Partea a V-a.DESPĂRȚIREA DE TRECUT.

        Orăşelul se numea Meliuzeevo şi se afla în zona cernoziomică. Ca un nor de lăcuste atârna deasupra acoperişurilor lui praful negru ridicat de trupele şi convoaiele de căruţe care îl străbăteau. Acestea se mişcau neîncetat, de dimineaţă până seara, dinspre front şi spre front, aşa că nu se mai putea înţelege dacă războiul continuă încă sau s-a sfârşit.

        În fiecare zi, ca ciupercile după ploaie, apăreau noi posturi administrative. Şi în toate aceste funcţii erau aleşi ei, Iuri Andreevici, sublocotenentul Galiullin, sora Antipova şi încă vreo câţiva inşi din cercul lor, toţi locuitori ai marilor oraşe, oameni cu experienţă şi trecuţi prin multe.

        Suplineau posturi la administraţia locală, lucrau în funcţii de mărunţi comisari în armată şi în sectorul sanitar, privind la această succesiune de ocupaţii ca la un prilej de distracţie în aer liber, ca la un joc de-a prinselea. Dar tot mai des le venea să lase baltă această de-a prinselea şi să plece acasă, la ocupaţiile lor obişnuite.

        Datorită muncii lor, Jivago şi Antipova se întâlneau mereu şi cu insistenţă.

        Când ploua, praful negru al oraşului se transforma într-o mâzgă de culoarea cafelei, care acoperea străzile, aproape toate nepavate.

        Orăşelul nu era mare. Din orice punct al lui, după prima curbă, apărea stepa posomorită, cerul întunecat, întinderile războiului, întinderile revoluţiei.

        Iuri Andreevici îi scria soţiei: „Destrămarea şi anarhia în armată continuă. Se iau măsuri pentru îmbunătăţirea disciplinei şi a moralului în rândurile soldaţilor. Am vizitat unităţile amplasate prin apropiere.

        În sfârşit, în loc de post-scriptum, deşi aş fi putut să-ţi scriu mai de mult, află că lucrez mână în mână cu o oarecare Antipova, soră medicală din Moscova, originară din Urali.

        Îţi aminteşti, în noaptea aceea teribilă, când a murit mama ta, o studentă a tras în procuror, la sărbătoarea bradului de Crăciun. Se pare că studenta aceea a fost pe urmă judecată. Parcă ţi-am spus atunci că pe acea studentă, pe când era gimnazistă, eu şi Mişa o văzusem într-un stabiliment sordid, unde ne-am dus împreună cu tatăl meu, nu-mi mai amintesc în ce scop. Asta s-a întâmplat într-o noapte geroasă, pare-mi-se în timpul insurecţiei de la Presnia. Ei bine, Antipova este fata aceea.

        De câteva ori am încercat să vin acasă. Dar nu e chiar atât de simplu. Şi nu treburile mă reţin în primul rând, pentru ca nu ar avea nimic de suferit dacă le-aş lăsa în seama altora. Dificilă este însăşi călătoria. Trenurile ba nu circulă deloc, ba sosesc atât de încărcate, încât e imposibil să urci în ele.

        Totuşi, fireşte, toate astea nu vor dura la infinit şi de aceea câţiva dintre cei care ne-am vindecat, dintre cei demisionaţi sau demobilizaţi, inclusiv eu, Galiullin şi Antipova, ne-am decis ca, orice-ar fi, să plecăm săptămâna viitoare. Pentru a încăpea în tren, vom porni fiecare separat, câte unul pe zi.

        Aşa că pot apărea ca din senin, în orice zi. Însă voi încerca să-ţi trimit o telegramă”.

        Totuşi, înainte de plecare, Iuri Andreevici primi răspuns de la Antonina Aleksandrovna.

        În scrisoarea în care accesele de plâns frângeau construcţia frazelor, iar drept puncte slujeau urmele de lacrimi şi petele de cerneală, Antonina Aleksandrovna încerca să-şi convingă soţul să nu se mai întoarcă la Moscova, ci s-o urmeze direct în Urali pe această soră extraordinară, al cărei drum prin viaţă e însoţit de prevestiri şi circumstanţe, cu care drumul ei, al Toniei, nu se poate compara.

        „Nu îţi face griji în privinţa lui Saşa şi a viitorului lui, îi scria ea. Nu îţi va fi ruşine de el. Îţi promit că îl voi creşte în aceleaşi principii pe care, copil fiind, le-ai văzut şi tu în casa noastră.” „Ţi-ai ieşit din minţi, Tonia! se grăbi să-i scrie Iuri Andreevici. Ce bănuieli! Oare nu ştii sau ştii, dar nu destul de bine, că numai gândindu-mă la tine şi păstrând credinţă casei noastre am scăpat de moarte în aceşti doi ani de război, care au fost atât de groaznici şi distrugători? Dar cuvintele sunt de prisos. Curând ne vom revedea, ne vom întoarce la viaţa de altădată şi totul se va limpezi.

        Însă faptul că mi-ai putut răspunde în felul acesta mă sperie într-o cu totul altă privinţă. Dacă ţi-am oferit motivul să-mi răspunzi astfel poate că, într-adevăr, mă port ambiguu şi atunci sunt vinovat faţă de această femeie pe care o induc în eroare şi căreia trebuie să-i ofer scuzele mele. O voi face de îndată ce se va întoarce din raidul prin câteva sate din împrejurimi. Zemstva, care mai înainte a existat numai în gubernii şi judeţe, se introduce acum şi în unităţile teritoriale mai mici, în plase. Antipova a plecat s-o ajute pe o prietenă a ei, care lucrează ca instructoare în legătură cu aceste noi schimbări de legislaţie.

        Remarcabil e că, deşi locuiesc în aceeaşi clădire cu Antipova, nici acum nu ştiu care este camera ei şi niciodată nu m-a interesat acest lucru.”

        Din Meliuzeevo, spre est şi spre Vest, porneau două şosele. Una, care era mai mult un drum de ţară, ducea prin pădure spre orăşelul Zâbuşino care făcea comerţ cu cereale şi, deşi era subordonat Meliuzeevului din punct de vedere administrativ, îl depăşise din toate punctele de vedere. Cealaltă şosea, pietruită, trecea prin câmpiile băltoase care se uscau în timpul verii, ducând spre Biriuci, staţia de cale ferată unde se încrucişau cele două linii, nu departe de Meliuzeevo.

        În iunie, timp de două săptămâni rezistase Republica ndependentă Zâbuşino, proclamată de morarul localnic Blajeiko.

        Republica se sprijinea pe dezertorii din Regimentul 1212 de infanterie, care, cu armele în mână, îşi părăsiseră poziţiile şi, prin Biriuci, sosiseră în Zâbuşino în momentul instaurării noii puteri.

        Republica nu recunoştea Guvernul Provizoriu şi se despărţise de restul Rusiei. Sectantul Blajeiko, care corespondase în tinereţe cu Tolstoi, proclamase noua împărăţie de o mie de ani a Zâbuşinului, munca şi proprietatea în comun, iar administraţia plasei o denumise Scaun Apostolic.

        Zâbuşino fusese întotdeauna o sursă de legende şi exagerări. Era înconjurat de păduri adânci, se vorbea despre el în documentele Vremii Tulburi1 şi prin împrejurimile lui mişunaseră tâlhari până nu demult. Era vestită prin negustorii săi şi prin fertilitatea fabuloasă a ogoarelor. Câteva credinţe, obiceiuri şi particularităţi ale graiului care caracterizau această zonă a frontului proveneau din Zâbuşino.

        Acum se istoriseau felurite poveşti despre mâna dreaptă a lui Blajeiko. Se spunea că acesta este surdomut din naştere, care, sub influenţa unei inspiraţii, îşi capătă darul vorbirii, pentru a şi-l pierde iarăşi după ce iluminaţia încetează.

        În iulie Republica Zâbuşino căzuse. În orăşel intrase o unitate militară fidelă Guvernului Provizoriu. Dezertorii fuseseră izgoniţi din Zâbuşino şi se retrăseseră spre Biriuci.

        Acolo, dincolo de liniile ferate, cale de câteva verste, se întindeau zonele defrişate, pe faţa cărora se iţeau cioturi năpădite de tufe de zmeură, stive, pe jumătate furate, de lemne şi ruinele bordeielor în care locuiseră cândva sezonierii angajaţi la tăiatul pădurii. În aceste locuri şi-au instalat tabăra dezertorii.

        Spitalul în care se tratase, apoi lucrase şi pe care Jivago se pregătea acum să-l părăsească era amplasat în casa contesei Jabrinskaia, pe care proprietara, încă de la începutul războiului, îl oferise răniţilor.

        Casa cu etaj ocupa unul dintre cele mai bune locuri din Meliuzeevo, la intersecţia străzii principale cu piaţa centrală a oraşului, aşa-numitul „platz”, unde altădată făceau instrucţie soldaţii, iar acum, seară de seară, aveau loc mitinguri.

        Datorită poziţiei, în faţa ferestrelor casei se deschideau privelişti frumoase. În afară de strada principală şi a pieţei, se vedea curtea vecinilor, o gospodărie provincială sărmană, care nu se deosebea prin nimic de cele ţărăneşti. Se mai vedea vechiul parc al contesei, spre care casa dădea cu ferestrele din spate.

        Casa aceasta nu avusese niciodată pentru Jabrinskaia o importanţă în sine. Contesa avea în judeţ o moşie mare, „Razdolnoe”, şi casa din oraş servea doar drept punct de sprijin pentru călătoriile de afaceri şi loc de adunare pentru musafirii care, din toate părţile, veneau să-şi petreacă vara la moşie.

        Acum casa era ocupată de spital, iar proprietara era arestată la Petersburg, oraşul reşedinţei ei permanente.

        Dintre foştii angajaţi, în casă rămăseseră două femei curioase, bătrână guvernantă a fiicelor contesei, acum căsătorite, mademoiselle Fleury, şi Ustinia, fosta bucătăreasă.

        O bătrână căruntă şi rumenă, mademoiselle Fleury, târşindu-şi pantofii, îmbrăcată într-o bluză largă şi ponosită, murdară şi neîngrijită, umbla prin tot spitalul şi se cunoştea cu toţi pacienţii la fel cum altădată cunoscuse familia Jabrinski. Povestea mereu câte ceva, înghiţind terminaţiile cuvintelor ruseşti după maniera franţuzească. Lua poziţii teatrale, gesticula şi spre sfârşitul bolboroselii izbucnea într-un hohot răguşit de râs, care se termina printr-o tuse prelungă, violentă.

        Mademoiselle cunoştea toate dedesubturile sorei Antipova. I se părea că doctorul şi sora trebuie neapărat să se placă. Nerezistând pasiunii ei de codoaşă, adânc înrădăcinată în firea ei romanică, mademoiselle se bucura când îi găsea împreună, le făcea cu degetul semne de ameninţare cu subînţelesuri şi le clipea cu zburdălnicie din ochi. Antipova rămânea nedumerită, doctorul se supăra, dar mademoiselle, ca toţi ţicniţii, punea mai presus de orice bănuielile ei greşite şi nu ar fi renunţat la ele pentru nimic în lume.

        O fire încă şi mai curioasă avea Ustinova. Era o femeie a cărei siluetă se îngusta aiurea în sus, ceea ce o făcea să semene cu o cloşcă. Ustinia era uscată şi lucidă până la perfidie, dar cu această cuminţenie amesteca o fantezie neînfrântă în ceea ce priveşte superstiţiile.

        Ustinia ştia o mulţime de descântece şi nu făcea un pas fără să bolborosească ceva la jăraticul din sobă sau fără să şoptească ceva prin gaura cheii, pentru ca necuratul să nu intre cumva în lipsa ei. Era din Zâbuşino şi se spunea că ar fi fiica vrăjitorului localnic.

        Ustinia putea să tacă ani în şir, dar asta până la primul acces, până îşi dădea drumul la gură. În asemenea cazuri nu mai putea fi oprită. Pasiunea ei era să apere adevărul.

        După căderea Republicii Zâbuşino, comitetul executiv din Meliuzeevo începuse o campanie de luptă împotriva pornirilor anarhice care bântuiau dinspre orăşel. În fiecare seară în piaţă se iscau de la sine mitinguri paşnice şi puţin numeroase, la care localnicii, neavând ce face, veneau ca altădată la şezătorile în aer liber de la poarta unităţii de pompieri. Secţia de propagandă încuraja aceste adunări şi în calitate de conducători ai discuţiilor trimitea activişti localnici sau aflaţi în trecere prin oraş. Aceştia, dintre toate scornelile despre Zâbuşino, considerau că cea mai gogonată este cea cu privire la surdomutul vorbitor şi adeseori îşi reduceau la acesta cuvântările de demascare a superstiţiilor. Însă micii meseriaşi din Meliuzeevo, soldaţii şi foştii servitori aveau altă părere. Surdomutul vorbitor nu li se părea culmea absurdităţii, începuseră să-i ia apărarea.

        Printre protestele izolate din mulţime, în apărarea acestuia se auzea adesea vocea Ustiniei. Mai întâi nu se putuse hotărî să iasă în frunte, o reţinea ruşinea ei de femeie. Dar treptat, devenind din ce în ce mai îndrăzneaţă, începuse să se repeadă cu gura asupra oratorilor, ale căror păreri nu erau agreate în Meliuzeevo. Astfel, pe nesimţite, ajunsese o adevărată vorbitoare de la tribună.

        Prin fereastra deschisă se auzea zarva vocilor din piaţă şi, în serile deosebit de liniştite, se puteau auzi desluşit crâmpeie din cuvântări. Adeseori, când vorbea Ustinia, în cameră dădea fuga mademoiselle, îi convingea pe cei prezenţi să asculte şi, stâlcind cuvintele, o imita fără răutate:

        — Raspu! Raspu! Ţar briliant! Zâbuş! Siurdomut! Trada! Trăda!

        În secret, mademoiselle se mândrea cu ascuţimea de limbă a acestei femei. Erau foarte ataşate una de alta şi se ciorovăiau tot timpul.

        Încetul cu încetul, Iuri Andreevici începu să se pregătească de plecare, trecea prin casele şi instituţiile unde trebuia să-şi ia rămas-bun de la câte cineva, îşi întocmea documentele de care avea nevoie, În acest timp, în drum spre locul unde trebuia să-şi ia funcţia în primire, se oprise noul comisar al sectorului local al frontului. Despre acesta lumea vorbea că nu-i decât un copil.

        Erau zilele când se pregătea o nouă ofensivă de mare anvergură. Cartierul General încerca să zdruncine apatia soldaţilor. Trupele se concentrau. Fuseseră înfiinţate tribunalele militare revoluţionare şi se reintrodusese pedeapsa cu moartea, nu demult abolită.

        Înaintea plecării, doctorul trebuia să se înregistreze la comandant a cărui funcţie în Meliuzeevo o îndeplinea şeful unităţii miliare, „judeţeanul”, cum i se spunea pentru a prescurta titulatura.

        De obicei, la uşa acestuia era o înghesuială groaznică. Babilonia nu încăpea nici în vestibul, nici în curte şi ocupa o jumătate de stradă în faţa ferestrei instituţiei. De birouri nu te puteai apropia. În vacarmul sutelor de voci, nimeni nu înţelegea nimic.

        În ziua aceea nu se dădeau audienţe. În cancelaria goală şi liniştită, conţopiştii, nemulţumiţi de hârţogăraia mereu tot mai complicată, scriau tăcuţi şi schimbau priviri ironice. Din cabinetul şefului răzbăteau voci vesele, de parcă înăuntru nişte oameni, după ce şi-au descheiat tunicile, se înviorau cu ceva răcoritor. Galiullin ieşi şi, zărindu-l pe Jivago, printr-o mişcare făcută parcă cu tot trupul, de parcă ar fi avut de gând s-o ia la fugă, îl invită pe doctor să se alăture grupului vesel. Oricum, doctorul trebuia să intre în cabinet ca să obţină semnătura şefului. Acolo găsi totul într-o neorânduială artistică.

        Senzaţia orăşelului şi eroul zilei, noul comisar, în loc să-şi urmeze drumul, şedea aici, în acest cabinet, care nu avea nimic comun cu diviziunile statului-major şi problemele operative, şi o făcea pe Oratorul în faţa administratorilor împărăţiei militare a hârtiilor.

        — A, încă una dintre stelele noastre! spuse judeţeanul, prezentându-i-l comisarului pe doctor. Comisarul nici măcar nu-l privi, complet absorbit de propria persoană, iar judeţeanul, care-şi schimbase poziţia numai ca să semneze hârtia întinsă de doctor, îşi reluă vechea poză şi, cu un gest amabil, îi arătă lui Jivago un taburet scund şi moale.

        Dintre cei prezenţi, numai doctorul se aşezase ca oamenii. Ceilalţi şedeau care de care mai bizar şi mai dezinvolt. Judeţeanul, cu capul sprijinit în palmă, stătea semiîntins ca Peciorin1 lângă birou, ajutorul lui se căţărase pe un braţ al canapelei, cu picioarele strânse sub el, de parcă ar fi şezut pe o şa de damă. Galiullin încălecase un scaun de-a-ndoaselea, îmbrăţişând spătarul şi punându-şi fruntea pe el, iar micul comisar ba se ridica în mâini pe pervazul ferestrei, ba sărea de-acolo şi, ca un prâsnel, nu mai tăcea o clipă şi se mişca mereu, cu paşi mărunţi, prin cabinet. Era vorba despre dezertorii de la Biriuci.

        Tot ce se vorbea despre comisar era adevărat. Era un tânăr subţire şi zvelt, cu caş la gură, care, precum o luminare, ardea la flacăra celor mai înalte idealuri. Se zicea că e dintr-o familie bună, fiu de senator, şi că în februarie fusese unul dintre primii care-şi dusese compania spre Duma de Stat2. Se numea Hinze sau Hinz: doctorul nu-i auzise clar numele când li se făcuse cunoştinţă. Avea o pronunţie petersburgheză corectă, foarte răspicat, cu un. Uşor accent baltic.

        Era îmbrăcat într-o. Tunică strâmtă. Părea stânjenit de faptul că e atât de tânăr şi, pentru a arăta mai în vârstă, afişa o strâmbătură posacă pe faţă şi o făcea pe gârbovitul. Pentru aceasta, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor bufanţi şi îşi sălta umerii cu epoleţii noi, încă rigizi, din care pricină silueta lui devenea într-adevăr stilizată ca a unui cavalerist, întrucât de la umeri la picioare putea fi conturată cu ajutorul a două linii ce urmau să se întâlnească în punctul de jos.

        — Pe linia ferată, la câteva staţii de aici, se află un regiment de cazaci. Un regiment roşu, devotat. Vor fi chemaţi cazacii, răzvrătiţii vor fi încercuiţi şi s-a zis cu ei! Comandantul corpului de cavalerie insistă să fie dezarmaţi cât mai iute, îl informă judeţeanul pe comisar.

        — Cazacii? în nici un caz! se aprinse comisarul. Parcă am fi în nouă sute cinci! Astea-s reminiscenţe de dinaintea revoluţiei! Aici ne aflăm pe poziţii diametral opuse. Generalii dumneavoastră au cam despicat firul în patru.

        — Încă nu s-a întreprins nimic. Nu sunt decât planuri şi presupuneri.

        — Există o înţelelegere prin care comandantul militar este obligat să nu se amestece în chestiunile operative. Nu am nimic împotriva cazacilor. N-au decât să vină. Dar, în ceea ce mă priveşte, voi lua nişte măsuri dictate de bunul-simţ. Au un bivuac acolo?

        — Cum să vă spun. În orice caz, au o tabără întărită.

        — Excelent. Vreau să merg acolo. Arătaţi-mi această furtună, spuneţi-mi unde-s aceşti tâlhari de pădure. Chiar dacă sunt răzvrătiţi, chiar dacă sunt dezertori, sunt totuşi poporul, domnilor, iată ce uitaţi mereu. Iar poporul e un copil, trebuie să-l cunoşti, trebuie să-i înţelegi psihicul, e nevoie de un mod special de abordare. Trebuie să te pricepi să-l atingi la coarda cea mai bună, cea mai sensibilă, astfel încât aceasta să vibreze. Mă duc la ei şi o să stau de vorbă aşa, de la suflet la suflet. O să vedeţi în ce ordine desăvârşită se vor întoarce la poziţiile părăsite. Puneţi pariu? Nu mă credeţi?

        — E puţin probabil. De-ar da Domnul!

        — Le voi spune: „Fraţilor, uitaţi-vă la mine. Sunt unicul fiu, speranţa familiei mele şi totuşi nu mi-a părut rău de nimic, am renunţat la numele, la situaţia mea, la dragostea părinţilor ca să lupt pentru libertatea voastră, pentru o libertate de care nu se mai bucură nici un popor pe lumea asta. Asta am făcut-o eu şi o mulţime de oameni la fel de tineri ca şi mine, ca să nu mai vorbim de vechea gardă a glorioşilor noştri predecesori, de narodnicii1 chinuiţi în ocnele Siberiei şi narodovolţii2 din Schlüsselburg. Oare pentru noi am luptat? Noi eram cei care aveam nevoie de aşa ceva. Acum nu mai sunteţi soldaţi de rând ca înainte, ci ostaşi ai primei armate revoluţionare din lume. Ia întrebaţi-vă sincer, v-aţi ridicat la înălţimea cerută de acest titlu? în timp ce patria, sângerând, încearcă să se descotorosească de duşmanul care, ca o hidră, şi-a înfipt ghearele în trupul ei, voi v-aţi lăsat prostiţi de o bandă de aventurieri anonimi şi v-aţi transformat într-o turmă inconştientă, într-o gloată de ticăloşi dezmăţaţi, oricât le-ai da, tot li se pare puţin. Chiar că-i adevărată vorba aceea: „îi dai nas lui Ivan şi el se urcă pe divan” „. Aşa am să le zic, ca să li se facă ruşine!

        — Nu, nu, e riscant, încercă judeţeanul să-l contrazică, aruncând pe furiş o privire semnificativă spre ajutorul său.

        Galiullin încerca să-l facă pe comisar să renunţe la această idee nesăbuită. Îi cunoştea pe împieliţaţii din regimentul 212, pentru că regimentul făcea parte din fosta lui divizie. Însă comisarul nu-l asculta.

        Iuri Andreevici încerca mereu să se ridice şi să plece. Naivitatea comisarului îl punea într-o situaţie penibilă. Dar nu cu mult mai bună era şi provocarea vicleană a judeţeanului şi a ajutorului acestuia, doi şmecheri ironici şi făţarnici. Prostia comisarului era egalată de viclenia celor doi. Şi ambele se rostogoleau într-un torent de vorbe, întruchipând tocmai partea de prisos, inexistentă, fadă, la care viaţa ar vrea atât de mult să renunţe.

        O, cum îţi vine câteodată să laşi baltă vorbăria searbădă, fals entuziastică, opacă şi să te afunzi în părelnica tăcere a naturii, în istovitoarea muţenie a muncii prelungi, îndărătnice, în necuvântul somnului adânc, al muzicii adevărate, al unei blânde comuniuni sufleteşti, când plinătatea sufletului face vorbele de prisos!

        Doctorul îşi aminti că-l aşteaptă explicaţia cu Antipova, o scenă oricum neplăcută. Era bucuros de faptul că trebuia s-o vadă, fie şi cu acest preţ. Însă e puţin probabil să se fi întors. Profitând de prima clipă favorabilă, doctorul se ridică şi ieşi neobservat din cabinet.

        Antipova se întorsese. Doctorul află acest lucru de la mademoiselle, care îi adăugă şi că Larisa Fiodorovna a venit obosită, a mâncat ceva la repezeală şi s-a dus în camera ei, rugând să nu fie deranjată.

        — Dar ar fi bine să-i bateţi la uşă, îl sfătui mademoiselle. Nu cred că a şi adormit.

        — Cum se ajunge în camera ei? întrebă doctorul, uluind-o nespus pe mademoiselle cu aceste cuvinte.

        Află că Antipova locuieşte în capătul coridorului de la etaj, alături de camerele în care se depozitase sub chei tot mobilierul contesei şi unde doctorul nu călcase niciodată.

        Între timp se întunecase. Uliţele păreau mai înguste. Casele şi gardurile nu mai puteau fi deosebite în întuneric. Din adâncul curţilor, copacii veniseră sub ferestre, la lumina lămpilor aprinse. Era o noapte fierbinte, înăbuşitoare. Fiecare mişcare se făcea cu preţul unui nou val de transpiraţie. Dungile de lumină, care cădeau în curte, se scurgeau pe trunchiurile copacilor ca nişte vălătuci de aburi murdari.

        Pe ultima treaptă a scării doctorul se opri. Se gândi că, faţă de un om istovit de drum, până şi faptul de a-i bate la uşă ar fi deplasat şi sâcâitor. Mai bine să amâne discuţia pe a doua zi. În starea de absenţă care întotdeauna îi însoţea hotărârile anulate, doctorul străbătu coridorul până la celălalt capăt. Acolo era o fereastră care dădea spre curtea vecină. Doctorul se aplecă în afară.

        Noaptea era plină de zgomote line, tainice. Alături, în coridor curgea apa dintr-un robinet cu picuri mari urmaţi de pauze regulate. De undeva de afară se auzeau şoapte. În alt loc, acolo unde începeau grădinile de legume, nişte oameni udau castraveţii, făcând să zdrăngăne lanţul fântânii atunci când răsturnau ciutura în găleţi.

        În aer stăruia mirosul tuturor florilor deodată, de parcă pământul ar fi fost leşinat toată ziua şi acum, cu ajutorul acestor mirosuri, îşi venea în simţiri. Iar din parcul secular al contesei, năpădit până într-atâta de crengi rupte de furtună încât nu se mai putea trece prin el, se înălţa ca un zid coroana aromată, deasă şi prăfuită a unui tei înflorit.

        Din dreapta, de peste gard se auzeau strigăte. Îşi făcea de cap un soldat aflat în permisie, se auzeau uşi trântite şi îşi fluturau aripile crâmpeie de cântec. Deasupra cuiburilor de ciori din parcul contesei se arătă luna purpurie,imensă. Mai întâi semăna cu pereţii din cărămizi ai morii din Zâbuşino, apoi se îngălbeni, ca turnul de apă al gării din Biriuci.

        Iar jos, sub fereastră, mirosul finului proaspăt, puternic ca al ceaiului de China, se amesteca cu parfumul norelelor. Aici fusese adusă de curând o vacă cumpărată dintr-un sat îndepărtat. O aduseseră pe jos toată ziua, obosise, îi era dor de cireada ei şi nu mânca din mâna noii stăpâne, cu care încă nu se obişnuise:

        — Ho, ho, nu te mai alinta şi nu mai împunge, că-ţi dau eu ţie! încerca s-o înduplece stăpâna, însă vaca ba îşi scutura coarnele încoace şi încolo, ba îşi dădea capul pe spate şi mugea sfâşietor şi jalnic, iar deasupra grajdurilor negre ale Meliuzeevului licăreau stelele şi de la ele la vacă se întindeau fire nevăzute de compătimire ca şi cum acolo ar fi fost grajdurile de vite ale unor alte lumi, unde tuturor le era milă de ea.

        Toată preajma dospea, creştea şi răsărea din drojdia vrăjită a existenţei. Ca un vânt lin, bucuria de a trăi bântuia în pale largi peste pământ şi oraş, peste garduri şi pereţi, prin lemne şi prin trupurile oamenilor, făcând să se înfioare totul în drumul ei. Ca să potolească tumultul acestor vâltori, doctorul se duse în piaţă ca să asculte discuţiile de la miting.

        Luna se urcase de-acum în înaltul cerului, revărsându-şi asupra oraşului lumina ei de var.

        Lângă pragurile clădirilor din piatră ale administraţiei locale, cu coloane pe faţadă, se aşterneau covoarele negre ale umbrelor lor.

        Mitingul se desfăşura în capătul celălalt al pieţei. Dacă ar fi vrut, doctorul ar fi putut auzi peste „Platz” ceea ce se discuta acolo. Însă splendoarea spectacolului îl copleşise. Se aşeză pe banca din faţa unităţii de pompieri şi, fără să dea nici o atenţie vocilor care se auzeau de peste drum, începu să privească în toate părţile.

        Din laterale, în piaţă se revărsau ulicioare mici şi pustii. În profunzimea lor se vedeau căsuţe vechi, aplecate pe-o rână. Pe aceste străzi era noroi ca la ţară, prin care nu puteai trece. Din noroi răsăreau garduri lungi, împletite din nuiele de salcie, ca şi cum ar fi fost nişte vârşe aruncate în iaz sau nişte coşuri de prins raci.

        Ferestrele căsuţelor licăreau chioare date în lături. Din grădiniţe spre interiorul camerelor priveau capetele blonde ale lujerilor de porumb, cu măturicile şi mustăţile de mătase parcă unse cu ulei. Dindărătul gardurilor încovoiate se iţeau una câte una flori de nalbă, albe şi uscăţive, semănând cu nişte ţărănci îmbrăcate în cămăşi de noapte, pe care zăpuşeala le-a scos afară din casă ca să ia o gură de aer.

        Luminată de lună, noaptea era splendidă, precum caritatea sau harul clarviziunii. Şi totodată, în liniştea acestui basm senin, licăritor începură să picure sunetele egale, sacadate ale unui glas cunoscut, auzit de foarte puţin timp. Vocea era frumoasă, fierbinte şi convingătoare. Doctorul ascultă mai cu atenţie şi îşi dădu seama cine vorbeşte. Era comisarul Hinz care ţinea o cuvântare în piaţă.

        Desigur că autorităţile locale îl rugaseră să le susţină cu autoritatea lui şi acum Hinz, cu ardoare, le imputa locuitorilor oraşului că sunt dezorganizaţi şi că se lasă atât de uşor pradă influenţei corupătoare a bolşevicilor, adevăraţii vinovaţi, după cum îi încredinţa el, de evenimentele petrecute în Zâbuşino. În acelaşi spirit în care vorbise în biroul judeţeanului, Hinz le vorbi despre duşmanul crud şi puternic şi despre ceasul marii încercări pentru patrie care a şi bătut. Pe la mijlocul cuvântării ascultătorii începură să-l întrerupă.

        Rugăminţile de a nu-l întrerupe pe vorbitor alternau cu ţipetele de protest. Contrazicerile deveneau tot mai numeroase şi mai zgomotoase. Cineva, care îl însoţea pe Hinz şi îşi asumase rolul de preşedinte al adunării, strigă că intervenţiile din mulţime nu sunt admise şi făcu apel la disciplină. Unii cereau să i se dea cuvântul cetăţencei care voia să vorbească, alţii cereau să se facă linişte.

        Spre tribuna improvizată dintr-o ladă întoarsă cu fundul în sus îşi croi drum o femeie. Nu avea intenţia să urce pe ladă şi, apropiindu-se, se opri într-o parte. Se făcu linişte. Femeia acaparase atenţia mulţimii. Era Ustinia.

        — Ne ziceţi de Zâbuşino, tovarăşe comisar, şi ne mai ziceţi de ochi, adică ziceţi că trebuie să avem ochi şi să nu ne lăsăm înşelaţi, însă, de altminteri, dumneavoastră nu ştiţi decât să ne sâcâiţi cu bolşevicii şi menşevicii şi, în afară de bolşevici şi menşevici, nu putem asculta nimic de la alde dumneavoastră. Dar ca să nu mai luptăm şi să fie ca între fraţi, asta-i cum zice Dumnezeu, n-are nici legătură cu menşevicii, şi că fabricile şi uzinele trebuie date săracilor, nu vine de la bolşevici, ci de la mila omenească. Şi cu surdomutul s-au găsit soluţii care să ne scoată ochii, ne-am săturat să tot auzim de asta. Vi s-a pus pata pe el! Dar de ce nu vă place? Pentru că a umblat sărmanul, a tot umblat mut şi deodată, fără să ceară voie nimănui, s-a apucat de vorbit? Ce să zic, mare lucru! Se întâmplă altele şi mai şi! De pildă, măgăriţa aia ştiută. „Valaam, Valaam, zice, rogu-te, nu te du acolo, c-o să-ţi pară rău.” Şi, după cum bine se ştie, el n-a ascultat-o şi s-a dus. Cum aţi zice dumneavoastră: „E-un surdomut!”. S-a gândit că nu face s-o asculte, că nu-i decât o dobitoacă. N-a vrut să ţină cont de sfatul unui dobitQC. Şi cât s-a căit pe urmă! Că-ţi fi ştiind şi singuri cum s-a terminat treaba asta.

        — Cum? întrebă cineva curios.

        — Bine, şuieră Ustinia. Cine ştie multe moare.

        — Nu, aşa nu merge. Spune-ne cum s-a terminat! nu se potolea curiosul.

        — Cum, necum, scaiete nesuferit. S-a prefăcut într-un stâlp de sare.

        — Ai luat-o razna, cumătră! se auziră niştre strigăte. Ăsta-i Lot. Nevasta lui Lot.

        Toţi începură să râdă. Preşedintele chemă adunarea la ordine.

        Doctorul se duse la culcare.

        Se văzu cu Antipova în seara zilei următoare. O găsi în oficiu. În faţa Larisei Fiodorovna zăcea un morman de rufe abia luate de pe frânghie, pe care le călca.

        Oficiul ocupa una dintre camerele din spate ale etajului, care dădea spre parc. Aici se pregăteau samovarele, se punea mâncarea în farfuriile ridicate din bucătărie cu un lift manual şi se trimiteau vasele şi rufele murdare femeii de la spălătorie. Tot aici se ţinea gestiunea spitalului, se verificau vasele după opis şi tot aici oamenii se odihneau în clipele de răgaz sau îşi dădeau întâlnire.

        Ferestrele dinspre parc erau deschise. În oficiu mirosea a flori de tei, a crengi uscate, care răspândeau un parfum amărui ca în vechile parcuri, şi a mangal de la cele două fiare de călcat pe care Larisa Fiodorovna se folosea pe rând punându-le în coşul de ventilaţie ca să-şi învioreze jăraticul.

        — De ce n-aţi bătut ieri la uşă? Mi-a spus mademoiselle. Dar aţi făcut bine. Mă culcasem şi n-aş fi putut să vă primesc. Aveţi grijă să nu vă murdăriţi. E mult praf de cărbune aici.

        — Călcaţi rufe pentru întreg spitalul?

        — Nu, sunt multe de-ale mele. M-aţi tot tachinat că n-o să plec niciodată. Însă de data asta m-am hotărât s-o fac. Vedeţi că mă pregătesc, îmi fac bagajele. Când termin, plec. Eu o să fiu în Urali, dumiieavoastră la Moscova. Şi apoi, când cineva îl va întreba vreodată pe Iuri Andreevici: „Aţi auzit întâmplător de orăşelul Meliuzeevo?”. „Nu-mi prea aduc aminte!” „Dar Antipova cine-i?” „Habar n-am.”

        — Asta rămâne de văzut. Cum v-aţi plimbat prin plase? E bine la ţară?

        — Asta nu se poate povesti în două cuvinte. Oh, ce repede se răcesc fiarele de călcat! Daţi-mi-l pe celălalt, vă rog. Vedeţi că-i în coşul de ventilaţie. Iar pe ăsta puneţi-l tot acolo. Aşa. Mulţumesc. Fiecare sat e altfel. Totul depinde de săteni. În unele sate sunt harnici, muncitori. Acolo mai merge. Însă în altele nu-s decât beţivi. Acolo-i paragină. Te îngrozeşti de ceea ce vezi.

        — Prostii. Care beţivi? Nu înţelegeţi nimic. Pur şi simplu, n-a mai rămas nimeni, bărbaţii sunt în armată. Bine, fie. Dar zemstva revoluţionară cum e?

        — În privinţa beţivilor nu aveţi dreptate, sunt gata să pariez. Mă întrebaţi de zemstvă? Va fi mare chin cu ea. Instrucţiunile nu pot fi aplicate, în toată plasa nu ai cu cine lucra. În momentul de faţă pe ţărani nu-i interesează decât problema pământului. Am trecut pe la Razdolnoe. Ce frumuseţe! Ar merita s-o vedeţi. Astă-primăvară ţăranii au mai ars câte ceva, au mai furat. A ars un grajd, pomii din livadă sunt carbonizaţi, o porţiune din faţadă e înnegrită de fum. Dar n-am reuşit să ajung la Zâbuşino.

        Totuşi, peste tot lumea vorbeşte că surdomutul nu-i o născocire. Ţi-l descriu, spun că-i tânăr şi educat.

        — Ieri în piaţă, Ustinia s-a făcut luntre şi punte pentru el.!

        — De cum am ajuns, mi-a şi sosit de la Razdolnoe un car întreg de vechituri. Şi doar de-atâtea ori le-am spus să ne lase în pace, că avem şi-aşa destule de-ale noastre. Iar astăzi dimineaţa a venit paznicul de la comenduire cu un bilet din partea judeţeanului. Nu mai poate fără argintăria de ceai şi fără serviciul de cristal pentru vin al contesei. Spun că-i numai pentru o seară, că o să mi-l înapoieze. Ştiu eu restituirile astea. Jumătate din lucruri nu o să le mai văd înapoi în vecii vecilor. Spun că dau o petrecere. A venit cineva.

        — A, bănuiesc despre ce-i vorba. A venit noul comisar al frontului. L-am văzut întâmplător. Au de gând să se apuce de dezertori, să-i încercuiască şi să-i dezarmeze. Comisarul e cu caş la gură, nu se pricepe mai mult decât un prunc la treburile astea. Localnicii îi oferă un regiment de cazaci, dar el vrea să le înmoaie inimile cu cuvântări. Zice că poporul e un copil şi aşa mai departe şi crede că astea-s jucării pentru ţânci. Galiullin îl roagă să nu întărite fiara, să lase totul pe seama armatei, dar pe unul ca ăsta nu-l poţi convinge când şi-a pus ceva în cap. Lăsaţi pentru o clipă călcatul şi ascultaţi-mă. Foarte repede va începe o încăierare de neînchipuit. Nu putem s-o evităm. Tare mult aş vrea să plecaţi înainte de a începe tărăboiul!

        — Nu va începe nimic. Exageraţi. De altfel, plec. Dar nici aşa nu se poate: ţac-pac şi să fiţi sănătoşi! Trebuie să predau gestiunea. Asta-i problema. Mi-am bătut atâta capul cu gestiunea asta şi, în loc de mulţumiri, n-aud decât reproşuri. Am înregistrat toate lucrurile Jabrinskăi pe numele spitalului, pentru că decretul era în sensul acesta. Şi acum reiese că am făcut-o cu intenţii ascunse, ca să-i salvez lucrurile proprietarei! E dezgustător!

        — Ah, nu vă mai gândiţi la covoare şi porţelanuri, ducă-s-ar pe apa sâmbetei. Pentru asta să vă faceţi nervi? Da, da, îmi pare foarte rău că nu ne-am văzut aseară. Eram într-o vervă! V-aş fi explicat toată mecanica divină, aş fi răspuns la toate întrebările astea afurisite! Nu, nu-i glumă, aveam un chef nebun să mă descarc. V-aş fi povestit despre soţia mea, despre fiul meu, despre viaţa mea. La naiba, oare un bărbat în toată firea chiar n-are voie să intre în vorbă cu o femeie în toată firea, fără să fie bănuit de cine ştie ce „dedesubt”? Brrr! Lua-le-ar dracu de pânzeturi şi dedesubturi!

        Călcaţi, călcaţi, vă rog, adică vreau să spun să călcaţi rufele şi să mă lăsaţi să vorbesc. Nu-mi daţi nici o atenţie, pentru că voi vorbi mult.

        Ia gândiţi-vă de ce timpuri avem parte! Şi amândoi trăim în zilele astea! Numai o singură dată într-o eternitate se întâmplă asemenea lucruri nemaiîntâlnite. Gândiţi-vă: acoperişul întregii Rusii a fost luat de furtună şi noi, împreună cu tot poporul, ne-am pomenit sub cerul liber. Şi nu mai are cine să ne supravegheze. E libertate! O libertate adevărată, nu doar în cuvinte şi pretenţii, ci o libertate picată din cer, mai presus de aşteptările noastre. O libertate care a venit peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere.

        Şi cât de perplex-uriaşi suntem cu toţii! N-aţi remarcat? Fiecare pare strivit de sine însuşi, de neaşteptata lui urieşenie.

        Călcaţi, călcaţi, vă spun. Tăceţi. Nu vă plictisesc? Să vă schimb fierul.

        Ieri noapte am urmărit mitingul. Un spectacol uimitor. S-a urnit maica Rusie, nu mai poate sta pe loc, umblă şi nu se mai satură de umblat, vorbeşte şi nu se mai satură de vorbit. Şi nu doar oamenii vorbesc. Şi-au dat întâlnire şi stau de vorbă stelele şi copacii, fac filosofie florile nopţii şi se ţin de mitinguri clădirile din piatră. Nu-i aşa că-i ceva evanghelic? Ca pe vremea apostolilor. Ca la sfântul Pavel, vă mai amintiţi? „Vorbiţi şi prorociţi cu limbile voastre. Rugaţi-vă pentru harul tâlcuirii.”

        — Pricep vorbele despre copacii şi stelele care fac mitinguri. Ştiu ce vreţi să spuneţi. Mi s-a întâmplat şi mie.

        — O jumătate a făcut-o războiul, celeilalte i-a pus capăt revoluţia. Războiul a fost o întrerupere artificială a cursului vieţii, de parcă existenţa poate fi amânată pentru un timp (ce absurditate!). Revoluţia a izbucnit, fără voie, ca un oftat prea mult timp înăbuşit. Fiecare a înviat, a renăscut, toţi simt prefaceri în sine, cotituri. Am putea chiar spune: cu fiecare dintre noi s-au petrecut două revoluţii, una proprie şi alta comună. Mi se pare că socialismul este o mare în care, ca nişte pâraie, trebuie să se reverse aceste revoluţii proprii, separate, alcătuind marea vieţii, marea originalităţii. Aş zice că aceasta e marea vieţii, a acelei vieţi care poate fi văzută în filme, a vieţii generalizate, a vieţii îmbogăţite în mod creator. Însă acum oamenii s-au hotărât să o experimenteze în practică, nu în cărţi, nu în abstracţiuni.

        Tremurai neaşteptat al vocii îi trăda doctorului emoţia pe cale a se dezlănţui. Oprindu-se pentru o clipă din călcat, Larisa Fiodorovna îi aruncă o privire serioasă şi uimită. El se fâstâci şi uită ce voia să spună. După o scurtă pauză, doctorul începu iarăşi să vorbească. O luă razna şi spuse Dumnezeu ştie ce:

        — În aceste zile, îţi vine să trăieşti cinstit, rodnic, îţi vine să fii o părticică a însufleţirii generale. Şi iată, printre oamenii cuprinşi de bucurie, întâlnesc privirea dumneavoastră enigmatică şi tristă, rătăcitoare cine ştie pe unde, peste mări şi ţări. Aş da totul ca să nu mai fie aşa, să pot citi pe chipul dumneavoastră că sunteţi mulţumită de soartă şi că nu vă trebuie nimic de la nimeni. Ca un om care vă e drag, un prieten sau soţul dumneavoastră (cel mai bine ar fi dacă ar fi militar), să mă ia de mână şi să mă roage să nu mă îngrijorez de soarta dumneavoastră, să nu vă împovărez cu atenţia mea. Iar eu mi-aş smulge mâna, mi-aş face vânt şi. Ah, am luat-o razna! Iertaţi-mă, vă rog!

        Vocea îl trădă din nou pe doctor. Dădu a lehamite din mână şi, cu un sentiment de jenă iremediabilă, se ridică de pe scaun şi se duse la fereastră. Se întoarse cu spatele la cameră, îşi sprijini obrazul în palmă, punându-şi cotul pe pervaz, şi îşi înfipse în adâncul parcului întunecat privirea absentă, oarbă, care căuta pacea.

        Ocolind scândura de călcat, întinsă de pe marginea mesei până la pervazul celeilalte ferestre, Larisa Fiodorovna se opri la câţiva paşi în spatele doctorului, cam în mijlocul camerei.

        — Ah, întotdeauna mi-a fost teamă de asta! spuse ea încet, ca pentru sine. Ce rătăcire fatală! încetaţi, Iuri Andreevici, nu trebuie. Ah, uite ce-am făcut din cauza dumneavoastră! exclamă ea şi se repezi spre scândură unde, de sub fierul de călcat uitat pe o bluză, începuse să se iţească un fir subţire de fum. Iuri Andreevici, continuă ea trântind fierul pe suport, Iuri Andreevici, fiţi om inteligent, duceţi-vă pentru câteva minute la mademoiselle, beţi un pic de apă şi întoarceţi-vă aşa cum m-am obişnuit şi cum vreau să vă văd. Mă auziţi, Iuri Andreevici? Ştiu că vă stă în putere. Faceţi ce spun.

        Astfel de explicaţii nu mai avură. Peste o săptămână Larisa Fiodorovna plecă.

        Peste câtva timp începu să se pregătească de drum şi Jivago. În noaptea de dinaintea plecării lui se stârni o furtună cumplită.

        Vuietul uraganului se contopea cu cel al ploii torenţiale, care ba se prăvălea peste acoperişuri, ba, mânată de vântul schimbător, înainta de-a lungul uliţei, cucerind-o parcă pas cu pas, cu şuvoaiele ei biciuitoare.

        Tunetele bubuiau unul după altul, fără pauze, contopindu-se într-un vuiet uniform. La fiecare scăpărare a fulgerului se ivea strada gonind în depărtare, cu copacii îndoiţi şi fugind în aceeaşi direcţie.

        Mademoiselle Fleury fu trezită în timpul nopţii de un bocănit alarmant în uşa de la intrare. Se ridică speriată şi se aşeză pe marginea patului. Bocănitul nu înceta.

        Oare în tot spitalul nu se găsea nimeni ca să se ducă să deschidă? se gândi ea. Oare ea, sărmana bătrână, trebuia să muncească pentru toţi, numai pentru că natura a făcut-o cinstită şi a înzestrat-o cu sentimentul datoriei?

        Foarte bine, familia Jabrinski era bogată, aristocrată. Dar, Doamne, spitalul e proprietatea lor, a poporului. Pe mâna cui l-au lăsat? De pildă, unde-au dispărut sanitarii? Toţi au şters-o, n-au mai rămas nici şefi, nici surori, nici doctori. Şi în casă încă mai sunt răniţi, doi oameni cu picioarele amputate în salonul de chirurgie de sus, unde altădată fusese sala de recepţii. Iar jos, lângă spălătorie, mai erau o mulţime de bolnavi de dizenterie. Şi afurisita de Ustinia se dusese într-o vizită. Vede, proasta, că se apropie furtuna, dar nu, a scos-o ceasul rău din casă. Acum are motiv să rămână peste noapte în casa unor străini.

        Slavă Domnului, s-au potolit, nu mai bate nimeni în uşă. Au văzut că nu le deschide nimeni, au dat din mână şi au plecat. Pe care îl aduce naiba pe vremea asta? Poate că o fi Ustinia? Nu, ea are cheile ei. Doamne, ce grozăvie, iar au început să bată!

        Asta chiar că-i o porcărie! Să zicem că Jivago nu intră la socoteală. Mâine pleacă şi-i deja cu gândul în Moscova sau pe drum. Dar ce poamă-i Galiullin! Cum poate sforăi sau dormi liniştit auzind asemenea bătăi în uşă, chib zuind că în cele din urmă se va ridica ea, o bătrână slabă şi neajutorată, ca să deschidă nu se ştie cui, pe o asemenea noapte îngrozitoare, în această ţară îngrozitoare?

        Galiullin! se dumiri ea brusc. Care Galiullin? O asemenea neghiobie îi putea trece prin cap doar pentru că era buimacă de somn. Care Galiullin, dacă-i dus de mult? Ea însăşi, împreună cu Jivago, îl ascunsese şi îl îmbrăcase în haine civile, după care îi explicase ce drumuri şi sate sunt în ţinut, ca să ştie pe unde să fugă după ce se întâmplase masacrul acela oribil din gară, când fusese omorât comisarul Hinz, iar Galiullin fusese urmărit din Biriuci până-n Meliuzeevo, când se trăsese asupra lui din urmă şi fusese căutat prin tot oraşul Galiullin!

        Dacă nu s-ar fi întâmplat camioanele acelea, n-ar mai fi rămas piatră peste piatră din tot oraşul. Avuseseră noroc cu divizia de blindate care trecea prin oraş. I-au apărat pe locuitori, potolindu-i pe ticăloşi.

        Furtuna se potolea, îndepărtându-se. Tuna mai rar şi mai înfundat, de departe. Ploaia contenea câteva minute în şir, iar apa, susurând uşor, continua să curgă în jos pe frunze şi prin burlane. Scăpărările tăcute ale fulgerelor sclipeau în camera mademoisellei, întârziind o clipă, ca şi cum ar fi căutat ceva.

        Deodată bătăile din uşă, care nu se mai auziseră multă vreme, începură din nou. Cineva avea nevoie de ajutor şi de aceea bătea cu disperare în uşă, înteţindu-şi bocănitul. Iar se stârnise vântul. Iar se pornise ploaia.

        — Imediat! strigă mademoiselle nici ea nu ştia cui, speriindu-se singură de glasul ei.

        O bănuială neaşteptată îi trecu prin minte. Dându-se jos de pe pat şi băgându-şi picioarele în papuci, îşi aruncă halatul pe umeri şi se repezi să-l trezească pe Jivago, ca să nu-i mai fie frică în singurătate. Însă şi acesta auzise bătăile şi cobora scările cu o lumânare în mână. Amândoi aveau aceleaşi bănuieli.

        — Jivago! Jivago! Bate cineva în uşa de la intrare şi mi-e frică să deschid! strigă ea în franceză şi adăugă în ruseşte: Ai vezi e Lar sau locot Gaiul.

        Trezit de acelaşi zgomot, Iuri Andreevici se gândise că trebuie să fie cineva cunoscut ori Galiullin, oprit de cine ştie ce piedici şi întors aici, unde ştia că va fi ascuns, ori sora Antipova, întoarsă din drum din pricina unor greutăţi.

        În vestibul, doctorul îi dădu luminarea mademoisellei, răsuci cheia în broască şi trase zăvorul. O pală de vânt îi smulse clanţa din mână, îi stinse luminarea şi îi împroşcă pe amândoi cu stropi reci de ploaie.

        — Cine-i acolo? Cine-i acolo? strigau de-a valma în întuneric mademoiselle şi doctorul, însă nu le răspundea nimeni.

        Deodată, auziră bătăile în alt loc, la uşa de serviciu sau, cum începuse să li se năzărească, în fereastra dinspre parc.

        — Cred că-i vântul, spuse doctorul. Dar ca să fim cu conştiinţa împăcată, duceţi-vă până la intrarea de serviciu, iar eu rămân aici, ca să nu ne pierdem unul de altul, în cazul în care într-adevăr e cineva şi zgomotul nu are altă cauză.

        Mademoiselle dispăru în întunericul casei, iar doctorul ieşi sub copertina scării. Obişnuindu-se cu întunericul, ochii lui începură să desluşească semnele zorilor.

        Ca smintiţi, norii fugeau deasupra oraşului ca şi cum i-ar fi gonit cineva din urmă. Şi zdrenţele lor zburau atât de jos, încât mai că atingeau copacii care se aplecau în aceeaşi direcţie de parcă cineva ar fi măturat cerul cu coroanele lor. Ploaia biciuia peretele de lemn al casei, înnegrindu-l şi mai mult.

        — Ei, cum e? o întrebă doctorul pe mademoiselle, care se întorsese.

        — Aţi avut dreptate. Era nimeni. Şi îi povesti cum a umblat prin toată casa. În oficiu geamul fusese spart de o creangă de tei şi pe duşumea se lăţiseră băltoace uriaşe. La fel era şi în fosta cameră a Larei: pe duşumea era o adevărată mare, un ocean.

        — Iar aici s-a rupt oblonul şi se izbeşte de encadrament. Vedeţi? Asta-i explicaţia.

        Mai vorbiră câtva timp, închiseră uşa şi plecară la culcare, regretând amândoi că alarma fusese falsă.

        Fuseseră siguri că, deschizând uşa din faţă, în casă va intra femeia pe care o cunoşteau amândoi atât de bine, udă până la piele şi zgribulită, pe care ei vor tăbărî cu întrebările în timp ce ea avea să se scuture. Apoi, după ce se va fi schimbat, va veni să-şi usuce hainele la soba încă încinsă din bucătărie şi le va povesti despre nenumăratele ei ghinioane, netezindu-şi părul şi râzând.

        Fuseseră atât de siguri de asta, încât, după ce închiseră uşa, această siguranţă rămăsese afară, la colţul casei, sub forma fantomei de apă a acelei femei sau ca o imagine care continua să li se năzărească dincolo de cotul străzii.

        Vinovatul indirect al tulburărilor de la gară era considerat telegrafistul din Biriuci, Kolea Frolenko.

        Kolea era fiul unui cunoscut ceasornicar din Meliuzeevo, unde toţi îl cunoşteau din faşă. Când era mic, venea în vizită la cineva dintre servitorii de la Razdolnoe şi se juca, sub supravegherea mademoisellei, cu cele două fete ale contesei. Mademoiselle îl cunoştea bine pe Kolea. Atunci băiatul începuse chiar să înţeleagă puţin franţuzeşte.

        În Meliuzeevo, lumea se obişnuise să-l: vadă în orice anotimp pe Kolea îmbrăcat uşor, fără căciulă, cu pantofi de pânză în picioare, călare pe bicicletă. Fără să se ţină de ghidon, cu mâinile încrucişate pe piept, pedala pe şosea şi prin oraş şi se uita la stâlpi şi cabluri, verificând starea reţelei.

        Printr-o linie telefonică secundară a căii ferate, câteva case din oraş erau conectate la centrala gării. Această linie era controlată de Kolea, de biroul de mişcare.

        Acolo avea de lucru până peste cap: telegraful feroviar, telefonul şi uneori, când Povarihin, şeful staţiei, pleca undeva, tot Kolea se îngrijea de semnalizare şi blocare, manipulând aparatele care se găseau tot în biroul de mişcare.

        Necesitatea de a supraveghea simultan câteva mecanisme îi impusese lui Kolea un stil special de a vorbi, încâlcit, întretăiat, enigmatic, la care făcea apel când nu dorea să răspundă sau nu voia să intre în discuţie cu cineva. Se spunea că, în ziua tulburărilor, abuzase prea mult de acest drept al lui.

        Într-adevăr, prin eschivările lui anihilase toate intenţiile bune ale lui Galiullin, care telefonase din oraş şi, poate fără voia lui, dăduse evenimentelor un curs fatal.

        Galiullin îl rugase să-l cheme la telefon pe comisar, care se afla în gară sau prin apropiere, voind să-i spună că vine imediat acolo şi să-l roage să-l aştepte şi să nu întreprindă nimic fără el. Kolea îl refuzase pe Galiullin sub motivul că linia e ocupată cu semnalizarea trenului care venea spre Biriuci, însă se făcuse luntre şi punte să reţină la staţia vecină trenul care aducea cazacii.

        Când totuşi eşalonul sosise, Kolea nu-şi putuse ascunde nemulţumirea.

        Locomotiva se târâse încet sub acoperişul umbros al rampei şi se oprise chiar în faţa ferestrei uriaşe a biroului de mişcare. Kolea dăduse în lături perdeaua grea din postav cenuşiu, pe faldurile căreia erau imprimate iniţialele căii ferate. Pe pervazul de piatră era o tavă mare, cu o cană uriaşă de apă şi cu un pahar din sticlă groasă. Kolea îşi turnă apa în pahar, sorbi câteva înghiţituri şi se uită pe fereastră.

        Mecanicul îl observă pe Kolea din cabina lui şi îi făcuse un semn prietenesc cu capul. „Ho, târâtură puturoasă, ploşniţă de copac ce eşti!”, se gândi Kolea cu ură, scoase limba la mecanic şi-l ameninţă cu pumnul. Mecanicul nu numai că înţelese mimica lui Kolea, dar, strângând din umeri şi rotindu-şi capul spre vagoane, izbutise să-i dea a înţelege: „Ce era să fac? Fă-o tu pe viteazul. El e cu puterea”. „Oricum eşti o târâtură şi-un netrebnic”, îi răspunse prin mimică Kolea.

        Caii fură coborâţi din vagoane. Se împotriveau, nu voiau să iasă. Bocănitul înfundat al copitelor pe scândurile planurilor înclinate fu înlocuit de ţăcănitul sonor al potcoavelor pe caldarâmul peronului. Caii, care se ridicau pe picioarele din spate, fură conduşi peste câteva rânduri de şine. Liniile se terminau cu două rânduri de vagoane abandonate, garate pe şine ruginite, năpădite de iarbă. Distrugerea lemnului, de pe care ploile spălaseră vopseaua şi în care mişunau acum viermii şi umezeala, le restituise vagoanelor casate fosta înrudire cu pădurea vie, care începea de partea cealaltă a garniturilor, cu bureţii de iască ce mâncau trunchiurile mestecenilor, cu norii, care se înghesuiau deasupra lor.

        Ajunşi la lizieră, cazacii primiseră comanda să încalece şi să atace pârloagele.

        Rebelii din regimentul 212 fură înconjuraţi. Printre copaci, călăreţii par întotdeauna mai înalţi şi mai impozanţi decât în câmp deschis. Aceştia făcură impresie asupra soldaţilor, deşi aveau şi ei puşti în bordeie. Cazacii îşi scoaseră săbiile.

        În interiorul cercului alcătuit de călăreţi, pe o stivă de lemne se urcă Hinz şi le ţinu o cuvântare celor din încercuire.

        Ca de obicei, le vorbi iarăşi despre datoria orăşenească, despre semnificaţia patriei şi despre alte asemenea materii înalte. Aici însă aceste noţiuni nu-şi găsiră audienţa potrivită. Gloata era prea numeroasă. Oamenii care o alcătuiau suferiseră destule în timpul războiului, se sălbăticiseră şi erau obosiţi. Cuvintele pe care le rostea Hinz li se băgaseră de mult cu sila în urechi. Această mulţime fusese pervertită de cele patru luni de linguşeli venite din dreapta şi din stânga. Oamenii simpli din această gloată erau dezamăgiţi de numele nerusesc al oratorului şi de accentul lui baltic.

        Hinz simţea că discursul lui este prea lung şi îi era ciudă pe el însuşi, însă credea că vorbeşte mai mult pentru a fi mai pe înţelesul oamenilor, care în loc de recunoştinţă îl răsplăteau cu o expresie de indiferenţă şi de plictiseală duşmănoasă. Iritându-se din ce în ce mai mult, se decise să apeleze la vorbe mai tari şi îşi puse la bătaie ameninţările pe care le ţinuse până atunci în rezervă. Surd la mârâitul crescând al mulţimii, le aminti că au fost înfiinţate şi funcţionează tribunalele militare revoluţionare şi, sub ameninţarea cu moartea, le cerea să depună armele şi să-i predea pe instigatori. Dacă nu vor face acest lucru, le spunea Hinz, demonstrează că sunt trădători, trădători inconştienţi, netrebnici care şi-au luat nasul la purtare. Aceşti oameni însă se dezobişnuiseră de acest ton.

        Începură să mugească vreo câteva sute de glasuri. „Ai vorbit. Ţi-ajunge. Gata”, strigau ei cu voci groase şi aproape fără furie. Însă se auziră şi voci subţiri, isterice, acordate pe ură. Acestor voci oamenii începură să le dea ascultare. Strigau;

        — Aţi auzit, tovarăşi, cum suduie? Ca pe vremuri! Nu s-a isprăvit cu năravurile ofiţereşti! Deci noi suntem trădători? Dar tu cine eşti, înălţimea Voastră? N-are rost să ne pierdem vremea cu el. Nu vedeţi că-i neamţ, trimis să ne aiurească? Hei, ia arată actele, sânge albastru ce eşti! Şi voi, câini ai stăpânirii, ce-aţi rămas cu gurile căscate? Hai, prindeţi-ne, legaţi-ne, sfâşiaţi-ne!

        Dar ghinionistul discurs al lui Hinz şi cazacilor le plăcea din ce în ce mai puţin. „Toţi suntem nişte mitocani şi nişte porci. S-a găsit boierul!”, şuşoteau ei. Mai întâi câte unul, apoi din ce în ce mai mulţi, începură să-şi pună săbiile în teacă. Unul câte unul descălecau. Când fură pedeştri, o porniră în dezordine spre mijlocul poienii, unde erau înghesuiţi cei din regimentul 212. Toate ieşiră pe dos. Începu fraternizarea.

        — Trebuie să dispăreţi fără să vă bage în seamă, îi spuneau lui Hinz, îngrijoraţi, ofiţerii de cazaci. La trecerea de nivel este maşina dumneavoastră. Trimitem pe cineva să-i spună şoferului s-o tragă mai aproape. Plecaţi mai iute.

        Hinz îi ascultă, însă, întrucât i se părea umilitor să plece pe ascuns, o porni spre gară fără precauţiile de rigoare, aproape în văzul tuturor. Mergea peste măsură de tulburat, forţându-se din orgoliu să păşească normal, calm.

        Deja gara era destul de aproape, pădurea se întindea chiar până la ea. La marginea lizierei, când vedea deja liniile, se întoarse pentru prima oară şi se uită în urmă. După el veneau câţiva soldaţi cu armele în mână. „Ce vor?”, se întrebă Hinz şi grăbi pasul.

        Acelaşi lucru îl făcură şi urmăritorii lui. Distanţa dintre el şi poteră nu se schimbase. În faţă se vedea zidul dublu al vagoanelor stricate. Depăşindu-le, Hinz o luă la fugă. Trenul care îi adusese pe cazaci fusese garat. Liniile erau libere. Hinz le traversă în goană.

        Din viteză sări pe peronul înalt. În acest timp, de după vagoanele stricate apărură soldaţii care-l urmăreau. Povarihin şi Kolea îi strigară ceva lui Hinz, făcându-i semn să intre în clădirea gării, unde l-ar fi salvat.

        Însă iarăşi simţul onoarei, cultivat de generaţii, sentimentul acesta de citadin, de sacrificiu, nepotrivit în aceste împrejurări, îi bară drumul spre salvare. Cu un efort supraomenesc, încercă să-şi potolească bătăile inimii care-i clocotea în piept.

        — Trebuie să le strig: „Fraţilor, dezmeticiţi-vă, ce spion sunt eu?”, se gândi el. Trebuie să le spun ceva din inimă, care să-i trezească la realitate şi să-i oprească.

        În ultimele luni sentimentul de eroism, de strigăt al sufletului se legase în el în mod inconştient de podiumuri şi tribune, de scaune de pe care, urcându-te, puteai arunca mulţimii o chemare, puteai rosti ceva însufleţitor.

        Lângă uşa gării, sub clopotul staţiei, era un butoi mare. Capacul era bine pus. Hinz sări pe butoi şi rosti spre cei care se apropiau câteva cuvinte din suflet, neomeneşti şi incoerente. Curajul nebun al acestui gest făcut la doi paşi de uşa deschisă a gării, unde ar fi putut intra, îi surprinse şi îi opri din cursă pe soldaţi. Îşi lăsară armele în jos. Dar Hinz călcă pe marginea capacului şi-l răsturnă, un picior i se afundă în apă, altul îi rămase în afara butoiului, astfel că se pomeni călare pe marginea acestuia.

        Văzând această stângăcie, soldaţii izbucniră în râs şi cel mai avansat dintre ei îl împuşcă în gât, omorându-l pe loc. Ceilalţi îşi înfipseră baionetele în el.

        Mademoiselle îi telefonă lui Kolea şi îi spuse să-i găsească doctorului un loc bun în tren, ameninţându-l că, în caz contrar, va da în vileag nişte lucruri neplăcute pentru Kolea.

        Răspunzându-i mademoisellei, ca de obicei, Kolea mai purta o discuţie telefonică şi, judecind după fracţiile zecimale care îi împodobeau vorbirea, transmitea în alt loc ceva cifrat.

        — Pskov, comnord, mă auzi? Care rebeli? Care mână? Da' de unde, mademoiselle? Minciună, chiromanţie. Lăsaţi-mă în pace, mă deranjaţi, închideţi. Pskov, comnord. Pskov. Treizeci şi şase virgulă zero cincisprezece. Ah, mânca-v-ar câinii, s-a rupt banda! A? A? Nu aud. Iar dumneavoastră sunteţi, mademoiselle? V-am spus omeneşte că nu se poate, nu pot. Vorbiţi cu Povarihin. Minciună, chiromanţie. Treizeci şi şase. ah, la naiba. nu mă mai bateţi la cap, mademoiselle.

        Iar mademoiselle îi spuse:

        — Nu-mi arunca mie praf în ochi, chiroman, Pskov, Pskov, chiroman, te dau de gol, dacă mâine nu-l urci pe doctor în vagon şi nici nu mai stau de vorbă cu tine, ucigaş şi mic Iuda, trădător.

        Când plecă Iuri Andreevici era zăpuşeală. Iar se apropia furtuna, ca acum trei zile.

        În mahalaua din preajma gării, casele de lut şi gâştele, care umblau prin iarba murdărită de cojile seminţelor de floarea-soarelui, păreau speriate sub privirea imobilă a cerului negru, gata să se dezlănţuie.

        Din pragul clădirii gării începea o poiană largă, care se întindea de ambele părţi. Iarba poienii era peste tot strivită şi acoperită complet de mulţimea imensă a oamenilor care aşteptau cu săptămânile trenuri în direcţia de care avea fiecare nevoie. în mulţime erau bătrâni în sumane cenuşii, care, în soarele sufocant, se plimbau de la un grup la altul în căutare de ştiri şi zvonuri. Adolescenţi tăcuţi, cam de paisprezece ani, stăteau culcaţi, sprijiniţi într-un cot, ţinând în mâini câte-o vargă, de parcă ar fi păzit nişte animale. Cu cămăşuicile în vânt, printre picioarele lor se târau frăţiorii şi surioarele lor cu poponeţele roz. Cu picioarele întinse şi lipite unul de altul şedeau mamele lor, cu sugarii strânşi la piept, sub zidurile lor strâmb încheiate.

        — S-au răspândit toţi ca berbecii când au început împuşcăturile. Nu le-a plăcut! spunea cu ciudă Povarihin, şeful staţiei, strecurându-se împreună cu doctorul printre oamenii culcaţi pe duşumeaua gării şi în dreptul uşii.

        — Într-o clipă gazonul s-a eliberat! Am văzut şi noi cum arată iarba. Ne-am bucurat! Că de patru luni, de când cu şatra asta, uitasem cum arată. Uite, aici a zăcut cadavrul. E de-a mirării: am văzut atâtea în războiul ăsta, s-ar zice că-s obişnuit cu ororile, dar mi s-a făcut milă de ele! Şi ce-i mai important e că a fost o absurditate. De ce l-au omorât? Ce rău le-a făcut? Păi, ăştia-s oameni? Se zice că familia lui îl iubea. Acum la dreapta, vă rog, în biroul meu. Nici să nu vă gândjţi că o să urcaţi în primul tren, v-ar strivi mulţimea. Vă urc eu într-altul, local. Noi îl formăm, începem imediat. Dar până nu urcaţi, să nu spuneţi nimănui o vorbă! Ar fi în stare să sfarme vagoanele înainte de cuplare. Schimbaţi la noapte la Suhinici.

        Când garnitura pregătită în secret începu să fâe împinsă cu spatele dindărătul clădirii depoului, toată mulţimea de pe pajişte se repezi spre vagoanele care se târau încet spre gară. Oamenii se rostogoleau de pe coline şi urcau terasamentul în fugă. Înbrâncindu-se unii pe alţii, săreau din mers pe tampoane şi pe scări, alţii se băgau pe ferestre sau se căţărau pe acoperişurile vagoanelor. Cât ai clipi din ochi, aflat în mişcare, trenul se umplu până la refuz şi, când ajunse la peron, nu mai aveai unde arunca un ac, iar doritorii de plecare stăteau agăţaţi de el ca nişte ciorchini imenşi.

        Printr-o minune, doctorul se strecură pe o platformă, apoi, într-un mod şi mai inexplicabil, pătrunse în coridorul vagonului. Rămase pe coridor până la capătul rutei, aşezat pe bagajele sale.

        Norii prevestitori de furtună se împrăştiaseră de mult. Pe câmpurile inundate de lumina dogoritoare a soarelui se rostogolea de la un capăt la altul, neîntrerupt, acoperind ţăcănitul roţilor, cântecul greierilor.

        Pasagerii de la ferestre le stăteau celorlalţi în lumină. Pe podea, pe bănci şi pe pereţii despărţitori cădeau umbrele lor rupte în două sau în trei. Aceste umbre nu încăpeau în vagoane. Erau împinse prin ferestrele de pe partea cealaltă şi ţopăiau acolo, de-a lungul terasamentului, o dată cu umbra mişcătoare a trenului.

        Oamenii ţipau, răcneau cântece, se certau şi jucau cărţi. În staţii, vacarmului interior i se adăuga zarva mulţimii de afară, care lua trenul cu asalt. Tumultul vocilor se înteţea, devenind asurzitor, ca vuietul unei furtuni pe mare. Şi la fel ca pe mare, la mijlocul timpului de staţionare, se lăsa o acalmie inexplicabilă. Începeau să se audă paşii grăbiţi de-a lungul peronului, forfota şi cearta de la uşa vagonului de bagaje, cuvinte de drum bun rostite de cei rămaşi pe peron, cotcodăcitul liniştit al găinilor şi foşnetul copacilor din grădina gării.

        Atunci, ca o telegramă înmânată în timpul călătoriei sau ca un salut din Meliuzeevo, pătrundea pe geam aroma ştiută, adresată parcă lui Iuri Andreevici. Aceasta dădea semne despre existenţa ei undeva departe, acoperind lin celelalte mirosuri, apoi cobora din înălţime, neobişnuită pentru florile de câmp şi pentru cele din grădini.

        Din pricina aglomeraţiei, doctorul nu se putea apropia de fereastră. Dar şi fără să se uite pe geam putea privi în închipuire aceşti copaci. Creşteau probabil foarte aproape, întinzându-şi în tihnă crengile grele, cu frunzele încărcate de praful ridicat de înghesuiala din gară, cu coroana deasă ca noaptea presărată de stelele de ceară ale constelaţiilor de flori pâlpâitoare.

        Toate acestea se repetară până la sfârşitul drumului. Peste tot mulţimea era gălăgioasă. Peste tot teii erau înfloriţi.

        Adierea omniprezentă a acestui miros parcă mergea înaintea trenului care înainta spre nord, ca o ştire ce se răspândea prin toate gările, haltele şi staţiile, astfel că pasagerii o găseau în tot locul, înrădăcinată şi confirmată.

        La Suhinici, în timpul nopţii, un hamal amabil, de modă veche, trecând împreună cu doctorul peste linii neluminate, îl urcă prin uşa din spate, într-un vagon de clasa a doua al unui tren abia sosit în staţie, care nu era prevăzut în graficul de circulaţie.

        După ce hamalul deschise uşa din spate cu cheia lui şi împinse în vagon lucrurile doctorului, trebui să reziste unei lupte scurte cu însoţitorul vagonului, care încercă să-i dea jos, însă, înduplecat fiind de Iuri Andreevici, se potoli şi dispăru de parcă l-ar fi înghiţit pământul.

        Misteriosul tren era cu destinaţie specială şi mergea destul de repede cu opriri scurte. Era însoţit de o gardă înarmată. Vagonul era aproape gol.

        Compartimentul în care intră Jivago era luminat de o lumânare aflată pe măsuţă, a cărei flacără tremura din pricina curentului de la fereastra lăsată în jos.

        Lumânarea era a singurului pasager din compartiment. Acesta era un tânăr blond, probabil foarte înalt, judecind după mâinile şi picioarele lui lungi. Membrele lui aveau articulaţii prea mobile, ca nişte părţi rău asamblate ale unor obiecte demontabile. Tânărul şedea pe canapeaua de lângă fereastră, într-o poziţie degajată. Când apăruse Jivago, se ridicase şi îşi schimbase poziţia semicirculară într-una şezândă, mai cuviincioasă.

        Sub canapeaua lui se vedea ceva ca o cârpă de şters duşumelele. Deodată capătul zdrenţei se mişcă şi, de sub canapea, cu mişcări agitate, ieşi un setter cu urechile clăpăuge. Câinele îl adulmecă şi îl studie pe Iuri Andreevici, după care începu să fugă încoace şi încolo prin compartiment, mişcându-şi labele cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi încrucişa picioarele stăpânul lui. Curând, la porunca acestuia, setterul se culcă sub banchetă şi începu iarăşi să semene cu o cârpă de şters podelele.

        Abia acum Iuri Andreevici observă arma de vânătoare băgată în husa ei, cartuşiera din piele şi toba de vânătoare, plină de păsări împuşcate, care atârnau de cârligele pentru bagaje din compartiment.

        Tânărul era vânător.

        Era extrem de vorbăreţ şi, cu un zâmbet amabil, se grăbi să intre în discuţie cu doctorul. În timp ce vorbea, se uita doctorului în gură, nu în sens figurat, ci în sensul cel mai direct cu putinţă.

        Tânărul avea o voce neplăcută, stridentă, care, atunci când lua tonuri înalte, cădea într-un falset metalic. O altă bizarerie: rus din cap până în picioare, o vocală, şi anume „u”, o pronunţa cât se poate de ciudat. O înmuia ca pe un „u” franţuzesc sau „îi” german. În plus, acest „u” stricat îl pronunţa cu greutate, făcând un efort grozav, astfel că vocala zbârnâia puţin şi se auzea mai tare decât restul sunetelor. Încă de la începutul conversaţiei, îl buimăci pe Iuri Andreevici cu fraza:

        — Ieri încă mai eram într-un loc, unde vânam raţe.

        Din când în când, controlându-şi probabil mai mult rostirea, depăşea această dificultate, dar de cum dădea drumul la gură ciudatul „u” apărea din nou.

        „Ce drăcovenie să mai fie şi asta? se întrebă doctorul. E ceva citit, ştiut. Ca doctor, ar trebui să-mi dau seama despre ce-i vorba, dar mi-a zburat din minte. E un fenomen pe creier care provoacă defectul de articulare a sunetelor. Dar urlatul ăsta e atât de caraghios, încât e greu să rămâi serios. Mi-e imposibil să conversez cu el. Mai bine urc pe patul de sus şi mă culc.”

        Când începu să se instaleze pe patul de sus, tânărul îl întrebă dacă n-ar fi bine să stingă luminarea care ar putea să-l deranjeze pe Iuri Andreevici. Doctorul acceptă cu recunoştinţă. Vecinul de compartiment stinse luminarea. Se făcu întuneric.

        Geamul era coborât până la jumătate.

        — Nu vreţi să închidem fereastra? întrebă Iuri Andreevici. Nu vă e frică de hoţi?

        Vecinul nu-i răspunse. Iuri Andreevici repetă întrebarea foarte tare, dar iarăşi nu primi nici un răspuns.

        Atunci Iuri Andreevici aprinse un chibrit ca să vadă ce s-a întâmplat cu vecinul, dacă n-o fi ieşit iute din compartiment sau dacă nu o fi adormit, ceea ce era şi mai puţin plauzibil.

        Dar nu, acesta şedea la locul lui, cu ochii deschişi şi îi zâmbi doctorului, care se aplecase spre el de pe patul de sus.

        Chibritul se stinse. Iuri Andreevici mai aprinse unul şi, la lumina acestuia, repetă întrebarea la care dorea să primească răspuns.

        — Faceţi cum doriţi, îi răspunse imediat vânătorul. Hoţii n-au ce să-mi fure. Dar ar fi bine să n-o închideţi. E zăpuşeală.

        „Na-ţi-o bună! se gândi doctorul. Excentricul ăsta o fi învăţat să vorbească numai pe lumină. Şi ce bine a vorbit acum, fără să stâlcească deloc cuvintele! E de neînchipuit!”

        Doctorul se simţea istovit după evenimentele săptămânii trecute, după emoţiile de dinaintea plecării, de pregătirea pentru drum şi de dificultatea urcării în tren. Era sigur că va adormi de îndată ce se va întinde într-o poziţie comodă. Dar n-a fost să fie aşa. Oboseala prea mare aducea după sine insomnia. Aţipi abia în zori.

        Oricât de haotic era viforul gândurilor care îi bântuiau prin minte de-a lungul acestor ore, la drept vorbind acestea se depănau doar în două cercuri, în două ghemotoace care ba se deşirau, ba se înşirau la loc.

        Un cerc era alcătuit de gândurile privitoare la Tonia, la casă şi la viaţa ordonată de odinioară, în care până şi cele mai mici amănunte erau luminate de poezie şi pătrunse de sinceritate şi puritate. Doctorul se îngrijora că nu va mai regăsi această viaţă, şi-o dorea întreagă şi nevătămată şi, culcat în acest accelerat de noapte, se năpustea nerăbdător cu gândul spre această viaţă, de care fusese despărţit timp de doi ani şi mai bine.

        În acelaşi cerc se înscriau credinţa şi admiraţia lui faţă de revoluţie. Era revoluţie în sensul acceptat de clasele de mijloc, în sensul pe care i-l atribuiau studenţii şi gimnaziştii din anul nouă sute cinci, care adorau poezia lui Blok.

        În acest cerc, familiar şi obişnuit, intrau şi semnele noului, promisiunile şi prevestirile care se arătau la orizont înainte de război, între anii nouă sute doisprezece şi paisprezece, în gândirea rusă, în arta şi soarta Rusiei, în destinul general al ţării şi în propriul lui destin individual.

        După război ar fi vrut să se întoarcă la acele tendinţe, pentru a le înnoi şi continua, şi simţea această pornire la fel de puternic, cum simţea acum nevoia de a ajunge mai iute acasă, după această lungă despărţire.

        Noul era obiectul de meditaţie al celui de-al doilea cerc, dar un nou atât de altfel, atât de deosebit! Nu era noul său, obişnuit, pregătit de vechi, ci era un nou nederivat, necontramandabil, prescris de realitate, subit ca o zguduire.

        Acest nou era războiul, sângele şi ororile lui, pribegia şi sălbăticia lui. Noul îl constituiau încercările războiului şi înţelepciunea dobândită din şcoala vieţii clădită de război. Acest nou îl reprezentau oraşele izolate, prin care războiul îl împinsese, şi oamenii cu care acesta îl aruncase la un loc. Acest nou era revoluţia, dar nu cea idealizată studenţeşte în jurul anului nouă sute cinci, ci revoluţia aceasta născută din război, sângeroasă, surdă la toate, revoluţia soldăţească, dirijată de bolşevici, care erau specialiştii acestei forţe.

        Acest nou era sora Antipova, azvârlită de război Dumnezeu ştie unde, cu viaţa ei pe care nu i-o cunoştea absolut deloc, sora Antipova care nu reproşa nimănui nimic şi care aproape că plângea în muţenia ei, dar era totuşi puternică în puţinătatea cuvintelor ei. Acest nou era încercarea sinceră a lui Iuri Andreevici să nu o îndrăgească, la fel de sinceră ca încercările lui de-o viaţă de a-i iubi pe toţi oamenii, ca să nu mai vorbim de familie şi de prieteni.

        Trenul alerga cu toată viteza. Curentul intra prin fereastra deschisă, îi ciufulea părul lui Iuri Andreevici şi i-l prăfuia. În gări, ca şi în timpul zilei, mulţimea vuia şi teii fremătau.

        Uneori, din adâncimea întunericului, se apropiau de gări căruţe şi trăsuri. Vocile şi ţăcănitul roţilor se amestecau cu freamătul copacilor.

        În aceste clipe devenea clar ce le făcea pe aceste umbre nocturne să foşnească şi să se aplece unele spre altele, ce-şi şopteau abia mişcându-şi frunzele îngreunate de somn, care păreau nişte limbi şovăielnice, bâlbâite. Copacii repetau ceea ce gândea, răsucindu-se pe bancheta lui, Iuri Andreevici, repetau ştirea că tulburările cuprind Rusia în valuri tot mai largi, că revoluţia şi-a luat avânt, că se află într-un ceas fatal şi greu, că finalul ei probabil va fi măreţ.

        A doua zi, doctorul se trezi târziu. Era trecut de ora unsprezece. „Marchiz! Marchiz!”, îi şoptea vecinul câinelui său care începuse să mârâie. Spre mirarea lui Iuri Andreevici, rămăsese singur cu vânătorul în compartiment, nimeni nu li se mai adăugase în timpul călătoriei. Staţiile prin care treceau aveau nume pe care el le ştia din copilărie. Lăsând în urmă gubernia Kaluga, trenul se împlântase adânc în gubernia Moscova.

        Făcându-şi toaleta în confortul uitat de dinaintea războiului, doctorul se întoarse în compartiment, unde îl aştepta micul dejun oferit de curiosul său tovarăş de drum. Acum Iuri Andreevici îi privi mai cu atenţie.

        Trăsăturile caracteristice ale acestei persoane erau locvacitatea şi mobilitatea extremă. Necunoscutului îi plăcea să vorbească şi importante pentru el nu erau comunicarea sau schimbul de păreri, ci însăşi activitatea vorbirii, pronunţarea cuvintelor şi rostirea sunetelor. Discutând, sărea pe banchetă de parcă ar fi fost pe arcuri, râdea asurzitor şi fără nici un motiv, îşi freca iute palmele de plăcere, iar când toate acestea i se păreau insuficiente pentru exprimarea entuziasmului, se plesnea cu palmele peste genunchi, râzând cu lacrimi.

        Conversaţia se reînnodă cu toate bizareriile din ajun. Necunoscutul era uluitor de inconsecvent. Ba făcea mărturisiri la care nu-l îndemna nimeni, ba lăsa să-i treacă pe lângă ureche întrebările cele mai nevinovate, nerăspunzând la ele.

        Revărsă un sac întreg de informaţii despre sine, dintre cele mai fantastice şi mai incoerente. Probabil că mai cădea şi în păcatul minciunii. Fără doar şi poate, miza pe efectul produs de caracterul extrem al opiniilor sale şi de negarea a tot ce e acceptat de toată lumea.

        Toate acestea semănau cu ceva ştiut de mult. În sensul unui asemenea radicalism vorbeau nihiliştii secolului trecut şi, puţin mai târziu, câţiva dintre eroii lui Dostoievski, după care, foarte recent, descendenţii direcţi ai acestora, adică toată provincia educată din Rusia, care adeseori o lua înaintea capitalelor, datorită temeiniciei păstrate în provincie, care în capitale era perimată şi ieşită din modă.

        Tânărul spuse că e nepotul unui revoluţionar celebru şi că, dimpotrivă, părinţii lui sunt nişte retrograzi iremediabili, nişte „bouri”, după propria lui expresie. Într-unul dintre satele din preajma frontului aveau o moşie destul de mare. Acolo a crescut tânărul. Părinţii lui se certaseră toată viaţa cu unchiul la cuţite, însă acesta nu le purta pică şi acum, cu influenţa de care se bucură, îi scuteşte de multe neplăceri.

        El însuşi are aceleaşi convingeri ca ale unchiului, îi comunică subiectul vorbăreţ, adică este extremist-maximalist în toate: în problemele vieţii, ale politicii şi artei. Din nou începu să miroasă a Petka Verhovenski1, nu atât în sensul stângismului, cât în cel al perversităţii şi bombasticităţii. „Acum o să-mi spună că e futurist”, se gândi Iuri Andreevici şi, într-adevăr, veni vorba despre futurişti. „Iar acum o să înceapă să mă bată la cap cu sportul, continuă doctorul să anticipeze, îmi va îndruga ceva despre cai, skating-rink-uri sau lupta franţuzească.” Şi, într-adevăr, veni vorba despre vânătoare.

        Tânărul spuse că a vânat în locurile unde şi-a petrecut copilăria şi se lăudă că e un ţintaş fără pereche şi că, dacă nu ar fi avut un defect fizic, din pricina căruia nu a putut fi luat în armată, pe front s-ar fi remarcat ca un trăgător de elită.

        Văzând privirea întrebătoare a lui Jivago, exclamă:

        — Cum? N-aţi observat nimic? Credeam că v-aţi dat seama de defectul meu.

        Scoase din buzunar şi-i întinse lui Iuri Andreevici două cartonaşe. Unul era cartea lui de vizită. Avea nume dublu de familie. Se numea Maksim Aristarhovici Klinţov-Pogorevşih sau pur şi simplu Pogorevşih, cum îl rugă să-i spună, în cinstea unchiului său care purta respectivul nume.

        Celălalt cartonaş era liniat în pătrăţele cu reprezentarea unor mâini unite în diferite poziţii şi cu degetele îmbinate în fel şi chip. Era un alfabet pentru surdomuţi. Brusc se lămuri totul.

        Pogorevşih era un elev fenomenal de dotat al şcolii lui Hartman sau Ostrogradski, adică un surdomut care se învăţase să vorbească incredibil de corect, nu cu ajutorul auzului, ci din ochi, observând mişcările muşchilor de la gâtul profesorului. În acelaşi fel înţelegea ce i se vorbeşte.

        Atunci, confruntând în minte de unde este şi în ce locuri a fost la vânătoare, doctorul îl întrebă:

        — Iertaţi-mi indiscreţia, puteţi să nu-mi spuneţi, dacă nu vreţi, dar vreau să ştiu dacă n-aţi avut vreo legătură cu Republica Zâbuşino şi cu întemeierea ei?

        — De unde. Iertaţi-mă. Deci l-aţi cunoscut pe Blajeiko? Am avut, am avut legături! Fireşte că am avut! începu să mitralieze Pogorevşih, bucuros, râzând,clătinându-şi trupul dintr-o parte în alta şi plesnindu-se frenetic peste genunchi. Iarăşi începu o adevărată fantasmagorie.

        Pogorevşih spuse că Blajeiko i-a servit drept pretext, iar Zâbuşino n-a fost decât locul, care nu are de fapt nici o importanţă, iinde şi-a pus ideile în practică. Iuri Andreevici îi urmărea cu greu expunerea. Filosofia lui Pogorevşih era pe jumătate construită din preceptele anarhismului şi pe jumătate din pure minciuni vânătoreşti.

        Cu ton imperturbabil de oracol, prezise cutremure dezastruoase în viitorul foarte apropiat. Iuri Andreevici era de acord că, poate, acestea sunt inevitabile, însă îl enerva calmul autoritar cu care acest ţânc nesuferit îşi strecura printre dinţi prorocirile.

        — Staţi un pic, staţi, îl contrazicea el, cam fără curaj.

        Toate s-ar putea petrece cum ziceţi dumneavoastră. Însă, după părerea mea, nu-i momentul potrivit pentru asemenea experimente riscante în tot haosul şi toată ruina noastră, când suntem faţă în faţă cu inamicul. Trebuie să lăsăm ţara să-şi vină în fire şi să-şi tragă sufletul după o lovitură de stat, înainte de a avea curajul s-o împingem spre altă răsturnare a puterii. Trebuie să avem răbdare până intervine un moment de acalmie şi de ordine măcar relativă.

        — E o naivitate, îi spuse Pogorevşih. Ceea ce dumneavoastră numiţi ruină este o stare de lucruri la fel de normală ca şi ordinea, la care ţineţi atât de mult. Aceste distrugeri sunt o parte legică şi preliminarii dintr-un plan mai larg şi mai constructiv. Societatea încă nu-i suficient de destrămată. Trebuie să se destrame de tot şi atunci adevărata putere revoluţionară va strânge bucăţelele, reîntregind-o pe cu totul alte baze.

        Lui Iuri Andreevici i se făcu lehamite. Ieşi pe coridor.

        Luând viteză, trenul străbătea localităţile din apropierea Moscovei. În fiecare clipă spre ferestre se repezeau şi rămâneau în urmă dumbrăvi de mesteceni cu vile înghesuite una într-alta. Se perindau peroane înguste, neacoperite, cu vilegiaturişti şi vilegiaturiste, care săreau departe în norul de praf stârnit de tren şi se roteau ca nişte carusele. Trenul şuiera mereu şi şuierăturile erau repetate în depărtare de ecoul găunos, iscat ca într-o trompetă sau într-o scorbură de copac.

        Deodată, pentru prima dată în decursul acestor zile, Iuri Andreevici îşi dădu seama cât se poate de clar unde este, ce e cu el şi ce îl aşteaptă peste vreun ceas sau peste două ceasuri şi ceva.

        Trei ani de schimbări, de necunoscut, de treceri, războiul, revoluţia, cutremurările, canonadele, scenele morţii, podurile aruncate în aer, dărâmăturile, incendiile – toate acestea se transformaseră subit într-un imens spaţiu gol, lipsit de conţinut. Primul eveniment veritabil după o perioadă foarte lungă era această ameţitoare apropiere cu trenul de casa care este încă întreagă, care mai există încă pe faţa pământului şi în care îi e dragă fiecare pietricică. Asta era viaţa, asta era emoţia căutată de toţi aventurierii, acesta era sensul căutărilor artei – întoarcerea la cei dragi, întoarcerea la sine, reînnoirea existenţei.

        Dumbrăvile dispărură. Trenul scăpă din îmbrăţişarea frunzişului şi ieşi în câmp deschis. O câmpie în pantă urca în depărtare, ieşind din viroagă. Era acoperită cu straturi lungi de cartofi, după cum se putea bănui după culoarea verde-închis. În capătul ogorului, pe creasta lui, se vedeau nişte rame cu sticlă, scoase în răsadniţe. În faţa ogorului, în coada trenului se vedea un nor uriaş, liliachiu-închis, care acoperea o jumătate de cer. Dindărătul lui răzbăteau razele de soare care, ca nişte spiţe de roată, se împrăştiau în toate părţile şi, în drumul lor, atingeau ramele răsadniţei, aprinzând pe sticla acestora o strălucire insuportabilă.

        Deodată norul slobozi o ploaie cu stropi mari, care luceau în soare. Era o ploaie bună pentru ciuperci, care îşi prăvălea stropii în acelaşi tempo în care-şi ţăcănea roţile şi-şi zdrăngănea niturile trenul care îşi luase avânt, de parcă s-ar fi temut că-l va ajunge cineva din urmă sau că va rămâne el în urma cuiva.

        Doctorul nu reuşi să-şi concentreze atenţia asupra acestei privelişti, pentru că de după un deal apăru biserica lui Iisus Mântuitorul şi imediat după aceea se văzură cupolele, acoperişurile şi coşurile întregului oraş.

        — Moscova, spuse el întorcându-se în compartiment. Trebuie să ne pregătim.

        Pogorevşih sări în picioare şi se apucă să cotrobăiască în tolba de vânătoare. Scoase de acolo o raţă destul de grasă.

        — Luaţi-o, îi spuse el. Ca amintire. Mi-am petrecut o zi întreagă în plăcuta dumneavoastră companie.

        Protestele doctorului fură zadarnice.

        — Bine, fu nevoit el să accepte. O primesc drept cadou din partea dumneavoastră pentru soţia mea.

        — Soţia! Soţia! Cadou pentru soţie! repetă bucuros Pogorevşih, de parcă ar fi auzit pentru prima oară în viaţă acest cuvânt. Apoi iar începu să se cutremure din tot trupul şi să râdă atât de tare, încât Marchizul sări de sub banchetă, luând şi el parte la veselia stăpânului.

        Trenul se apropie de peron. În vagon se făcu întuneric, ca noaptea. Surdomutul îi întinse doctorului raţa învelită într-o bucată de proclamaţie tipărită.