! Şi mai ziceţi că sunteţi doctor.

        — Păi, eu. Numai cu coada ochiului. De aici. Prin crăpătura uşii.

        — A, asta-i altceva. Fie. Dar nu cumva! Uitaţi-vă! Dar dacă bagă de seamă, vă omor, vă desfigurez!

        În salon, cu spatele la uşă, stăteau două femei îmbrăcate în halate, moaşa şi sora. În braţele moaşei se zvârcolea scâncind un vlăstar uman, întinzându-se şi contractându-se ca o bucată de gumă roşcată. Moaşa îi aplica o ligatură pe ombilic, pregătindu-se să-i taie cprdonul. Tonia stătea întinsă în mijlocul salonului pe masa chirurgicală cu placă mobilă. Masa era destul de înaltă. Lui Iuri Andreevici, care exagera totul din pricina emoţiei, i se păru că Tonia se afla cam la înălţimea pupitrelor de scris în picioare.

        Ridicată mai sus decât muritorii obişnuiţi, Tonia plutea parcă în ceţurile suferinţei şi părea că fumegă de istovire. Tonia se înălţa în mijlocul salonului ca un şlep ancorat şi descărcat în port, ca o navă ce traversează mereu marea morţii spre continentul vieţii, aducând o mulţime de suflete venite de cine ştie unde. Unul dintre aceste suflete de-abia debarcase, iar nava stătea ancorată, odihnindu-se cu tot golul din carenă. Împreună cu ea se odihneau parâmele rupte şi greu încercate, căptuşeala, uitarea ei, memoria ei potolită despre locurile în care a fost nu de mult, despre grozăviile înfruntate şi greutăţile debarcării.

        Şi întrucât nimeni nu ştia nimic din geografia ţării sub steagul căreia acostase, nu ştiai în ce limbă să-i vorbeşti.

        La el la spital toată lumea se înghesui să-l felicite pe Iuri Andreevici şi el se miră de iuţeala cu care colegii săi aflaseră noutatea.

        Se duse în fosta cameră a medicilor, care acum era numită crâşmă şi groapă de gunoi, pentru că, din cauza înghesuielii provocate de supraîncărcarea spitalului, în această încăpere oamenii se dezbrăcau, intrau în galoşi, venind din stradă, uitau obiecte străine, aduse din alte încăperi, murdăreau? podeaua cu mucuri de ţigări şi petice de hârtie.

        La fereastra camerei stătea prozectorul buhăit cu mâinile sus, cercetând la lumină, pe deasupra ochelarilor, o eprubetă cu un lichid tulbure.

        — Felicitări, îi spuse acesta fără să se întoarcă, studiind în continuare eprubeta şi neînvrednicindu-l pe Iuri Andreevici nici măcar cu o privire.

        — Mulţumesc, sunteţi foarte amabil.

        — N-aveţi pentru ce. N-am nici un merit. Autopsia a făcut-o Piciujkin. Însă toţi sunt uimiţi. Echinococ. Aşa da diagnostician! Toţi nu vorbesc decât despre asta.

        În cameră intră medicul-şef, îi salută pe amândoi şi spuse:

        — Naiba mai ştie ce-i aici. E curte de trecere, nu cameră pentru medici. E inadmisibil! Da, Jivago, închipuiţi-vă: echinococ a fost! N-am avut dreptate. Vă felicit. Şi acum – o veste proastă. Iar se verifică contingentul dumitale. De data asta nu voi mai reuşi să vă păstrez. E o criză groaznică de personal medical militar. O să trebuiască să mirosiţi praful de puşcă.

        Tânăra familie Antipov se instală la Iuriatin mult mai bine decât se aşteptase. Oraşul îşi amintea cu plăcere de familia Guichar. Acest lucru îi uşură Larei dificultăţile legate de instalare în locul acesta.

        Lara muncea mult şi avea destule griji. Pe umerii ei erau casa şi Katenka, fetiţa lor de trei ani. Oricât de harnică era Marfutka, slujnica cea roşcată, ajutorul ei era insuficient. Larisa Fiodorovna împărtăşea toate preocupările lui Pavel Pavlovici, în plus, era şi ea profesoară la gimnaziul; de fete. Însă avea parte de felul de viaţă pe care, şi-l dorise.

        Îi plăcea la Iuriatin. Era oraşul ei natal, aşezat pe malul fluviului Rânva, navigabil pe cursul său mijlociu şi inferior. În plus, prin oraş trecea una dintre căile ferate ale Uralilor.

        Apropierea iernii la Iuriatin putea fi remarcată prin faptul că proprietarii de bărci le luau de pe fluviu, le încărcau în căruţe şi le transportau în oraş. Aici, le lăsau prin curţi, unde bărcile rămâneau sub cerul liber până la venirea primăverii. Bărcile întoarse cu fundul în sus în profunzimea curţilor însemnau aici ceea ce în alte locuri însemna plecarea cocorilor sau prima ninsoare;

        Sub o asemenea barcă se juca Katenka, ca sub acoperişul ţuguiat al unui pavilion, în curtea casei închiriate de Antipovi.

        Larisei Fiodorovna îi plăceau obiceiurile acestei provincii, îi plăcea intelectualitatea de aici, cu accentul ei nordic, cu pâslari şi caţaveici groase, îi plăcea credulitatea naivă a locuitorilor. Lara se simţea atrasă de pământ şi de oamenii simpli.

        În mod paradoxal tocmai Pavel Pavlovici, fiul unui simplu muncitor de cale ferată din Moscova, se dovedi a fi un incorigibil locuitor al metropolei, adoptând faţă de iuriatineni o atitudine mult mai severă decât soţia lui. Era iritat de timiditatea şi ignoranţa acestora.

        Acum, cu mintea cea de pe urmă, îşi descoperi talentul neobişnuit de a obţine şi păstra în memorie cunoştinţele acumulate în urma unor lecturi rapide. Şi mai înainte, în parte datorită Larisei, citise mult. În anii izolării lor provinciale, cercul lecturilor lui se lărgise atât de mult, încât până şi Lara i se părea insuficient de informată. Era cu un cap deasupra colegilor şi se plângea că printre aceştia se sufocă. În aceşti ani de război, patriotismul lor uzual, oficial şi puţin de paradă nu mai corespundea formelor complexe ale acestui sentiment, pe care le încerca Antipov.

        Pavel Pavlovici absolvise filologia clasică. Preda, la gimnaziu, latina şi istoria antică. Însă în sufletul lui de fost realist se reaprinsese brusc pasiunea pentru matematică, fizică şi ştiinţele exacte, care părea să se fi stins definitiv. Studiind de unul singur, ajunsese să posede aceste discipline în volumul cerut de programa universitară. Visa ca, la prima ocazie, să se respecializeze într-una dintre aceste discipline şi să se mute cu familia la Petersburg. Studiul intens făcut în timpul nopţii îi zdruncinase sănătatea. Suferea de insomnie.

        Cu soţia avea relaţii bune, dar prea complicate. Ea îl copleşea cu bunătatea şi grijile ei, aşa că nu îndrăznea să o critice. Se temea ca nu cumva vreo remarcă nevinovată din partea lui să fie luată de Lara drept aluzie la făptui că sângele ei e mai albastru sau că aparţinuse cândva altuia. Teama ca ea să nu-l bănuiască de cine ştie ce neghiobie nedreaptă introducea ceva artificial în viaţa lor. Fiecare se străduia să fie mai mărinimos decât celălalt, ceea ce complica lucrurile.

        Într-o seară, avuseseră oaspeţi: câţiva colegi de-ai lui Pavel Pavlovici, directoarea gimnaziului la care preda Lara, un membru al comisiei de arbitraj, în cadrul căreia Pavel Pavlovici fusese odată învestit cu rolul de împăciuitor, şi alţi câţiva. Din punctul de vedere al lui Pavel Pavlovici, toţi aceşti oameni erau absolut tâmpiţi. Îl uimea Lara, care era amabilă cu toţi, şi nu credea că măcar unul dintre ei putea să-i placă la modul sincer.

        După ce oaspeţii plecaseră, Lara aerisi îndelung camerele, le mătură, spălă vasele la bucătărie împreună cu Marfutka. Apoi, după ce se convinse că fetiţa este bine învelită şi Pavel doarme, se dezbrăcă iute, stinse lumina şi se culcă lângă soţul ei cu aceeaşi naturaleţe cu care un copil se bagă în patul mamei lui.

        Dar Antipov nu dormea, se prefăcea. Avea una dintre obişnuitele lui crize de insomnie, tot mai dese în ultimul timp. Ştia că nu va aţipi încă trei-patru ore. Ca să-şi facă somn şi să-şi aerisească plămânii de fumul de ţigară inhalat de la musafiri, îşi puse blana peste pijama, îşi luă căciula şi ieşi în curte.

        Era o noapte senină şi geroasă de toamnă. Sub tălpile lui Antipov se spărgeau mici sloiuri de gheaţă. Ca o flacără de spirt aprins, cerul înstelat arunca o lumină albăstruie, tremurătoare asupra ţărânei şi bulgărilor îngheţaţi. Casa închiriată de Antipovi se afla în zona oraşului cea mai îndepărtată de portul fluvial. Clădirea era ultima de pe strada lor. Dincolo de ea începea câmpul, traversat de calea ferată. Aproape de linie, lângă trecerea de nivel, se vedea o gheretă.

        Antipov se aşză pe barca răsturnată şi se uită la stele. Gândurile cu care se obişnuise în ultimul timp puseră stăpânire pe el cu o intensitate alarmantă. I se părea că, mai devreme sau mai târziu, aceste gânduri trebuie duse până la capăt şi că este mai bine să o facă acum.

        Aşa nu se mai poate, se gândea el. Însă toate acestea puteau fi prevăzute din timp, păcat că şi-a dat seama prea târziu. De ce, copil fiind, i-a dat voie să se îndrăgostească de ea şi a făcut apoi ce-a vrut din el? Iar el de ce nu a avut atâta minte ca să renunţe la ea, atunci când Lara insistase s-o facă în iarna de dinaintea căsătoriei? Parcă nu înţelegea că nu pe el îl iubeşte, ci îşi iubeşte datoria nobilă faţă de el, eroismul ei personificat? Ce are comun această datorie avântată şi lăudabilă cu adevărata viaţă de familie? Cel mai rău e că, şi acum, o iubeşte la fel de mult. E înnebunitor de frumoasă. Sau poate că nici la el nu-i vorba de iubire, ci de intimidare recunoscătoare faţă de frumuseţea şi mărinimia ei? Tfui, cum să te mai descurci cu toate acestea?! Nici dracul n-ar putea înţelege.

        În cazul ăsta, ce-i de făcut? Să le elibereze pe Lara şi pe Katenka din capcana acestei prefăcătorii? Da, dar cum? Să divorţeze? Să se înece? Tfui, ce porcărie! se indignă singur. Ştiu bine că n-o să fac niciodată aşa ceva. Atunci de ce rostesc, fie şi numai în gând, aceste ticăloşii de efect?

        Se uita la stele de parcă le-ar fi cerut sfatul. Ele licăreau, dese şi rare, mari şi mici, albastre şi multicolore. Brusc, licărirea lor se stinse şi peste casă, curte, barcă şi Antipov trecu o lumină stridentă, orbitoare, ca şi cum cineva venea din câmp în fugă, agitând o făclie aprinsă. Era un tren militar care, scuipând spre cer nori de fum galben, străbătut de lumină, înainta spre vest, unul dintre trenurile fără număr care treceau pe aici zi şi noapte începând cu anul trecut.

        Pavel Pavlovici zâmbi, se ridică de pe bancă şi se duse la culcare. Soluţia dorită fusese găsită.

        Auzind de hotărârea lui Paşa, Larisa Fiodorovna muţi şi, la început, nu-i veni să-şi creadă urechilor. „E o absurditate. Încă un capriciu, se gândi ea. Nu trebuie să-i dau atenţie şi o să uite singur.”

        Dar se vădi că pregătirile soţului ei durează deja de două săptămâni, documentele sunt la autorităţile militare, la gimnaziu este un suplinitor şi din Omsk venise confirmarea admiterii lui în şcoala militară de acolo.

        Lara începu să plângă ca o ţărancă şi, apucându-l pe Antipov de mână, începu să i se târască la picioare.

        — Paşa, Paşenka! striga ea. Pe mine şi pe Katia cui ne laşi? Nu face pasul ăsta, nu-l face! Nu-i prea târziu. Rezolv eu totul. Căci nici o vizită medicală ca lumea n-ai făcut. Cu inima ta. Ţi-e ruşine? Dar să-ţi părăseşti familia de dragul unei nebunii nu ţi-e ruşine? Voluntar! Toată viaţa ai râs de Rodia şi deodată ai început să-l nvidiezi! Ţi-a venit cheful să zdrăngăneşti sabia, s-o faci pe ofiţerul. Paşa, ce-i cu tine, nu te mai recunosc! Parcă ai fi alt om, parcă ai mâncat mătrăgună! Fii bun şi-mi spune, spune-mi cinstit, fară fraze demagogice, crezi că de asta are Rusia nevoie?

        Dintr-o dată pricepu că nu e deloc vorba despre asta. Incapabilă de a înţelege amănuntele, surprinse principalul. Îşi dădu seama că Patulia se înşală în privinţa sentimentului ei pentru el. Nu înţelesese sentimentul matern pe care dintotdeauna îl insera în afecţiunea pentru el şi nu înţelesese că această dragoste este mai presus de iubirea feminină obişnuită.

        Îşi muşcă buzele, se zgribuli, ca bătută, în adâncul sufletului ei şi, fără să mai spună nimic, înghiţindu-şi lacrimile în tăcere, începu să-şi pregătească soţul pentru drum.

        După plecarea lui, i se păru că oraşul a muţit şi chiar că, pe deasupra lui, au început să zboare cârduri mici de ciori. „Doamnă, doamnă!”, o chema fără succes Marfutka. „Mama, mama!”, gângurea la nesfârşit Katenka, trăgând-o de mânecă. Era cea mai serioasă înfrângere din viaţa ei. Se ruinaseră cele mai frumoase, cele mai senine speranţe ale ei.

        Din scrisorile venite din Siberia, Lara ştia totul despre soţul ei. Foarte curând se dumirise. Şi îi era foarte dor de soţie şi de fetiţă. Peste câteva luni, Pavel Pavlovici fu înaintat, înainte de termen, la gradul de sublocotenent, declarat absolvent şi trimis în serviciul activ. Trecu în regim de extremă urgenţă departe de Iuriatin şi la Moscova nu avu timp să se întâlnească cu nimeni.

        Apoi începură să vină scrisori de pe front, mai vioaie şi mai puţin triste decât acelea de la şcoala din Omsk. Antipov voia să se facă remarcat pentru ca, drept urmare a unui merit militar sau a unei răni uşoare, să ceară un concediu ca să-şi vadă familia. Curând apăru ocazia ca să-şi atingă scopul. La foarte puţin timp după spargerea frontului, operaţiune căreia avea să i se acorde numele lui Brusilov, armata trecu la ofensivă. Scrisorile lui Antipov încetară să mai sosească. Mai întâi acest lucru nu o nelinişti pe Lara. Tăcerea soţului ei şi-o explica prin operaţiunile militare care luau amploare şi prin imposibilitatea de a scrie în timpul marşurilor.

        În toamnă, înaintarea armatei luă sfârşit. Trupele se îngropară în tranşee. Dar despre Antipov tot nu se ştia nimic. Larisa Fiodorovna se alarmă şi începu să se intereseze, mai întâi la Iuriatin, apoi scriind scrisori la Moscova şi pe front, la fosta adresă a unităţii militare a lui Paşa. Nicăieri nimeni nu ştia nimic, nu primi nici un răspuns de nicăieri.

        Ca multe alte doamne din organizaţiile de caritate, încă de la începutul războiului, Larisa Fiodorovna ajutase cum putuse la spitalul militar care luase locul spitalului zemstvei din Iuriatin.

        Acum începu să se ocupe serios de medicină, îşi însuşi cunoştinţele elementare de bază şi dădu examen pentru a obţine calificarea de soră de caritate.

        În această calitate obţinu un concediu de o jumătate de an, lăsă locuinţa din Iuriatin în grija Marfutkăi şi, cu Katenka în braţe, plecă la Moscova. Aici o lăsă pe fetiţă la Lipa, al cărei soţ, cetăţeanul german Friesendach, împreună cu alţi prizonieri civili, era internat în lagărul de la Ufa.

        Convingându-se de inutilitatea căutărilor de la distanţă, Larisa Fiodorovna se decise să le continue în zona ultimelor evenimente. Cu acest scop, obţinu un post de soră într-un tren sanitar care, prin oraşul Liski, se îndrepta spre localitatea Mezo-Laborch, la graniţa Ungariei. Aşa se numea locul din care Paşa îi trimisese ultima scrisoare.

        Pe front, la statul-major al diviziei, sosi un tren-baie, utilat din banii adunaţi din donaţii benevole de către comitetul „Tatiana” pentru ajutorarea răniţilor1. În vagonul de clasă al acestui tren lung, format din vagoane de marfă mici şi urâte, sosiră oaspeţi, fruntaşi ai vieţii publice din Moscova, care aduceau daruri pentru soldaţi şi ofiţeri. Printre ei se număra şi Gordon. Acesta află că infirmeria diviziei la care, după informaţiile primite, lucra prietenul lui din copilărie, Jivago, este instalată într-un sat din apropiere.

        Gordon obţinu permisul necesar pentru circulaţia în zona din apropierea frontului şi, cu documentul în mână, plecă spre prietenul lui cu o căruţă care mergea în direcţia aceea.

        Căruţaşul, bielorus sau lituanian, vorbea prost ruseşte. Spaima de spionomanie reducea toate discuţiile la un model oficial, ştiut cu anticipaţie. Loialitatea ostentativă şi afişată descuraja orice tentativă de conversaţie. Cea mai mare parte a drumului pasagerul şi vizitiul o străbătură în tăcere.

        La statul-major, unde oamenii erau obişnuiţi să deplaseze armate întregi şi distanţele le măsurau în sute de verste, Gordon fusese încredinţat că satul este foarte aproape, la cel mult douăzeci sau douăzeci şi cinci de verste. În realitate, până acolo erau mai mult de optzeci.

        Tot drumul, dincolo de linia orizontului care mărginea priveliştea din stânga drumului, se auziră bubuituri şi zgomote ostile. Gordon nu trăise niciodată un cutremur, însă se gândi că această canonadă a artileriei inamice, duşmănoasă şi abia sesizabilă din pricina distanţei, seamănă foarte bine cu şocurile subterane şi cu vuietul vulcanilor. Când se înseră, partea de jos a cerului, în direcţia aceea, fu inundată de o lumină roz şi tremurătoare, care nu se mai stinse până dimineaţa.

        Căruţaşul îl ducea pe Gordon pe lângă sate distruse.

        O parte din ele fuseseră părăsite de locuitori. În altele, oamenii se adăposteau în pivniţe săpate adânc în pământ. Aceste sate erau alcătuite din mormane de moloz şi piatră spartă, aliniate la fel cum se înşiruiau cândva casele de-a lungul uliţelor. Aceste localităţi arse puteau fi măsurate dintr-o dată cu privirea, de la un capăt la celălalt, ca nişte ogoare părăginite, lipsite de vegetaţie. Pe suprafaţa lor femei scormoneau în cenuşă, fiecare în ruinele propriei case, scoţând şi ascunzând mereu câte ceva, crezându-se ascunse de priviri străine, de parcă ar fi fost înconjurate, ca altădată, de pereţi. Îl întâmpinau şi îl petreceau cu priviri triste, părând că-l întreabă dacă va mai trece mult timp până lumii îi va veni mintea la cap, până când pacea şi rânduiala vor fi restabilite.

        În timpul nopţii întâlniră o patrulă călare. Li se porunci să facă pe şosea cale întoarsă şi să ocolească aceste locuri pe un drum de ţară. Căruţaşul nu cunoştea noua rută. Vreo două ore rătăciră orbeşte. Spre zori, călătorul şi căruţaşul ajunseră într-o localitate cu numele ştiut de ei. Insă aici nimeni nu auzise de infirmerie. Gurând, se lămuriră că în ţinut sunt două sate cu acelaşi nume: satul acesta şi cel pe care îl căutau. Abia în cursul dimineţii ajunseră la destinaţie. Când Gordon trecea cu căruţa de-a lungul gardului dindărătul căruia se simţea miros de muşeţel şi de iodoform, se gândea că nu va rămâne peste noapte la Jivago şi că, petrecându-şi ziua în compania lui, se va întoarce spre seară la staţia de cale ferată, unde-şi lăsase tovarăşii. Dar împrejurările îl reţinură aici mai mult de o săptămână.

        În acele zile frontul începuse să se mişte. Aveau loc schimbări neaşteptate. Spre sud de localitatea în care; sosise Gordon, una dintre marile noastre unităţi, printr-un atac simultan al formaţiunilor care o alcătuiau, străpunsese poziţiile întărite ale inamicului. Dezvoltând atacul, înainta tot mai mult în dispozitivul acestuia. În urma ei veneau unităţile auxiliare, care lărgeau spărtura. Rămânând treptat în urmă, acestea se rupseseră de gruparea avansată, ceea ce a dus la capturarea lor. În aceste circumstanţe căzuse prizonier sublocotenentul Antipov, care nu se mai putuse împotrivi deoarece plutonul său se predase.

        Veştile care circulau cu privire la el erau cât se poate de eronate. Se credea că a murit şi că a fost îngropat în pământ de explozia unui obuz. Sursa acestor zvonuri erau cuvintele lui Galiullin, subofiţer în acelaşi regiment, care, cică, îi urmărise moartea prin binoclu, de la punctul său de observaţie, în momentul când Antipov îşi ducea soldaţii la atac.

        În faţa ochilor lui Galiullin se desfăşura priveliştea obişnuită a unui atac. Unitatea trebuia să treacă repede, aproape în fugă, peste câmpul autumnal care despărţea cele două armate, năpădit de tufele de pelin ce se legănau în vânt şi de pălămida răstignită cu ţepii spre cer. Prin curajul atacului ei, unitatea trebuia fie să-i atragă pe austrieci în baionetele soldaţilor, fie să le măture şi să le distrugă tranşeele cu grenadele. Celor care fugeau câmpul se părea nesfârşit. Pământul le aluneca sub picioare ca o mlaştină cleioasă. Mai întâi în faţă, apoi de-a valma cu ei, alerga sublocotenentul lor, agitându-şi revolverul şi strigând „Ura!” atât de tare, încât gura i se lăţea până la urechi, deşi nici el, nici soldaţii nu puteau auzi acest strigăt întretăiat. La intervale regulate se aruncau la pământ, apoi săreau în picioare şi, reînnoindu-şi strigătele, alergau mai departe. De fiecare dată, o dată cu ei, dar cu totul altfel, se prăbuşeau de sus, ca nişte copaci doborâţi, cei pe care gloanţele îi loviseră, cărora nu le mai era dat să se scoale de la pământ.

        — Tir prea lung! Telefonaţi la baterie! îi spuse, îngrijorat, Galiullin ofiţerului de artilerie care stătea lângă el. Ba nu! Bine au făcut că au mutat focul mai în profunzime.

        În acest timp atacatorii se apropiaseră de inamic. Focul artileriei încetă. În liniştea care se lăsase brusc, cei din punctul de observaţie îşi auziră inimile bătând atât de desluşit şi de tare, de parcă s-ar fi aflat în locul lui Antipov şi, asemenea lui, conducându-şi oamenii la marginea poziţiei austriece, trebuiau să arate în clipa imediat următoare minuni de inventivitate şi de vitejie. În acel moment, în faţă, unul după altul, explodară două obuze nemţeşti de şaisprezece ţoli. Patru trombe de fum şi de ţărână ascunseră privirii lor tot ce se petrecea în depărtare.

        — Ia, Allah! Gata! I-au terminat! şoptise Galiullin cu buzele albe, convins că sublocotenentul şi oamenii lui au murit.

        Cel de-al treilea obuz căzu chiar lângă punctul de observare. Aplecaţi cât se poate de mult, toţi se grăbiră să-l părăsească.

        Galiullin dormea în acelaşi blindaj cu Antipov. Când tot regimentul se împăcă cu ideea că acesta a murit şi nu se va mai întoarce, lui Galiullin, care îl cunoştea bine pe cel căzut, i se încredinţaseră lucrurile acestuia pentru a le transmite mai târziu soţiei, ale cărei fotografii fuseseră găsite, în număr mare, printre lucrurile lui Antipov.

        De curând ajuns sublocotenent, mecanicul Galiullin, fiul portarului din blocul lui Tiverzin, fostul ucenic-lăcătuş pe care-l stâlcea în bătăi meşterul Hudoleev, îi era obligat, pentru această avansare, chiar celui care altădată îl chinuise.

        Ajungând subofiţer, nu se ştie cum şi independent de voinţa lui, Galiullin ajunsese într-un loc călduţ şi ferit, într-una dintre garnizoanele izolate. Acolo avea sub comanda lui o trupă de semiinvalizi pe care, în fiecare dimineaţă, nişte instructori-veterarii tot atât de ramoliţi îi învăţau instrucţia de front uitată de mult. În plus, Galiullin controla dacă sunt bine amplasate santinelele ce trebuiau să păzească depozitele intendenţei. Ducea o viaţă fără griji – nu mai avea nimic altceva de făcut, însă o dată, împreună cu o completare de trupe, alcătuită din rezervişti proveniţi din contingentele vechi, sosise buna sa cunoştinţă de odinioară, Piotr Hudoleev.

        — Ah, prieten vechi! mormăise el, zâmbind posomorit.

        — Da, Înălţimea Voastră! răspunsese Hudoleev, luând poziţia de drepţi şi salutând.

        Însă lucrurile nu se puteau sfârşi atât de simplu. La prima greşeală la instrucţie, subofiţerul uriaşe la gradul inferior şi, când i se păruse că soldatul nu se uită drept în ochii lui, ci cumva într-o parte, îl pocnise peste bot şi-l trimisese la carceră pentru două zile, numai cu pâine şi apă.

        Din acest moment, fiecare gest al lui Galiullin mirosea a răzbunare pentru persecuţiile îndurate altădată. Iar acest mod de răfuială, în condiţiile oferite de subordonarea bâtei, era un joc prea necinstit şi nedemn. Ce-i rămânea de făcut? Nu mai puteau rămâne amândoi în acelaşi loc. Însă sub ce pretext şi unde ar fi putut să-l transfere Galiullin pe acest soldat nimerit sub comanda lui? Numai la batalionul disciplinar. Pe de altă parte, ce motiv ar fi putut inventa ca să-şi ceară el transferul? Doar plictisul şi inutilitatea activităţii sale de garnizoană. Cu acest pretext, Galiullin ceruse să fie trimis pe front. Această cerere îl pusese într-o lumină bună şi după ce, în prima luptă, îşi arătase calităţile, se dovedise astfel că e un bun subofiţer şi de aceea fusese avansat la gradul de sublocotenent.

        Galiullin îl cunoştea pe Antipov încă de pe când locuia la Tiverzin. În anul nouă sute cinci, Iusupka mergea deseori la Paşa Antipov şi se jucau împreună de sărbători. Tot atunci, în jumătatea aceea de an, o văzuse pe Lara o dată sau de două ori. De atunci nu mai auzise nimic de cei doi. Când în regimentul lor nimerise Pavel Pavlovici din Iuriatin, Galiullin fusese uluit de felul cum se schimbase vechiul lui prieten. Dintr-un băieţel curăţel, sfios ca o fată şi glumeţ, acesta se transformase într-un ipohondrie nervos, atoateştiutor şi arogant. Era foarte inteligent, foarte viteaz, taciturn şi ironic. Din când în când, privindu-l, lui Galiullin îi venea să jure că, precum în profunzimea unei ferestre, în privirea grea a lui Antipov, vede un alt om, un gând care nu-i dă pace, sau dorul de fetiţă, sau chipul soţiei lui. Antipov părea vrăjit, ca într-o poveste. Şi iată, acesta acum murise, iar el, Galiullin, rămăsese cu hârţoagele lui, cu fotografiile şi cu misterul transformării lui Antipov.

        Mai devreme sau mai târziu trebuiau să ajungă la Galiullin interpelările Larei. Se pregătise să-i răspundă. Dar vremurile erau frământate. Nu se simţea în stare să-i răspundă cum se cuvenea. Voia s-o pregătească în vederea loviturii care o aştepta. Amânase mereu scrisoarea detaliată şi, între timp, aflase că şi Lara e pe front, ca soră medicală. Aşa că nu mai ştia pe ce adresă să-i scrie scrisoarea.

        — Ei, care-i situaţia? Astăzi or să fie cai? îl întreba Gordon pe doctorul Jivago ori de câte ori acesta venea să ia masa de prânz acasă. Erau încartiruiţi într-o casă ţărănească din Galiţia.

        — De unde cai? Şi unde vrei să pleci, când nu se poate face un pas nici înainte, nici înapoi? De jur împrejur e-o harababură îngrozitoare. Nimeni nu pricepe nimic. Spre sud am ocolit sau am străpuns dispozitivul nemţilor, ocazie cu care, se zice, câteva unităţi răzleţe de-ale noastre au fost încercuite. La nord, nemţii au trecut Sventa, într-un loc în care se credea că râul nu poate fi traversat. Trecerea a fost forţată de un corp de cavalerie. Distrug căile ferate, depozitele şi, după părerea mea, ne încercuiesc. Şi tu îmi vorbeşti de cai. Ei, mai iute, Karpenko, pune masa şi şterge-o. Ce avem astăzi? Aha, picior de viţel! Excelent.

        Unitatea sanitară, cu spitalul şi cu secţiile lui, era împrăştiată prin tot satul care, ca printr-o minune, rămăsese întreg. Casele, construite ca în apus, aveau ferestrele în canaturi înguste, dar multe, care acopereau aproape întregul perete. Niciuna din tot satul nu fusese distrusă.

        Erau ultimele zile frumoase de toamnă fierbinte şi aurie. Ziua, medicii şi ofiţerii deschideau ferestrele, alungau muştele, care în roiuri negre se târau pe pervazuri şi pe plafoanele joase. Descheindu-se la tunici şi la vestoane, transpirau, se frigeau cu ciorba sau cu ceaiul, iar noaptea se aşezau pe vine în faţa sobelor şi suflau în tăciunii de sub lemnele umede. Cu ochii înlăcrimaţi de fum, îşi înjurau ordonanţele care nu se pricepeau să facă focul ca lumea.

        Era o noapte liniştită. Gordon şi Jivago stăteau întinşi pe câte o laviţă. Între ei erau masa şi fereastra joasă, lungă de la un perete la celălalt. Odaia era bine încălzită şi mirosea a fum. Deschiseră oberlihturile din marginile ferestrei şi respirau aerul proaspăt al nopţii autumnale, care aburea sticla.

        Discutau, aşa cum făcuseră în fiecare din aceste zile. Şi nopţi. Ca întotdeauna, orizontul din direcţia frontului pâlpâia roz, nici o clipă nu contenea canonada şi, când. Cădeau obuze mai joase, cu zgomot mai înfundat şi mai puternic, care păreau că despică pământul, Jivago, din respect pentru această sonoritate, îşi întrerupea conversaţia, făcea o pauză şi spunea:

        — Asta e Bertha, o chestie nemţească de şaisprezece ţoli, cu greutatea de vreo şaizeci de puduri. Apoi relua discuţia, uitând subiectul.

        — Ce e cu mirosul care se simte tot timpul în sat? întrebă Gordon. L-am remarcat din prima zi. E ceva dulceag-mieros şi scârbos, ca şoarecii.

        — A, ştiu despre ce-i vorba, despre cânepă. Se cultivă multă cânepă prin locurile astea. Planta asta are ea însăşi un miros rânced şi insistent, ca de mortăciune. Pe lângă asta, în zonele operaţiunilor militare, morţii rămân mult timp nedescoperiţi în lanurile de cânepă şi cadavrele intră în putrefacţie. Mirosul de cadavre se simte peste tot, e firesc să fie aşa. Iar Bertha. O auzi?

        În decursul acestor zile vorbiseră despre tot şi despre toate. Gordon aflase ce gândea prietenul său despre război şi despre spiritul timpului. Iuri Andreevici îi povestise cât de greu se obişnuise cu logica sângeroasă a exterminării reciproce, cu răniţii şi cu mutilaţii rămaşi în viaţă, pe care tehnica de luptă îi transformă în bucăţi diforme de carne.

        În fiecare zi Gordon nimerea în câte un loc însoţindu-l pe Jivago şi, datorită acestuia, vedea şi el câte ceva. Fireşte că îşi dădea seama de imoralitatea contemplaţiei lui pasive atunci când privea vitejia altora, atunci când vedea la ce renunţă aceştia şi la ce riscuri se expun. Însă tot la fel de imorale i se păreau şi oftaturile inactive, lipsite de consecinţe. Considera că trebuie să se poarte conform situaţiei în care te pune viaţa, cinstit şi corect.

        Se convinsese pe pielea sa că poţi leşina văzând cum arată răniţii în timpul unei vizite făcute la un detaşament mobil al Crucii Roşii, care funcţiona la vest de ei, a un punct de prim-ajutor chiar în apropierea liniei întâi.

        Ajunseseră la liziera unei păduri mari, jumătate din copacii căreia fuseseră doborâţi de focul artileriei. În tufişurile rupte şi strivite zăceau răsturnate antetrenurile de tun stricate şi mutilate. De un copac era legat un cal de călărie. De pe clădirea ocolului silvic, care se vedea mai în adâncul pădurii, fusese smulsă o jumătate din acoperiş. Punctul de prim-ajutor se instalase în clădirea ocolului silvic şi în două corturi mari, cenuşii, ridicate peste drum de clădire, în pădure.

        — N-ar fi trebuit să te iau cu mine, îi spusese Jivago. Linia întâi este foarte aproape de aici, la o verstă şi ceva, iar bateriile noastre sunt dincolo de pădurea asta. Auzi ce se întâmplă? Să nu încerci s-o faci pe eroul, că nu te cred. Tremuri de frică şi e firesc. În fiecare clipă, situaţia se poate schimba. Ne putem pomeni bombardaţi.

        Pe pământ, la marginea drumului forestier, cu picioarele larg desfăcute, încălţaţi cu nişte cizme grele, care pe spate, care cu faţa în jos, zăceau nişte soldaţi cu vestoanele transpirate pe piept şi pe la subţiori. Erau supravieţuitorii unei unităţi. Fuseseră retraşi din lupta care durase trei zile şi trimişi în spatele liniei întâi, pentru o scurtă perioadă de odihnă. Soldaţii zăceau ca pietrele, n-aveau putere să glumească sau să vorbească porcos şi niciunul dintre ei nu întoarse capul atunci când, în adâncul pădurii, pe drum, se auziseră apropiindu-se vuind câteva căruţe. În căruţe pentru muniţie, fără arcuri, erau aduşi în galop nişte răniţi. Nefericiţii erau hurducaţi, oasele li se frângeau în această goană spre punctul de prim-ajutor, unde erau pansaţi în grabă şi cei cu răni mai grave erau operaţi pe loc. Toţi fuseseră culeşi într-un număr înfricoşător de mare, cu o jumătate de oră în urmă, când încetase focul, de pe câmpul din faţa tranşeelor. Mai mult de jumătate erau fără cunoştinţă.

        Când căruţele ajunseră la scara ocolului silvic, dinăuntru ieşiră nişte sanitari cu tărgi şi se apucară să le descarce. Ridicând fâşia de la intrare, o soră de caritate privea din cort sosirea răniţilor. Nu era schimbul ei. Era liberă. În pădure, dincolo de corturi, se certau doi oameni. Pădurea tânără şi cu copaci înalţi aducea ecoul vocilor lor, dar cuvintele nu se desluşeau. Când fură aduşi răniţii, cei doi ieşiră în drum şi o porniră spre clădire. Un tânăr ofiţer striga la un medic al detaşamentului mobil, încercând să afle unde se mutase parcul de artilerie care fusese mai înainte dislocat în pădure. Medicul nu ştia nimic, nu era treaba lui. Îl ruga pe ofiţer să-l lase în pace şi să nu mai ţipe, pentru că au fost aduşi răniţi şi are treabă, însă ofiţerul nu se potolea şi înjura în gura mare Crucea Roşie, comandamentul artileriei şi, în general, lumea întreagă. Jivago se apropie de medic. Se salutară şi urcară în clădirea ocolului silvic. Ofiţerul, cu un accent uşor tătăresc, continuă să înjure, îşi dezlegă calul, sări în şa şi o porni la galop pe drumul ce se afunda în pădure. Iar sora se tot uita din pragul cortului ei.

        Deodată pe faţa ei se întipări o expresie de groază.

        — Ce faceţi? V-aţi ieşit din minţi! strigă ea spre doi răniţi uşor care, fără să fie ajutaţi, mergeau printre tărgi spre locul de pansare. Ieşind din cort, femeia se repezi în drum.

        Pe targă era dus un om mutilat într-un mod de-a dreptul monstruos. Tubul obuzului explodat, care îi zdrobise faţa şi îi transformase buzele şi dinţii într-o masă diformă, dar nu-l omorâse, rămăsese înfipt în osul maxilarului. Cu o voce subţire, neomenească, mutilatul slobozea horcăituri scurte, întretăiate pe care oricine ar fi trebuit să le înţeleagă drept rugăminţi de a fi ucis mai iute, pentru a pune capăt chinurilor lui prelungite fără rost. Sorei i se păruse că, impresionaţi de gemetele mutilatului, cei doi răniţi aveau de gând să-i smulgă din obraz schija aceea îngrozitoare de fier.

        — Cum v-a trecut aşa ceva prin minte? O să i-o extragă chirurgul, cu un instrument special. Dacă va mai fi nevoie. (Doamne, Doamne, ia-l la tine, nu mă face să mă îndoiesc de existenţa ta!)

        În clipa următoare, când era dus pe scări, mutilatul ţipă, se cutremură din tot trupul şi muri.

        Mutilatul care murise era soldatul rezervist Ghimazetdin, ofiţerul care ţipase în pădure fusese fiul lui, locotenentul Galiullin, sora era Lara, martorii – Jivago şi Gordon. Toţi fuseseră împreună, unul lângă celălalt, însă unii nu se recunoscuseră, iar alţii nu se cunoscuseră niciodată. Unele amănunte rămaseră în felul acesta nelămurite, în timp ce altele aveau de aşteptat o altă ocazie pentru a ieşi la iveală.

        În această zonă satele scăpaseră neatinse ca printr-un miracol. Păreau o insuliţă în mod inexplicabil rămasă neatinsă în mijlocul mării de ruine. Gordon şi Jivago se întorceau acasă spre seară. Soarele asfinţea, într-unul dintre satele pe lângă care treceau văzură un cazac care, în hohotul general de râs al celor care-l priveau, arunca în sus o monedă de aramă, obligându-l pe un evreu cu barba căruntă şi cu surtuc lung să prindă bănuţul. Bătrânul nu reuşea deloc să-l prindă. Trecând pe lângă palmele lui răşchirate, bănuţul cădea în noroi. Bătrânul se apleca să-l ridice, cazacul îl plesnea peste fund, iar privitorii se prăpădeau de râs. Asta era toată distracţia. Până una, alta, jocul era cât se poate de inofensiv, dar nimeni nu putea garanta că nu va lua o întorsătură mai violentă. Dindărătul casei de peste drum ieşea în fugă baba evreului, strigând şi întinzând mâinile spre soţul ei, după care se ascundea din nou, temătoare. Pe fereastra casei îşi priveau bunicul două fetiţe care plângeau.

        Vizitiul, căruia toată joaca i se părea hazlie, lăsă caii la pas pentru ca domnii ofiţeri să aibă timp să se amuze, însă Jivago îl chemă pe cazac, îl certă şi îi ordonă să înceteze bătaia de joc.

        — Am înţeles, înălţimea Voastră! îi răspunse acesta. Nu-i făceam nimic, voiam doar să râdem.

        Tot restul drumului Jivago şi Gordon tăcură.

        — E îngrozitor, începu Jivago, văzând satul în care erau încartiruiţi. Nici nu-ţi închipui câte suferinţe a îndurat în războiul ăsta sărmana populaţie evreiască. Luptele se desfăşoară chiar pe teritoriul în care această populaţie a fost nevoită să treacă la modul sedentar de viaţă. Şi pentru toate suferinţele văzute şi suportate, bieţii oameni nu au parte decât de bătăi şi ruine, la care se adaugă pogromurile, bătaia de joc şi învinuirea de lipsă de patriotism. De unde atâta patriotism, când la inamic ei au parte de toate drepturile, iar noi nu le oferim decât prigoniri? Există un paradox chiar la baza urii noastre faţă de ei. Irită chiar ceea ce ar trebui să ne impresioneze şi să ne facă mai buni cu ei. Sărăcia lor şi înghesuiala în care trăiesc, slăbiciunea şi incapacitatea de a riposta. Nu pot înţelege. E ceva fatal în asta.

        Gordon iarăşi nu-i răspunse nimic.

        Acum stăteau întinşi din nou pe laviţele lor, de o parte şi de alta a ferestrei înguste şi lungi. Era noapte. Stăteau de vorbă.

        Jivago îi povestea lui Gordon cum l-a văzut o dată pe ţar, când acesta venise să inspecteze frontul. Povestea cu talent.

        Era în timpul primei lui primăveri petrecute pe front. Statul-major al unităţii în care fusese trimis ocupa o vale din Carpaţi, închizând intrarea dinspre Câmpia Ungară.

        Pe fundul văii era o staţie de cale ferată. Jivago îi descrise lui Gordon înfăţişarea exterioară a localităţii, munţii acoperiţi cu brazi şi pini puternici, cu smocuri albe de nori agăţaţi de crengile copacilor şi cu stânci de ardezie cenuşie şi grafit, care se iţeau din păduri, ca nişte petice năpârlite apărute pe o blană groasă şi deasă. Era o dimineaţă de aprilie, cenuşie ca grafitul, înconjurată de munţi din toate părţile şi de aceea neclintită. Pământul scotea aburi, care rămâneau deasupra văii, amestecându-se acolo cu fumul locomotivelor din staţie, cu aburul cenuşiu al luncilor, cu munţii cenuşii, cu pădurile negre şi cu norii negri.

        În acele zile ţarul făcea un tur de inspecţie prin Galiţia. Dintr-o dată se răspândise vestea că va vizita unitatea de aici, al cărei comandant de onoare era.

        Putea apărea din clipă în clipă. Pe peron fusese aliniată o gardă de onoare pentru întâmpinarea lui. Trecu un ceas, trecură două ceasuri de aşteptare chinuitoare. Apoi, unul după altul, trecură două trenuri din suită. După puţin timp, sosi trenul imperial.

        Însoţit de marele cneaz Nikolai Nikolaevici, ţarul trecu în revistă garda de onoare a grenadierilor. Cu fiecare cuvânt de salut, rostit cu voce calmă, stârnea explozii de urale şi aplauze tunătoare, care se rostogoleau ca undele apei în nişte găleţi clătinate.

        Cu zâmbetul lui stânjenit, ţarul părea mai bătrân şi mai obosit decât imaginea lui de pe bancnote şi medalii. Faţa îi era apatică, puţin scofâlcită. Se uita mereu vinovat spre Nikolai Nikolaevici, neştiind ce trebuie să facă în respectivele împrejurări, iar acesta, aplecându-se respectuos spre el, îl scotea din încurcătură nu prin cuvinte, ci prin mişcări din sprâncene sau din umeri.

        Ţarul insufla milă în dimineaţa aceea cenuşie şi caldă din munţi şi te simţeai îngrozit de gândul că această reţinere temătoare şi timiditatea lui pot fi esenţa asupritorului şi că această slăbiciune putea ucide sau graţia, putea lega şi hotărî.

        — Trebuia să rostească ceva cam aşa: eu, spada mea şi poporul meu, precum Wilhelm. Dar obligatoriu ceva despre popor. Dar ştii, s-a purtat cumva ruseşte, firesc şi tragic, mai presus de această banalitate. Căci în Rusia nu se poate concepe o asemenea teatralitate. Pentru că asta-i teatralitate, nu? îmi pot închipui ce erau popoarele pe vremea lui Cezar, nişte gali acolo sau şvezi sau iliri. Dar de atunci nu sunt decât scorneli ca să poată vorbi împăraţii despre popoare, ca să se poată împăuna demnitarii şi regii: poporul, poporul meu.

        Acum frontul e inundat de corespondenţi şi ziarişti, îşi notează „observaţii”, cuvinte care demonstrează înţelepciunea populară, stau de vorbă cu răniţii, clădesc o nouă teorie a spiritului poporului. Această teorie e un Dal1 nou, la fel de artificial, e grafomania lingvistică a inconsistenţei verbale. Acesta e unul dintre tipuri. Dar mai există unul. Discursul abrupt, „schiţe şi scene”, scepticismul, mizantropia. De pildă unul are (am citit cu ochii mei) asemenea sentinţe: „E o zi cenuşie, ca şi ieri. De dimineaţă – ploaie, zloată. Mă uit pe fereastră la drum. În coloana fără sfârşit, trec prizonierii. Sunt transportaţi răniţii. Trage un tun. Trage din nou, astăzi, ca şi ieri, ca mâine, ca astăzi şi tot aşa în fiecare zi.”. Vezi câtă subtilitate şi inteligenţă! Totuşi, de ce se supără pe bietul tun? Ce pretenţie ciudată să aştepţi varietate, de la un tun! De ce, în loc de tun, nu se miră de el însuşi, care zi de zi trage salve de enumeraţii, virgule şi fraze? De ce nu încetează canonada umanitarismului ziaristic grăbit ca săritura puricelui? De ce nu înţelege că nu tunul, ci el însuşi trebuie să fie nou şi să nu se repete, că din acumularea de nonsens din carnetul lui nu poate extrage nici un sens, că nu există evenimente atâta timp cât omul nu introduce în ele ceva propriu, ceva din geniul său care o mai ia şi razna, ceva care să semene a basm.

        — Ai perfectă dreptate, îl întrerupse Gordon. Acum o să-ţi răspund ce gândesc despre scena pe care am văzut-o astăzi. Cazacul care-şi bătea joc de bietul patriarh, ca şi mii de alte asemenea cazuri sunt, desigur, exemple de pură ticăloşie, pe marginea cărora nu-i nevoie de filosofie, ci de pocnituri peste bot. Însă filosofia este perfect compatibilă cu problema evreiască în totalitatea ei şi aceasta apare într-o lumină cu totul neaşteptată. Dar nu-ţi spun nici o noutate. Toate ideile le am, ca şi tine, de la unchiul tău.

        Întrebi ce este poporul. Te întrebi dacă trebuie dădăcit şi dacă nu cumva face mai mult pentru el cel care, fără să se gândească la popor, prin însăşi frumuseţea şi solemnitatea faptelor sale, îl trage după sine în universalitate şi, acoperindu-l de glorie, îl eternizează? Da, fireşte, fireşte. Dar despre ce fel de popoare poate fi vorba în epoca creştină? Căci nu sunt pur şi simplu popoare, ci popoare convertite, transformate şi importantă este tocmai transformarea, nu fidelitatea faţă de vechile fundamente. Să ne amintim Evanghelia. Ce ne spune ea despre tema aceasta? În primul rând, Evanghelia nu a fost o afirmaţie aşa sau aşa. Ea a fost o propunere făcută celor naivi şi lipsiţi de curaj. Le propunea: vreţi să trăiţi o nouă viaţă, vreţi fericirea sufletului? Şi toţi au primit propunerea, au fost câştigaţi pentru secole.

        Spunând că în împărăţia lui Dumnezeu nu există nici elin, nici iudeu, oare voia să spună doar că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu? Nu, pentru asta nu era nevoie de Evanghelie, asta o ştiau de mult filosofii Greciei, moraliştii romani, prorocii Vechiului Testament, însă ea spunea: în noul mod de viaţă plănuit cu inima, în noul mod de comunicare, care se numeşte împărăţia lui Dumnezeu, nu există popoare, există oameni.

        Spuneai că evenimentul este absurd dacă nu introducem noi sensul în el. Creştinismul, misterul personalităţii este chiar lucrul pe care trebuie să-l introducem în eveniment pentru ca acesta să capete semnificaţie pentru om.

        Am vorbit despre politicienii care nu au nimic de spus vieţii şi lumii în totalitate, am vorbit despre forţele de mâna a doua care sunt interesate de îngustime, pentru ca tot timpul să fie vorba de un anumit popor, de preferinţă mic, care să sufere, pentru ca ei să judece, să-l administreze şi să-l îmbogăţească pe seama milei. Victima cea mai deplină şi exclusivă a acestui principiu este evreimea. Ideea de naţiune i-a impus necesitatea amorţitoare de a nu fi şi de a nu rămâne decât popor de-a lungul atâtor veacuri, în decursul cărora forţa ieşită din mijlocul evreilor a. Mântuit lumea-de această misiune înjositoare. E într-adevăr extraordinar! Cum s-a putut întâmplă? Această sărbătoare, această mântuire de drăcovenia mediocrităţii, această zvâcnire deasupra mărginirii cotidianului, toate acestea deci au luat naştere pe pământul lor, au vorbit limba lor şi au aparţinut seminţiei lor. Iar ei au văzut şi au auzit asta şi au lăsat-o să le scape? Cum au putut lăsa să-i părăsească un suflet de o asemenea forţă şi frumuseţe, cum au putut gândi că, lângă triumful şi întronarea acestuia, ei vor rămâne ca un înveliş gol al acestei minuni, pe care au părăsit-o cândva? în folosul cui e această mucenicie voluntară, cui i-a trebuit ca să fie batjocoriţi şi însângeraţi veacuri întregi atâţia bătrâni nevinovaţi, atâtea femei şi copii, atât de inteligenţi şi capabili de bine şi de comunicare din adâncul inimii! De ce sunt atât de leneşi şi netalentaţi scriitorii care, la toate popoarele, se ocupă de problema naţională? De ce oare floarea cugetătorilor acestui popor nu a depăşit formele prea facile îmbrăcate de Weltschmerz şi înţelepciunea ironică? De ce, riscând să explodeze de irevocabilitatea datoriei, aşa cum sar în aer, din pricina presiunii, cazanele cu aburi, nu au demobilizat această armată care cine ştie de ce luptă şi cine ştie de ce este masacrată? De ce nu le-au spus: „Veniţi-vă în fire. Gata. Nu mai trebuie. Nu vă mai numiţi ca înainte. Nu vă mai înghesuiţi, împrăştiaţi-vă. Sunteţi chiar lucrul cu care

        — Au pus să luptaţi cei mai răi şi mai slabi dintre voi”.

        A doua zi când veni acasă la prânz, Jivago îi spuse:

        — Nu mai ai răbdare, vrei să pleci, aşa că ai cobit. Nu pot spune că e „norocul tău”, căci despre ce noroc poate fi vorba când iarăşi suntem nevoiţi să ne retragem, când iarăşi am fost bătuţi? Drumul spre est este liber, suntem împinşi dinspre vest. Toate instituţiile militare sanitare au primit ordin să plece. Pornim mâine sau poimâine. Nu se ştie încotro. Karpenko, rufele lui Mihail Grigorievici nu-s spălate, nu-i aşa? Vechea poveste. Cumătră, cumătră, dar ia întreabă-l cine-i cumătră asta şi, prostovanul, nici că ştie.

        Nu ascultă ce-i bolborosea drept răspuns ordonanţa Karpenko şi nu-i acordă nici o atenţie lui Gordon necăjit că poartă lenjeria lui Jivago şi că pleacă îmbrăcat cu o cămaşă de-a acestuia.

        — Eh, ce ţi-e şi cu viaţa ţigănească, de migratori! Când am ajuns aici, nimic nu-mi plăcea: soba mi se părea că ar fi trebuit să fie în alt loc, tavanul prea jos, murdărie, năduşeală. Şi acum omoară-mă, dar nu ştiu din ce loc am venit încoace. Mi se pare că aş fi în stare să trăiesc aici toată viaţa, uitându-mă la colţul ăsta de sobă cu soarele pe plăcile de teracotă şi cu umbra copacului din curte alunecând pe ele.

        Fără grabă, începură să-şi facă bagajele.

        În timpul nopţii fură treziţi de zgomote şi ţipete, de împuşcături şi vânzoleală. Satul era inundat de o lumină sinistră. Prin dreptul ferestrei treceau umbre grăbite. În camera de-alături se treziseră şi se puseseră în mişcare stăpânii casei.

        — Dă o fugă în drum, Karpenko, şi întreabă din ce pricină s-a iscat tămbălăul ăsta, spuse Iuri Andreevici.

        Curând aflară totul. Îmbrăcându-se iute, Jivago se grăbi spre spital ca să verifice ştirile, care se dovediră adevărate. Nemţii străpunseseră poziţiile. Linia apărării se rostogolea înspre sat şi se apropia mereu. Satul era bombardat. Spitalul şi instituţiile fură mutate în grabă, fără a se mai aştepta ordinul de evacuare. Aveau de gând să termine totul până în zori.

        — Pleci cu primul eşalon. Trăsura pleacă imediat, dar le-am spus să te aştepte. Ei, noroc! Te conduc, ca să fiu sigur că ai găsit loc.

        O porniră în fugă spre celălalt capăt al satului, unde se pregătea convoiul. Trecând pe lângă case, se aplecau şi se ascundeau pe sub ziduri. Pe uliţe cântau şi bâzâiau gloanţele. La răspântiile străbătute de drumuri care ieşeau de-a dreptul în câmp, vedeau cum şrapnelele explodează în preajma satului, ridicând umbrele de flăcări.

        — Dar tu ce faci? îl întrebă din fugă Gordon.

        — Vin şi eu. Trebuie să mă întorc acasă după lucruri. Vin cu grupul al doilea.

        Se despărţiră la marginea satului. Cele câteva căruţe şi trăsura care alcătuiau convoiul se puseră în mişcare, lovindu-se una de alta şi aliniindu-se din mers. Iuri Andreevici îşi flutura mâna în urma amicului său care pleca. Se puteau vedea în lumina împrăştiată de un grajd incendiat.

        Adăpostindu-se iarăşi pe sub pereţii caselor, sub acoperirea colţurilor acestora, Iuri Andreevici făcu cale întoarsă. Când mai avea două case până la veranda sa, fu doborât de suflul unei explozii şi rănit de o schijă de şrapnel. Iuri Andreevici căzu în mijlocul drumului, începu să sângereze şi îşi pierdu cunoştinţa.

        Spitalul de evacuaţi era ascuns într-un orăşel din zona de vest, lângă linia ferată, în apropierea Cartierului General. Erau câteva zile călduroase, de la sfârşitul lui februarie. În salonul ofiţerilor aflaţi în convalescenţă, la rugămintea lui Iuri Andreevici, care se afla aici în calitate de pacient, fusese deschisă fereastra de lângă patul lui.

        Se apropia ora mesei de prânz. Pacienţii îşi omorau timpul rămas, fiecare cu ce putea. Li se spusese că la spital venise o soră nouă şi că astăzi urma să-i viziteze pentru prima oară. În patul de vizavi, Galiullin frunzărea revistele abia primite Reci şi Russkoe solovo, indignându-se de spaţiile albe lăsate de cenzură. Iuri Andreevici citea scrisorile de la Tonia, pe care poşta de campanie i le adusese pe toate o dată. Vântul foşnea în paginile scrisorilor şi ale ziarului. Se auziră paşi uşori. Iuri Andreevici îşi ridică ochii din scrisoare. În salon intră Lara.

        Iuri Andreevici şi sublocotenentul, independent unul de altul şi fără să ştie de celălalt, o recunoscură. Ea nu cunoştea pe niciunul dintre ei. Spuse:

        — Bună ziua. De ce staţi cu fereastra deschisă? Nu vă e frig? Şi se duse spre Galiullin. Ce vă doare? îl întrebă şi-i luă mâna ca să-i pipăie pulsul, însă imediat îi dădu drumul şi se aşeză pe scaun, puţin surprinsă.

        — Ce surpriză, Larisa Fiodorovna, spuse Galiullin. Am fost în acelaşi regiment cu soţul dumneavoastră şi l-am cunoscut pe Pavel Pavlovici. I-am păstrat lucrurile ca să le trimit.

        — Nu se poate, nu se poate! repeta ea. Ce întâmplare extraordinară. Deci l-aţi cunoscut? Povestiţi-mi mai iute cum s-a întâmplat. Nu-i aşa că a murit îngropat de o explozie? Nu vă fie teamă şi nu-mi ascundeţi nimic. Şi-aşa ştiu totul.

        Galiullin nu avu curajul să-i confirme informaţiile adunate din auzite. Se decise ş-o mintă ca s-o consoleze.

        — Antipov a căzut prizonier, spuse el. A avansat prea mult cu unitatea lui în timpul atacului şi s-a pomenit singur. A fost nevoit să se predea.

        Însă Lara nu-l crezu. Zguduită de discuţia aceasta neaşteptată, se emoţionă. Nu-şi putea înfrâna lacrimile şi nu voia să plângă de faţă cu nişte oameni străini. Se ridică iute şi ieşi din salon ca să-şi revină pe coridor.

        După câteva clipe se întoarse, părând foarte calmă. În mod intenţionat, nu se mai uită spre Galiullin, ca să n-o podidească iarăşi plânsul. Pornind-o direct spre patul lui Iuri Andreevici, rosti, cu gândul în altă parte, aceeaşi frază gata pregătită:

        — Bună ziua. Ce vă doare?

        Iuri Andreevici îi văzuse tulburarea şi lacrimile, voise s-o întrebe ce-i cu ea, să-i spună că a văzut-o de două ori în viaţă, o dată când era gimnazist şi o dată când era student, dar se gândi că toate acestea vor părea false şi femeia îl va înţelege greşit. Apoi, dintr-o dată, şi-o aminti pe Anna Ivanovna în sicriu, îşi aminti ţipetele Toniei în casa lor de pe strada Sivţev, aşa că se abţinu şi nu-i spuse decât câteva cuvinte:

        — Vă mulţumesc. Sunt medic şi mă tratez singur. Nu am nevoie de nimic.

        „Oare de ce s-o fi. Supărat pe mine?”, se gândi Lara şi îl privi lung pe necunoscutul acela cârn, al cărui chip nu-i spunea nimic.

        Urmară câteva zile instabile, schimbătoare. Un vânt cald, delirant sufla în nopţile acelea care miroseau a ţărână umedă.

        Şi în toate aceste zile de la Cartierul General se primeau informaţii bizare, veneau zvonuri alarmante de acasă, din interiorul ţării. Se întrerupsese comunicaţia telegrafică cu Petersburgul. Peste tot, în toate colţurile, oamenii nu vorbeau decât despre politică.

        În fiecare zi când era de serviciu, sora Antipova îşi făcea rondul de două ori, dimineaţa şi seara, schimbând câteva cuvinte neutre cu pacienţii din celelalte saloane, cu Galiullin, cu Iuri Andreevici. „Ce om ciudat şi curios, se gândea ea. E tânăr şi deloc amabil. Cârn şi nu cine ştie ce frumos. Dar inteligent în sensul cel mai bun al cuvântului, cu o minte vie, care te captivează. Însă nu asta-i problema. Trebuie s-o termin cât mai iute cu obligaţiile mele de aici, să mă transfer la Moscova, mai aproape de Katenka. Şi, o dată ajunsă la Moscova, trebuie să cer demobilizarea şi să-mi reiau serviciul la gimnaziul din Iuriatin. Căci totul e clar de-acuma în ce-l priveşte pe bietul Patulea, nu mai e nici o speranţă. Aşa că nu mai are rost s-o fac pe eroina de pe câmpul de luptă. Numai pentru a-l căuta pe el am îndrugat tot felul de nimicuri.”

        Ce-o fi fiind cu Katenka? Sărmana orfană! îşi spunea ea şi începea să plângă. În ultimul timp se observă schimbări foarte bruşte. Până nu demult, erau sfinte datoria faţă de patrie, vitejia militară, sentimentele superioare faţă de societate. Însă războiul e pierdut şi, din pricina acestei nenorociri, restul şi-a pierdut valoarea, nu mai este sfânt.

        Deodată totul se schimbase: tonul, aerul, nimeni nu mai ştia cum să gândească şi de cine să asculte. Parcă toată viaţa Lara ar fi fost dusă de mână, ca o fetiţă mică, şi deodată fusese lăsată în voia ei, să înveţe singură. Şi nu mai exista nimic, nici prieteni, nici autorităţi. În asemenea situaţii vrei să te încrezi în ceva important, în forţa vieţii, în frumuseţe sau adevăr, pentru ca acestea, şi nu legile omeneşti, răsturnate, să te dirijeze, deplin şi fără milă, mai deplin decât în viaţa obişnuită, pe care războiul a alungat-o în trecut şi a desfiinţat-o. Însă în cazul ei, îşi dădu seama Lara la timp, acest scop lipsit de echivoc va fi Katenka. De-acum, rămasă fără Patulea, Lara nu este decât mamă şi se va consacra cu totul Katenkăi, bietei orfane.

        Din scrisori, Iuri Andreevici află că Gordon şi Dudorov, fără permisiunea lui, îi tipăriseră versurile într-o carte. Aceasta fusese bine primită de critică şi autorului i se prevedea un mare viitor literar. Mai află că în Moscova situaţia este foarte interesantă şi alarmantă, că se amplifică iritarea surdă a mulţimii, că toată ţara se află în ajunul a ceva important, că se apropie evenimente politice serioase.

        Se făcuse târziu. Iuri Andreevici era stăpânit de o somnolenţă teribilă. Din când în când aţipea şi, în intervalele de veghe, se gândea că nu poate dormi din pricina emoţiilor prin care trecuse peste zi. Dincolo de fereastră începu să adie vântul somnoros, cu respiraţia adormitoare. Vântul plângea şi gângurea: „Tonia, Şurocika, ce dor mi s-a făcut de voi, cât de mult vreau să mă întorc acasă, la munca mea!”. Şi sub acest murmur al vântului Iuri Andreevici dormea, se trezea şi aţipea într-o trecere rapidă de la fericire la suferinţă, trecere la fel de iute şi alarmantă ca timpul schimbător de afară, ca noaptea aceea instabilă.

        Lara se gândi: „A fost atât de grijuliu păstrând lucrurile lui Patulea şi eu, ca o nemernică, nici măcar nu l-am întrebat cine este şi de unde este”.

        La următorul ei rond din timpul dimineţii, amintindu-şi această scăpare a ei şi ca să spulbere impresia de lipsă de recunoştinţă, îl întrebă pe Galiullin toate aceste amănunte şi nu mai conteni cu „oh”-urile şi „ah”-urile.

        — Doamne, sfântă-i voia ta! Strada Brest, douăzeci şi opt, familia Tiverzin, iarna revoluţionară a lui 1905! Iusupka? Nu, pe Iusupka nu l-am cunoscut sau nu-mi mai amintesc. Dar anul, anul şi casa aceea! Căci e totul adevărat, a existat o asemenea casă şi un asemenea an! O, ce limpede simţi ea din nou toate acestea! Şi împuşcăturile de atunci, şi (cum se zice, dă-mi, Doamne, putere să-mi amintesc!) „Părerea lui Hristos!”. O, cât de puternic, cât de pătrunzător simţim totul în copilărie, pentru prima oară! Scuzaţi-mă, scuzaţi-mă, domnule locotenent, dar v-am uitat numele. Da, da, mi-aţi mai spus. Vă mulţumesc, vă mulţumesc din inimă, Osip Ghimazetdinovici, pentru amintirile şi gândurile pe care le-aţi trezit în mine!

        Toată ziua umblă numai cu „casa aceea” în suflet, oftând mereu şi meditând aproape cu voce tare.

        Auzi! Strada Brest, nr. 28! Şi acum iarăşi răsună împuşcături, dar de câte ori mai teribile! Acum nu mai poţi spune „trag băieţii”. Băieţii au crescut şi sunt toţi aici, toţi sunt soldaţi, toţi băieţii din casele acelea şi din satele prin care a trecut. Extraordinar! Extraordinar!

        În încăpere, bocănind cu bastoanele şi cârjele, intrară în fugă şi şontâcăind invalizii şi pacienţii din saloanele învecinate. Toţi începură să strige care mai de care:

        — Evenimente extraordinare! La Petersburg sunt lupte de stradă! Garnizoana din Petersburg s-a alăturat răsculaţilor! E revoluţie!