Partea a VI-a.SĂLAŞ LA MOSCOVA.

        În tren, datorită şederii imobile în compartimentul strâmt, se părea că numai trenul se mişcă, iar timpul stă pe loc şi că nu e decât amiază.

        Însă se însera deja, când trăsura în care se afla doctorul îşi croi drum la pas prin mulţimea care înţesa piaţa Smolensk.

        Poate că o fi fost chiar aşa, dar este posibil ca peste impresiile lui de atunci să se fi suprapus experienţa anilor de mai târziu. Ulterior, în amintiri, i se părea că încă de pe atunci oamenii se înghesuiau în piaţă numai din obişnuinţă, fără nici un motiv, pentru că dughenele erau cu copertinele coborâte şi nici măcar încuiate, iar de făcut negoţ în piaţa murdară nici nu mai putea fi vorba, pentru că nimeni nu mai avea ce vinde.

        Şi i se părea că încă de pe atunci văzuse, tremurând pe trotuar, bătrâni şi bătrâne decent îmbrăcaţi, slabi, care stăteau ca un reproş mut pentru trecători şi, fără o vorbă, ofereau pentru vânzare nişte lucruri pe care nimeni nu le cumpăra şi de care nimeni nu avea nevoie: flori artificiale, spirtiere rotunde pentru cafea, cu capac de sticlă şi fluier, toalete de seară din pânză subţire, neagră, tunici de la uniformele unor departamente desfiinţate.

        Oameni mai simpli vindeau lucruri mai utile: bucăţi de pâine aspră, care se învechea repede, provenite din raţiile de pâine neagră, căpăţâni murdare şi umede de zahăr şi pachete de mahorcă de douăzeci şi cinci de grame tăiate în două, exact peste etichetă.

        Şi prin toată piaţa circulau nişte vechituri nemaivăzute, care creşteau în preţ, pe măsură ce treceau din mână în mână.

        Birjarul o coti pe o străduţă lăturalnică. Soarele asfinţea şi îi lumina din spate. Înaintea lor ţopăia un cal care trăgea după el o căruţă goală, ridicând vârtejuri de praf care, în lumina asfinţitului, căpătau culoarea bronzului.

        În sfârşit, depăşiră o căruţă goală şi o porniră mai repede. Doctorul era uimit de maldărele de ziare şi afişe vechi, care, dezlipite de pe garduri şi ziduri, erau trântite în stradă şi pe trotuare. Vântul le mâna într-o direcţie, iar copitele, roţile şi picioarele trecătorilor le împingeau în direcţia cealaltă.

        Curând, după câteva intersecţii, între cele două stradele, apăru casa natală. Birja se opri.

        Cu răsuflarea întretăiată şi cu inima zbătându-i-se tare în piept, Iuri Andreevici coborî din trăsură, se duse la uşa din faţă şi sună. Nimeni nu reacţionă la sunetul soneriei. Iuri Andreevici mai sună o dată. Când văzu că nici a doua încercare nu a dat nici un rezultat, îngrijorat din ce în ce mai mult, începu să sune continuu. Abia după cea de-a patra sonerie se auzi din interior zăngănitul cheii băgate în broască şi al zăvorului tras şi, împreună cu uşa deschisă în lături, o văzu pe Antonina Aleksandrovna, care ţinea uşa larg deschisă. Surpriza îi buimăci atât de tare în prima clipă, încât încremeniră şi nu auziră strigătele pe care amândoi le sloboziseră fără voie. Însă, deoarece uşa larg deschisă, ţinută de Antonina Aleksandrovna, semăna pe jumătate a braţ întins pentru îmbrăţişare, acest lucru îi făcu să-şi revină şi să se arunce unul în braţele celuilalt. Peste câteva clipe, începură să vorbească amândoi deodată.

        — Mai înainte de orice: toţi sunteţi sănătoşi?

        — Da, da, fii liniştit. Totul e în ordine. Ţi-am scris nişte prostii. Iartă-mă. Dar va trebui să stăm de vorbă. De ce nu mi-ai trimis o telegramă? Acum Markel îţi aduce lucrurile. Ah, înţeleg, erai îngrijorat că nu Egorovna ţi-a deschis uşa? Egorovna e la ţară.

        — Ai slăbit. Dar ce tânără şi zveltă eşti! Stai o clipă, să-i dau drumul birjarului.

        — Egorovna a plecat după făină. La ceilalţi servitori am renunţat. Acum nu mai avem decât o slujnică nouă, pe care nu o ştii, Niuşka, o fată care are grijă de Saşa. I-am prevenit pe toţi că trebuie să vii şi toţi ard de nerăbdare să te vadă. Gordon, Dudorov, toţi.

        — Saşa ce face?

        — Bine, slavă Domnului. De-abia s-a sculat. Dacă nu ai veni direct din tren, am putea merge chiar acum la el.

        — Tata e acasă?

        — Păi, nu ţi-a scris? De dimineaţă până seara stă la Duma raională. E preşedinte. Da, închipuie-ţi. Ai plătit birjarul? Markel! Markel!

        Stăteau în mijlocul trotuarului, lângă valiza şi cufărul lui Iuri Andreevici, încurcându-i pe trecători, care îi măsurau din cap până în picioare, se uitau în urma trăsurii care se îndepărta şi la uşa larg deschisă, aşteptând să vadă ce va urma.

        Între timp, dinspre poartă venea în fugă Markel, cu vesta peste cămaşa de stambă, cu şapca de portar în mână, strigând din mers:

        — Doamne Dumnezeule, oare nu-i Iurocika? Da, chiar el el Adică chiar el, vulturaşul Iuri Andreevici, lumina noastră, nu ne-ai uitat pe noi, păcătoşii, şi te-ai întors la cuptorul pământesc! Dar voi ce-mi staţi aici? Ei? Ce-i de văzut? îi luă el la rost pe curioşi. Vedeţi-vă de drum, stimabililor. Ce vă holbaţi?

        — Salut, Markel, vino să te îmbrăţişez. Pune-ţi şapca în cap, caraghiosule! Ei, cum o mai duci, ce noutăţi ai? Ce-ţi face nevasta, fetele ce-ţi mai fac?

        — Ce să facă? Cresc. Mulţumim. Şi noutăţile, în timp ce-ai făcut fapte de vitejie, nici noi nu le-am lăsat să treacă pe lângă noi. O asemenea aiureală şi harababură am făcut aici că, frate, şi dracilor li-i greaţă şi nici ei n-ar mai putea-o scoate la capăt. Străzile nu-s măturate, acoperişurile nu-s reparate, burţile, ca în timp de post, ni-s goale, fără anexiuni şi contribuţii.

        — Te zic lui Iuri Andreevici, Markel. Uite-aşa vorbeşte tot timpul. Nu-i pot suporta tonul ăsta prostesc. Şi o face de dragul tău, ca să-ţi facă plăcere. Însă ce are-n cap, numai el ştie. Lasă, lasă, Markel, nu mă contrazice. Eşti un individ suspect. Ar trebui să-ţi vină mintea la cap. Că doar nu trăieşti într-o casă de negustori.

        După ce duse lucrurile în vestibul şi trânti uşa de la intrare, Markel continuă cu vocea înceată, pe un ton confidenţial:

        — Antonina Aleksandrovna, după cum ai auzit, se supără. Aşa-i întotdeauna. Îmi zice că tu, Markel, eşti negru tot pe dinăuntru, aşa cum e funinginea în coşul de fum. Acuma, zice, sunt nişte vremuri când şi pruncii, şi mopşii, şi căţeluşii de apartament au început să fie mai deştepţi. Asta aşa-i, nu zic ba, dar, Iurocika, dacă vrei, mă crezi, dacă nu vrei, nu mă crezi, dară nişte oameni deştepţi au văzut cartea, masonul care-o să vină, o sută patruzeci de ani a zăcut cartea asta sub o piatră şi acum, uite care-i părerea mea, ne-au vândut, Iurocika, ne-au vândut pe gratis, nici pe-un pitac, nici pe-o leţcaie chioară, nici pe-un fir de tutun. Nu mă lasă să vorbesc Antonina Aleksandrovna, uite cum nu mă lasă şi iar face cu mâna spre mine.

        — Cum să nu fac cu mâna! Da, bine. Pune lucrurile jos şi du-te, Markel, mulţumesc pentru ajutor. Dacă o să mai aibă nevoie de tine, Iuri Andreevici o să te cheme.

        — Bine că ne-am descotorosit de el. Da, crede-l, dă-i crezare. Face bâlci şi atâta tot. Când e între oameni o face pe prostul, dar când e singur, pentru orice eventualitate, îşi ascute cuţitul. Numai că încă nu s-a hotărât, ticălosul, asupra cui să se repeadă.

        — Cred că exagerezi! Pur şi simplu e beat şi de aceea o face pe măscăriciul.

        — Crezi că-i treaz vreodată? Oricum, ducă-se naibii! Mă tem ca nu cumva Saşa să adoarmă la loc. Dacă n-ar fi tifosul ăsta pe toate căile ferate. N-ai păduchi?

        — Cred că nu. Am călătorit cu tot confortul, ca înainte de război. Doar să mă spăl puţin, iute-iute. Pe urmă o să mă spăl mai temeinic. Dar pe unde o iei? Nu mai trecem prin salon? Urcaţi altfel la etaj?

        — Ah, da! N-ai de unde să ştii. Tata şi cu mine ne-am gândit, ne-am tot gândit, şi o parte a parterului am cedat-o Academiei Agricole. Oricum la iarnă n-avem cum face focul în toată casa. Chiar şi etajul e prea mare. Li-l oferim. Dar încă nu vor să-l ia. Academia are aici cabinete, ierbare, colecţii de seminţe. Mă tem să nu apară şobolani din pricina lor. Însă deocamdată camerele sunt ţinute în curăţenie. Acum li se spune „spaţiu locativ”. Pe aici, pe aici. Ce greu pricepi! Ocolim şi urcăm scara de serviciu! Ai înţeles? Vino după mine. Îţi arăt eu drumul.

        — Foarte bine aţi făcut cedând camerele. Am lucrat într-un spital, care era şi el amplasat într-o casă particulară. Avea şiruri infinite de camere care dădeau una într-alta, în unele a rezistat chiar şi parchetul. Palmierii de interior îşi desfăceau frunzele deasupra paturilor ca nişte stafii. Răniţii scoşi din linia dintâi, din focul luptei, se speriau prin somn şi ţipau. De fapt, nu erau răniţi tocmai normali. Aveau contuzii. A trebuit să scoatem palmierii din casă. Vreau să spun că, în viaţa celor bogaţi, a existat într-adevăr ceva nesănătos. O mulţime de lucruri de prisos. Mobilă de prisos, camere de prisos, subtilităţi sentimentale de prisos, expresii de prisos. Foarte bine aţi făcut că v-aţi restrâns. Dar nu-i de ajuns. Trebuie să ne mulţumim cu mai puţin.

        — Ce ai în pachetul ăla? Văd un cioc de pasăre, un cap de raţă? Ce frumuseţe! O raţă sălbatică! De unde o ai? Nu-mi vine să-mi cred ochilor! în vremurile pe care le trăim, raţa asta e o întreagă avere!

        — Mi-a dăruit-o cineva în tren. E o istorie prea lungă, o să ţi-o povestesc mai târziu. Ce zici, s-o despachetez şi s-o las la bucătărie?

        — Sigur că da. O trimitem imediat pe Niuşa s-o jumulească şi s-o cureţe. Se spune că la iarnă ne-aşteaptă zile îngrozitoare, foamete, frig.

        — Da, toată lumea vorbeşte de asta. Mai înainte mă uitam pe fereastra vagonului şi mă întrebam: ce poate fi mai presus de liniştea din casă şi de muncă? Restul nu mai e în puterea noastră. După cât se pare, pe mulţi îi aşteaptă vremuri grele. Unii au de gând să se salveze plecând în sud, în Caucaz, încearcă să ajungă şi mai departe. Eu nu pot face aşa ceva. Un bărbat în toată firea, strângând din dinţi, trebuie să împărtăşească necazurile ţinutului lui natal. Lucrul acesta e mai presus de orice îndoială. Dar, în ce vă priveşte pe voi, e cu totul altceva. Aş vrea să vă ocrotesc de necazuri, să vă trimit într-un loc mai sigur, de pildă în Finlanda. Înisă, dacă o să stăm câte o jumătate de ceas pe fiecare treaptă, nu mai ajungem sus niciodată.

        — Stai. Ascultă. O noutate. Şi ce mai noutate! Am uitat să-ţi spun. S-a întors Nikolai Nikolaevici.

        — Care Nikolai Nikolaevici?

        — Unchiul Kolea.

        — Tonia! Nu se poate! Prin ce întâmplare?

        — Uite-aşa. Din Elveţia. Ocolind prin Londra. Trecând prin Finlanda.

        — Tonia! Nu glumeşti? L-aţi văzut? Unde-i? Vreau să-l văd imediat, în clipa asta!

        — Câtă nerăbdare! E undeva la marginea oraşului, la vila cuiva. Mi-a promis că se întoarce poimâine. Dar s-a schimbat foarte mult, ai să fii dezamăgit. S-a oprit câtva timp la Petersburg şi s-a bolşevizat. Tata răguşeşte contrazicându-se cu el. Dar într-adevăr, de ce ne oprim la fiecare treaptă? Deci ai auzit şi tu că nu ne-aşteaptă nimic bun, în afară de greutăţi, primejdii şi nesiguranţă?

        — Aşa mă gândesc şi eu. Asta-i situaţia. Vom lupta. Doar nu vine sfârşitul lumii. O să facem şi noi ce-or să facă ceilalţi.

        — Se spune că n-o să avem lemne de foc, apă şi lumină. Se vor desfiinţa banii. Se va întrerupe aprovizionarea oraşului. Oh, iar ne-am oprit! Hai. Ascultă. Toată lumea laudă sobiţele plate care se vând pe Arbat. Cică se poate găti un prânz arzând doar un ziar. Am făcut rost de adresa atelierului. Trebuie să ne cumpărăm şi noi una, până nu se vând toate.

        — Ai dreptate. O să cumpărăm. Bravo, Tonia! Dar unchiul Kolea, unchiul Kolea! Numai când te gândeşti! Nici nu-mi pot reveni!

        — Am un plan. La etaj, în două-trei camere, să ne instalăm noi împreună cu tata, Saşa şi Niuşa, camerele să fie la capătul coridorului şi să dea neapărat una într-alta. Zic să renunţăm de tot la restul clădirii. Facem un zid despărţitor, punem sobiţa de fier în camera din mijloc, scoatem burlanul pe fereastră, acolo vom spăla rufe, vom mânca şi vom găti, vom primi musafirii, vom face deci tot ca să merite să facem focul şi, cine ştie, poate că va da Dumnezeu să ieşim în primăvară.

        — Păi, cum altfel? Sigur că o să ieşim din iarnă. Nu trebuie să te îndoieşti nici o clipă. Ai gândit bine totul. Bravo! Ştii ceva? Hai să sărbătorim aprobarea planului tău. Frigem raţa mea şi-l invităm pe unchiul Kolea la inaugurare.

        — Excelent. Pe Gordon o să-l rog să aducă nişte spirt. Face rost de la nu ştiu ce laborator. Şi acum uită-te. Asta-i camera despre care îţi spuneam. Asta-i alegerea mea. Eşti de acord? Pune jos geamantanul şi du-te după cufăr. Pe lângă unchiul Kolea şi Gordon îi mai putem invita pe Innokenti şi pe Şura Schlesinger. N-ai nimic împotrivă? Mai ţii minte unde e toaleta? Stropeşte-te cu ceva dezinfectant. Eu intru la Saşa, o trimit pe Niuşa jos şi, când o să se poată, o să te chem.

        Cea mai importantă noutate care îl aştepta la Moscova era pentru el acest băieţel. Iuri Andreevici fusese mobilizat de îndată ce Saşa se născuse. Ce ştia despre fiul lui?

        O dată, pe când era deja mobilizat, chiar înaintea plecării pe front, Iuri Andreevici trecuse pe la spital ca s-o vadă pe Tonia. Venise chiar la ora alăptatului şi nu i se dăduse voie să intre în salon.

        Se aşezase în sala de aşteptare. În acest timp, coridorul cu saloanele pentru sugari, care făcea un unghi drept cu coridorul saloanelor pentru mame, se umpluse de corul a zece sau cincisprezece glasuri de prunci şi infirmierele, grăbite ca să nu-i răcească pe cei mici, începuseră să-i care câte doi subsuoară, ca şi cum ar fi dus nişte pachete mari cu cumpărături. Nou-născuţii erau duşi la mamele lor să sugă.

        — Oa, oa, ţipau bebeluşii, aproape indiferent, cu un fel de sentiment al datoriei, ţinând-o toţi pe aceeaşi notă.

        O singură voce era în dezacord cu acest unison. Şi acesta striga „oa, oa”, tot fară suferinţă, însă vocea nu i se auzea din obligaţie, ci cu un fel de ostilitate deliberată, posacă şi de aceea tonurile ei erau mai groase.

        Atunci Iuri Andreevici luase hotărârea să-l boteze Aleksandr, ca pe socrul său. Nu se ştie de ce îşi închipuise că vocea singulară era a băiatului lui, poate pentru că era un plânset cu amprentă personală, care de pe acum conţinea viitorul caracter şi destinul unui om, era un plâns cu timbru propriu, care includea numele băiatului, numele de Aleksandr, după cum se gândea Iuri Andreevici.

        Nu se înşelase. Câteva minute mai târziu se convinsese că într-adevăr plânsetul era al lui Saşenka. Acesta era primul lucru pe care îl ştia despre fiul său.

        Următoarea întâlnire cu el a avut-o pe front, din fotografiile pe care le primea o dată cu scrisorile. Acestea înfăţişau un bondocei vesel şi frumuşel, cu capul mare şi cu guriţa ca o floare, care şedea crăcănat pe o pătură şi, ridicând amândouă mâinile, părea că dansează cu lăsări pe vine. Pe atunci avea un an, învăţa să meargă. Acum împlinise deja doi ani şi începea să vorbească.

        Doctorul ridică geamantanul şi, desfăcându-i curelele, îl puse pe măsuţa de jucat cărţi de lângă fereastră. Oare ce-o fi fost în trecut în camera aceasta? El nu o recunoştea. Probabil că Tonia scosese mobila de aici sau o tapetase altfel.

        Doctorul deschise geamantanul ca să-şi scoată trusa de bărbierit. Printre coloanele clopotniţei care se înălţa chiar în dreptul ferestrei apăru luna plină şi clară. Când lumina ei căzu în interiorul geamantanului, pe rufăria, cărţile şi accesoriile pentru bărbierit, camera se umplu de altă lumină şi doctorul o recunoscu.

        Era fosta magazie a răposatei Anna Ivanovna. Aici aceasta înghesuia toate scaunele şi mesele stricate, pupitrele şi birourile care nu mai erau de nici un folos. Tot aici îşi ţinea arhiva de familie şi tot aici erau cuferele în care, peste vară, era păstrată îmbrăcămintea pentru iarnă. Pe când mai trăia răposata, colţurile camerei erau ticsite până în tavan şi de obicei nimeni nu avea voie să intre aici. Însă, la sărbătorile mari, când se adunau mulţi copii în casă, când li se dădea voie să-şi facă de cap şi să alerge prin tot etajul, li se deschidea şi camera aceasta, unde se jucau de-a tâlharii, se ascundeau pe sub mese, se ungeau pe obraji cu plută arsă şi se schimbau pentru balurile mascate.

        Câtva timp doctorul stătu nemişcat, amintindu-şi toate acestea, apoi coborî în vestibulul de jos, ca să ia cufărul lăsat acolo.

        Jos la bucătărie, Niuşa, o fată sfioasă şi timidă, şedea în genunchi şi jumulea raţa pe un ziar întins lângă plită, Văzându-l pe Iuri Andreevici cu cufărul în mână, se roşi ca o floare de mac, se ridică cu o mişcare elastică, îşi scutură de pe şorţ puful de pasăre şi, salutându-l, se oferi să-l ajute. Însă doctorul îi mulţumi şi îi spuse că se descurcă singur cu bagajul.

        De cum intră în fost magazie a Annei Ivanovna, din camera a doua sau a treia îl chemă soţia:

        — Poţi să vii, Iura!

        Se duse să-l vadă pe Saşa.

        Camera copilului era amenajată în fosta sală de studiu a lui şi a Toniei. Băieţelul din pat nu era deloc atât de frumos cum îl înfăţişau fotografiile, în schimb semăna leit cu mama lui Iuri Andreevici, cu răposata Maria Nikolaevna Jivago, era copia ei perfectă, izbitoare, care semăna mai mult cu ea decât toate fotografiile rămase de la aceasta.

        — Uite-l pe tata, tatăl tău, fă-i tatei cu mânuţa, îi repeta Antonina Aleksandrovna, coborând plasa de la pătuţ, pentru ca tatei să-i fie mai uşor să-l îmbrăţişeze pe băiat şi să-l ia în braţe.

        Saşenka îl lăsă să se apropie pe bărbatul acela necunoscut şi neras, care probabil îl înfricoşa şi îl dezgusta, însă, când acesta se aplecă spre el, se ridică iute, se agăţă de bluza mamei şi, înciudat, îi trase intrusului o palmă. Propriul curaj îl înspăimântă pe Saşenka până într-atât, încât se aruncă la pieptul mamei, îşi înfundă faţa în rochia ei şi izbucni într-un plâns cu sughiţuri, înecat de lacrimi amare, care nu puteau fi potolite.

        — Tu, obrăznicătură! îl dojeni Antonina Aleksandrovna. Nu-i frumos ce faci. Tata o să creadă că Saşa e un rău, un bătăuş. Arată-i cum ştii să săruţi, sărută-l pe tata. Nu plânge, nu trebuie să plângi, prostuţule!

        — Dă-i pace, Tonia, o rugă doctorul. Nu-l chinui şi nu te mâhni nici tu. Ştiu ce prostii îţi trec prin minte. Că asta nu-i degeaba, că-i semn rău. Acestea-s fleacuri. E chiar firesc. Băiatul nu m-a văzut niciodată. Mâine o să ne obişnuim unul cu altul şi nu o să ne mai poţi despărţi.

        Dar şi el ieşi din cameră cam plouat, cu sentimentul unei prevestiri de rău augur.

        În decursul câtorva zile, doctorul descoperi cât e de singur. Nu învinuia pe nimeni pentru această izolare. Obţinuse, se pare, exact ceea ce voise.

        Prietenii lui îşi pierduseră, în mod bizar, orice urmă de strălucire şi originalitate. Niciunul dintre ei nu mai avea propria sa lume, propria sa părere. Erau cu mult mai vii în amintirile lui. Probabil că în trecut îi supraapreciase.

        Cât timp ordinea lucrurilor le permitea celor înstăriţi să-şi satisfacă plăcerile şi excentricităţile pe seama celor lipsiţi de mijloace, era uşor să iei drept faţă adevărată a omului această plăcere şi acest drept la trândăvie, de care beneficia o minoritate, în timp ce majoritatea suferea.

        Dar de îndată ce clasele de jos s-au ridicat şi cei de sps şi-au pierdut privilegiile, ce iute au pălit aceşti oameni, cu câtă uşurinţă au renunţat la gândirea independentă pe care, probabil, niciunul din ei nu o poseda!

        Acum Iuri Andreevici se simţea atras doar de oamenii neînrobiţi de fraze şi de patos, adică doar de soţia lui, de socrul lui şi de încă doi sau trei colegi de serviciu, oameni simpli şi harnici.

        Petrecerea cu raţa şi cu spirtul avusese loc, aşa cum se plănuise, în a doua sau a treia zi după sosirea lui, când izbutise să se vadă cu toţi invitaţii, astfel încât nu petrecerea a fost prima lor întâlnire.

        Raţa aceea grasă fusese un lux nemaipomenit pentru zilele acelea, când deja începuse foametea, însă nu avuseseră destulă pâine, lucru care lipsea de sens splendoarea mâncării, producând chiar iritare.

        Gordon adusese spirt într-un flacon medicinal cu dop de sticlă şlefuită. Spirtul era valuta cea mai căutată la piaţa neagră. Antonina Aleksandrovna nu dădea voie nimănui să se atingă de sticlă şi, în funcţie de necesităţi, după propria ei inspiraţie, dilua alcoolul în porţii mici, astfel că băutura ieşea când prea tare, când prea slabă. Astfel se dovedi că ameţeala neuniformă, cauzată de diluţia inegală, este mult mai puternică decât cea produsă de o băutură tare şi mereu aceeaşi. Şi acest lucru îi deranja.

        Şi totuşi, cel mai trist era faptul că petrecerea lor reprezenta o depăşire a condiţiilor vremii. Nimeni nu-şi putea închipui că în clădirea de peste stradă, la aceeaşi oră, erau oameni care beau şi ei şi mâncau. Dincolo de fereastră se întindea Moscova mută, întunecată şi flămândă. Tarabele ei erau pustii şi oamenii uitaseră că mai există pe lume vânat şi votcă.

        Deci s-a văzut că numai viaţa care seamănă cu a celorlalţi şi se dizolvă fară urmă în modul de a trăi a celor mulţi este viaţa cea adevărată, că fericirea de unul singur nu înseamnă fericire, aşa că raţa şi spirtul care par unicele în tot oraşul nu sunt deloc nici raţă, nici spirt. Această constatare îl mâhnea cel mai mult.

        Nici oaspeţii nu erau în măsură să-l îndemne spre meditaţii optimiste. Gordon fusese interesant atâta timp cât gândea greu şi se exprima melancolic şi şovăielnic. Fusese cel mai bun prieten al lui Iuri Andreevici. În gimnaziu, colegii îl iubeau.

        Însă nu-i mai plăcea acum propria imagine şi începuse să introducă în ea retuşuri nepotrivite. Îşi luase inima în dinţi, o făcea pe chefliul, istorisea mereu câte ceva cu pretenţii de inteligenţă şi spunea mereu „nostim”, „amuzant”, cuvinte care nu făceau parte din vocabularul lui, pentru că niciodată Gordon nu considerase viaţa drept un simplu amuzament.

        Înainte de venirea lui Dudorov, le povestise istoria hazlie, după părerea lui, a căsătoriei acestuia. Deşi toţi colegii cunoşteau această tărăşenie, Iuri Andreevici nu o ştia.

        Dudorov fusese căsătorit cam un an, după care divorţase. Hazul aproape incredibil era însă cu totul altul.

        Dudorov fusese luat din greşeală la armată. În timpul cât îşi făcea serviciul militar şi se cerceta cazul lui, cele mai multe corvezi le primea ca pedeapsă pentru că era un gură-cască şi nu saluta superiorii pe stradă. După ce fusese demobilizat, mult timp, văzând câte un ofiţer, mâna lui sălta mereu în sus, ochii i se împăienjeneau şi pretutindeni vedea epoleţi.

        În această perioadă făcea totul pe dos, călca în străchini şi făcea prostie după prostie. Chiar în timpul acesta, se zice că într-o gară fluvială de pe Volga făcuse cunoştinţă cu două fete, care aşteptau acelaşi vapor şi, cică din zăpăceala produsă de forfota militarilor şi de reminiscenţele salutului lui ostăşesc, se îndrăgostise în grabă de cea mai mică şi-o ceruse în căsătorie. „Nu-i aşa că-i amuzant?”, întrebă Gordon. Dar fusese nevoit să curme istorisirea, căci la uşă se auzi vocea eroului acesteia. În camera intrase Dudorov.

        Acesta se schimbase în sens invers. Fostul fluieră-vânt, instabil şi zănatec se transformase într-un savant sobru.

        Pe când era adolescent, după ce fusese exmatriculat din gimnaziu pentru complicitate la pregătirea evadării unui deţinut politic, câtva timp rătăcise prin diferite şcoli de artă, însă, în cele din urmă, ancorase la ţărmul clasic. Mai târziu decât amicii lui, Dudorov absolvise facultatea în timpul războiului şi fusese reţinut în universitate, ca lector la catedra de istorie rusă şi la cea de istorie universală. Pentru prima catedră scria ceva despre politica agrară a lui Ivan cel Groaznic, iar pentru cea de-a doua lucra la un studiu despre Saint-Just.

        Despre toate acestea discuta acum, amabil, cu vocea înceată şi parcă gripată, privind visător într-un punct, neridicându-şi şi necoborându-şi privirile, aşa cum făcea la cursuri.

        Spre sfârşitul serii, după ce dăduse buzna, cu invectivele ei, Şura Schlesinger şi toţi, destul de înfierbântaţi şi fără ea, vorbeau fără să se mai asculte unul pe altul, Innokenti, cu care Iuri Andreevici încă din timpul şcolii era la „dumneavoastră”, îl întrebă de câteva ori:

        — Aţi citit Război şi Pace şi Flautul – şira spinării?

        Iuri Andreevici îi spusese de mult ce crede despre aceste scrieri, însă Dudorov nu-l auzise din pricina polemicii generale care se dezlănţuise şi, de aceea, după câteva minute, îl mai întrebă o dată:

        — Aţi citit Flautul – şira spinării şi Omul?

        — Păi, v-am răspuns, Innokenti. E vina dumneavoastră dacă nu aţi auzit. Bine, fie cum ziceţi dumneavoastră. Vă mai spun o dată. Maiakovski mi-a plăcut întotdeauna. E un fel de prelungire a lui Dostoievski. Sau, mai bine, poemele lui sunt lirica scrisă de cineva dintre tinerele personaje dostoievskiene răzvrătite, de felul lui Ippolit, Raskolnikov sau al eroului din Adolescentul. Ce forţă devoratoare a talentului! Şi cum spune el totul, o dată penţru totdeauna, înverşunat şi direct! Şi mai presus de orice, cu cât curaj aruncă el toate astea în obrazul societăţii şi chiar mai departe, în spaţiu!

        Dar marea atracţie a serii fusese, desigur, unchiul Kolea. Antonina Aleksandrovna greşise spunând că Nikolai Nikolaevici e undeva la ţară. Se întorsese în ziua sosirii nepotului lui şi era în oraş. Iuri Andreevici se văzuse cu el de două sau de trei ori şi izbutise să vorbească pe săturate cu el, mirându-se în fel şi chip şi râzând împreună după pofta inimii.

        Prima dată se văzuseră într-o seară cenuşie, posomorâtă. Din cer se cernea o burniţă fină, ca un praf de apă. Iuri Andreevici se dusese la hotelul unde locuia Nikolai Nikolaevici. Hotelurile nu mai primeau clienţi decât la insistenţa autorităţilor oraşului. Dar Nikolai Nikolaevici era cunoscut peste tot. Îşi păstrase vechile relaţii.

        Hotelul semăna cu o casă de nebuni, părăsită de administraţie. Pustiul, haosul, puterea întâmplării domneau pe scări şi pe coridoare.

        Din fereastra mare a camerei nemăturate se vedea piaţa mare şi pustie a acelor zile nebune, care te speria, de parcă ai fi văzut-o noaptea prin somn şi nu ţi s-ar fi aşternut acum în faţa ochilor de la fereastra hotelului.

        A fost o întâlnire de neuitat, copleşitoare! Idolul copilăriei lui, magistrul ideilor lui adolescentine stătea iar în faţa lui, viu, în carne şi oase.

        Pe Nikolai Nikolaevici îl prindeau foarte bine firele cărunte. Costumul larg, cumpărat din străinătate, îi venea bine. Pentru anii lui, arăta foarte tânăr şi chipeş.

        Fireşte, era ţms în umbră de grandoarea evenimentelor petrecute. Însă lui Iuri Andreevici nici nu-i trecea prin minte să-i aplice această unitate de măsură.

        Îl uimi calmul lui Nikolai Nikolaevici, sângele lui rece, tonul glumeţ cu care vorbea pe marginea temelor politice. Stăpânirea lui de sine depăşea posibilităţile ruseşti contemporane. Această trăsătură specifică îl trăda pe omul venit din altă parte. Tocmai această detaşare sărea în ochi, părea demodată şi stânjenitoare.

        Ah, nu aceste cugetări umpluseră de fapt primele ore ale revederii lor, nu ele îl făcuseră să se arunce unul în braţele celuilalt, să plângă şi, gâtuiţi de emoţie, să întrerupă cu pauze frecvente repeziciunea şi înfierbântarea primei discuţii.

        Se întâlniseră două caractere creatoare, legate prin relaţii de familie şi, deşi se ridicaseră şi reînviaseră amintirile trecutului, circumstanţe de altădată, prin care amândoi trecuseră în timpul lungii despărţiri, totuşi, de cum venea vorba de lucrurile importante, ştiute de oamenii creatori, imediat dispăreau toate legăturile rămânând doar ceea ce-i unea cu adevărat, dispăreau diferenţele dintre unchi şi nepot, dispărea diferenţa de vârstă şi nu rămâneadecât înrudirea unei stihii cu alta, a unei energii cu alta, a unui principiu cu altul.

        În ultimii zece ani, Nikolai Nikolaevici nu avusese prilejul să discute despre farmecul sentimentului de autor şi despre esenţa menirii creatoare cu un conlocutor atât de potrivit, ale cărui idei erau propriile lui idei. Pe de altă parte, nici Iuri Andreevici nu mai avusese ocazia să audă păreri atât de la obiect şi atât de însufleţitoare, ca analiza pe care i-o făcea unchiul.

        Amândoi strigau mereu şi fugeau prin cameră, apucându-se de cap, uluiţi de precizia intuiţiilor ce le aparţineau amândurora, sau se duceau la fereastră şi băteau darabana în geam, cutremuraţi de evidenţa înţelegerii reciproce.

        Aşa a fost la prima lor întâlnire, însă apoi doctorul îl văzuse pe Nikolai Nikolaevici în societate şi, printre oameni, acesta era altfel, schimbat, încât nu mai putea fi recunoscut.

        Nikolai Nikolaevici se simţea musafir la Moscova şi nu dorea să se despartă de acest sentiment. Nu era deloc clar dacă pentru el „acasă” înseamnă la Petersburg sau în altă parte. Îl măgulea rolul de trăncănitor politic şi de seducător social. Poate că îşi închipuia că la Moscova se vor deschide saloane politice de felul celui creat la Paris de Madame Roland, înaintea Convenţiei.

        Îşi vizita prietenele, femei bucuroase de oaspeţi, care locuiau pe străzile tihnite din Moscova, tachinându-le atât pe acestea, cât şi pe soţii lor pentru neducerea ideilor până la capăt, pentru opiniile înapoiate şi pentru obişnuinţa de a judeca superficial lucrurile. Epata acum cu erudiţia culeasă din ziare, la fel cum altădată se mândrea cu faptul că-i erau cunoscute cărţile şi textele renegate ale orficilor.

        Se spunea că a lăsat în Elveţia o iubită tânără, treburi neterminate şi o carte aproape gata, că se va cufunda puţin în vârtejul rusesc şi apoi, dacă va izbuti să iasă nevătămat din bulboană, se va întoarce iarăşi în Alpii lui.

        Era de partea bolşevicilor şi vorbea adeseori de doi eseri1 de stânga, care îi împărtăşeau vederile: un ziarist, care semna cu pseudonimul Miroşka Pomor, şi o publicistă, Silvia Coterie.

        Aleksandr Aleksandrovici bombănea, dojenindu-l:

        — Mi-e şi groază cât de jos aţi putut ajunge, Nikolai Nikolaevici! Cu toţi Miroşka ăştia. Ce groapă! Şi pe urmă această Lidia Pokori.

        — Coterie, îl corectă Nikolai Nikolaevici. Şi Silvia.

        — Totuna-i: Pokori, Coterie, un cuvânt nu schimbă nimic.

        — Scuzaţi-mă că insist: o cheamă Coterie, repetă răbdător Nikolai Nikolaevici. Făcea schimb cu Aleksandr Aleksandrovici de asemenea discursuri:

        — Care-i subiectul polemicii noastre? Mi-e şi ruşine să demonstrez asemenea adevăruri. E un simplu a.b.e. Marea masă populară a trăit timp de secole o viaţă imposibilă. Luaţi orice manual de istorie. Oricum s-ar fi numit, feudalism sau iobăgie, capitalism sau industrie, oricum nefirescul şi nedreptatea acestei ordini au fost de mult semnalate şi de mult este pregătită cotitura care va duce poporul spre lumină şi va pune toate lucrurile la locul lor.

        Ştiţi că nu-i de nici un folos cârpirea, pe ici, pe colo, a vechiului, este nevoie de o schimbare din temelii. Poate că această schimbare va avea drept consecinţă dărâmarea clădirii. Ei, şi ce-i cu asta? Pentru simplul fapt că e îngrozitor, nu trebuia să credem că aşa ceva nu se poate întâmplă. E o chestiune de timp. Ce contraargumente aveţi?

        — E, păi nu ăsta-i subiectul discuţiei. Despre asta vorbeam? Eu ce zic? se supăra Aleksandr Aleksandrovici şi polemica se relansa.

        — Aceşti Poppuri şi Miroşka ai dumneavoastră sunt oameni fără conştiinţă. Una zic şi alta fac. Şi apoi, unde-i logica în toate astea? Nu-i nici o concordanţă. Da, da, aveţi răbdare, vă arăt imediat.

        Şi se apuca să caute cine ştie ce revistă cu un articol contradictoriu, trăgând şi împingând cu zgomot sertarele de la birou, folosind toată această agitaţie zgomotoasă ca să-şi sporească elocinţa.

        Lui Aleksandr Aleksandrovici îi plăcea să fie deranjat de ceva în timp ce vorbea, pentru ca aceste piedici să-i justifice pauzele de bolboroseli, cu „e”-uri şi „î”-uri prelungite. Elocinţa îi revenea atunci când căuta ceva pierdut, de exemplu, atunci când voia să-şi pună şi celălalt galoş în semiîntunericul holului de la intrare sau atunci când, cu prosopul pe umăr, stătea în uşa băii. Momente potrivite erau şi cele când întindea peste masă o tavă grea sau când turna vin în paharele musafirilor.

        Iuri Andreevici îl asculta cu încântare pe socrul său. Adora pronunţia de moscovit get-beget, atât de familiară, rostirea cântată a cuvintelor, cu graseiere moale, aproape ca un tors de pisică atât de specifică lui Gromeko.

        Buza de sus a lui Aleksandr Aleksandrovici, cu o mustăcioară scurtă, ieşea puţin deasupra buzei de jos. La fel, şi papionul i se reliefa pe piept. Între buză şi papion era ceva comun, care-i conferea lui Aleksandr Aleksandrovici un aer înduioşător, credul, infantil.

        Noaptea târziu, aproape de plecarea musafirilor, apăruse Şura Schlesinger. Venea direct de la o şedinţă şi era îmbrăcată într-o jachetă, cu o şapcă de muncitor pe cap. Cu paşi apăsaţi intrase în cameră, dădu mâna cu toţi şi, din mers, începu să le aducă tuturor reproşuri şi acuzaţii.

        — Salut, Tonia. Salut, Sanecika. Fiţi de-acord că aţi făcut o porcărie. De la toţi aud că a venit, toată Moscova vorbeşte de asta, dar sunt ultima care află de la voi. Naiba să vă ia. Probabil că nu merit. Unde-i mult aşteptatul? Lăsaţi-mă să trec. Nu-l mai ascundeţi. Ei, salut! Bravo, bravo! Am citit. Nu pricep nimic, dar e genial. Se vede imediat. Bună seara, Nikolai Nikolaevici. Iurocika, acuşi mă întorc la tine. Am cu tine mult, mult de discutat. Bună seara, tineri domni. A, şi tu eşti aici, Gogocika? Mănânci calule ovăz, nu-i aşa?

        Ultima exclamaţie îl privea pe Gogocika, o rudă cam de-a şaptea spiţă de la căruţa familiei Gromeko. Acest Gogocika era un adept înverşunat al oricărei puteri în ascensiune şi ai casei, pentru că era prost şi gata mereu să râdă, îl porecliseră Rechinul; iar înălţimea şi subţirimea lui îl procopsiseră cu încă o poreclă: Tenie.

        — Aha, beţi şi mâncaţi? Acum vă ajung din urmă. Ah, domnilor, domnilor. Nu ştiţi nimic, nimic n-aţi văzut! Câte se întâmplă pe lume! Ce lucruri se înfăptuiesc! Ia mergeţi la un miting adevărat, cu soldaţi neinventaţi, cu muncitori neinventaţi, care să nu fie din cărţi! Ia să-ncercaţi să piuiţi acolo ceva despre războiul până la victoria finală! V-ar arăta ei victorie finală. Am ascultat acum un marinar! Iuri, ţi-ai fi ieşit din minţi! Ce pasiune! Ce om dintr-o bucată!

        — Şura era întreruptă mereu. Toţi urlau, care hăis, care cea. Femeia se aşeză lângă Iuri Andreevici, îl luă de mână şi, apropiindu-şi faţa de el ca să acopere vacarmul celorlalţi, îi scanda la ureche, ca într-un megafon:

        — Să mergi o dată cu mine, Iurocika. O să-ţi arăt oameni adevăraţi. Tu, precum Anteu, trebuie să atingi pământul. Ce te holbezi la mine? Mi se pare că te uimesc, nu-i aşa? Nu ştii că-s cal bătrân de luptă, că am făcut parte din gruparea lui Bestujev? Ştiu ce-nseamnă un arest preventiv, am luptat pe baricade. Fireşte! Dar tu ce credeai? O, nu cunoaştem poporul! Acum am venit de-acolo, din mijlocul lui. Organizez pentru ei o bibliotecă.

        Băuse deja şi se ameţise. Dar şi lui Iuri Andreevici îi vâjâia capul. Nici nu băgă de seamă cum s-a făcut că Şura Schlesinger ajunsese într-un colţ al camerei, iar el în altul, în capul mesei. Stătea în picioare şi, după toate aparenţele, mai presus chiar decât propriile lui aşteptări, vorbea. Nu reuşi să facă prea repede linişte.

        — Domnilor. Vreau. Mişa! Gogocika! Ce să le fac, Tonia, dacă nu mă ascultă? Domnilor, lăsaţi-mă să vă spun două cuvinte. Se apropie ceva nemaiauzit, nemaiîntâlnit. Înainte ca această avalanşă să ajungă la noi, iată ce vă doresc. Când se va porni, dea Domnul să nu ne îndepărtăm unii de alţii şi să nu ne pierdem sufletele. Gogocika, ai să strigi „ura” la urmă. N-am terminat. Terminaţi-o cu discuţiile prin colţuri şi ascultaţi-mă cu atenţie.

        După doi ani de război, poporul s-a convins că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să dispară graniţa dintre front şi spatele frontului, o mare de sânge va năvăli şi asupra celor ce stau deoparte, şi asupra celor din tranşee. Revoluţia este această revărsare.

        În decursul ei ni se va părea, ca la război, că viaţa s-a sfârşit, că nu mai există nimic personal, că nimic nu se mai petrece pe lume, că oamenii doar ucid şi mor şi, dacă vom trăi până când vor apărea însemnări şi memorii despre acele timpuri, citind aceste amintiri, ne vom convinge că, în cinci sau în zece ani, am trecut prin mai multe decât alţii într-un secol întreg.

        Nu ştiu dacă poporul se va ridica singur şi va înainta ca un zid sau dacă acest lucru se va face în numele lui. Un eveniment atât de urieşesc nu are nevoie de demonstraţie dramatică. Voi crede în el şi fără demonstraţie. E o meschinărie să încercăm explicaţia evenimentelor ciclonice. Nu au explicaţii. Numai certurile domestice au geneză şi, după ce soţii se trag unul pe altul de păr şi sparg toate vasele, nu-şi mai dau seama care din ei a început primul. Însă tot ce e cu adevărat măreţ nu are început, cum nici universul nu are. Aşa ceva este prezent fără apariţie, ca şi cum ar fi existat întotdeauna sau s-ar fi prăvălit din cer.

        Şi eu cred că Rusiei îi e hărăzit să devină prima împărăţie a socialismului, de la începutul lumii şi până astăzi. Când se va întâmpla acest lucru, ne va buimăci pentru multă vreme şi, venindu-ne în fire, nu ne vom recăpăta memoria pierdută. Vom uita o parte din trecut şi nu-i vom da explicaţii inexistentului din trecutul nostru. Prezentul ne va înconjura şi ni se va părea la fel de firesc ca o pădure la orizont sau ca un nor de deasupra capului. Noua ordine ne va înconjura din toate părţile. Şi nu va mai fi nimic altceva.

        Mai vorbi câteva lucruri şi între timp se trezi din beţie. Dar tot auzea cu greutate ce se vorbea împrejurul lui şi răspundea la nimereală. Vedea că toţi îşi manifestă iubirea faţă de el, însă nu izbutea să se debaraseze de tristeţea care îl sâcâia. Aşa că spuse:

        — Mulţumesc, mulţumesc. Vă văd sentimentele. Nu le merit. Dar nu trebuie să iubim cu atâta spirit de prevedere, cu atâta grabă, fiindu-ne parcă teamă ca nu cumva să fim nevoiţi să iubim mai intens pe urmă.

        Oaspeţii se împrăştiară. De oboseală, toţi erau traşi la faţă. Din pricina căscatului care le descleşta şi le încleşta fălcile, semănau toţi cu nişte cai.

        După ce plecară toţi, traseră perdeaua de la fereastră. Deschiseră fereastra larg. Se arătară zorii gălbui, cerul umed cu nori murdari, pămâritii, zgrunţuroşi.

        — Se pare că a fost furtună în timp ce noi am flecărit, zise cineva.

        — Era cât pe ce să mă prindă ploaia când am venit. Am fugit ca să nu mă ude, confirmă Şura Schlesinger.

        Strada pustie şi întunecată răsuna de zgomotul picurilor care cădeau de pe frunzele copacilor, amestecându-se cil ciripitul insistent al vrăbiilor ude.

        Se rostogoli un tunet, de parcă cineva ar fi brăzdat dintr-o dată tot cerul. Apoi se auziră patru bubuituri puternice, întârziate, de parcă ar fi fost aruncaţi afară nişte cartofi mustoşi din ţărâna afinată, întoarsă cu lopata. Tunetul curăţă spaţiul plin de fum al camerei. Deodată, ca nişte elemenţi electrici, începuseră să fie sesizabile toate părţile componente ale existenţei, aerul şi apa, dorinţa de bucurie, pământul şi cerul.

        Stradela se umplu de gălăgia musafirilor care plecau. Continuau să discute cu glas tare, la fel cum se contraziseseră în casă. Vocile se îndepărtară, se stinseră treptat şi nu se mai auziră.

        — E târziu, spuse Iuri Andreevici. Hai la culcare. Dintre toţi oamenii de pe lumea asta, numai pe tine te iubesc şi pe tatăl tău.

        Trecuse luna august, septembrie era pe sfârşite. Inevitabilul bătea la uşă. Se apropia iarna şi, în lumea oamenilor, pe buzele tuturor, era ceva ce semăna cu hibernarea de peste iarnă, ceva inexorabil, care plutea în aer.

        Trebuie făcute rezerve de lemne şi mâncare pentru zilele cu geruri. Însă în zilele triumfului materialismului, materia se transformase într-o simplă noţiune, hrana şi lemnele fuseseră înlocuite de problema alimentaţiei şi a aprovizionării cu combustibil.

        Locuitorii oraşelor erau neajutoraţi ca nişte copii faţă în faţă cu necunoscutul, care răsturna în drumul lui orice obişnuinţă şi lăsa în urmă devastări, deşi era copilul oraşului şi creaţia orăşenilor.

        Oamenii încercau să se amăgească cu vorbăria. Cotidianul încă mai şontâcăia, încă se mai bălăcea, încă se mai târa şchiopătând din vechea obişnuinţă. Însă doctorul vedea viaţa în adevărata ei lumină. Nu putea să-i scape sentinţa care i se dăduse. Se considera pe sine, ca şi mediul său, condamnat. Urmau încercări grele, poate chiar moartea. Zilele nenumărate, care le mai rămăseseră, se împuţinau văzând cu ochii.

        Şi-ar fi pierdut minţile, dacă n-ar fi fost mărunţişurile casnice, munca şi grijile. Soţia, copilul, nevoia de a face rost de bani erau salvarea lui umilă şi de toate zilele, la care se adăugau caruselul zilelor, slujba, vizitele la bolnavi.

        Înţelegerea că nu e decât un pigmeu în faţa monstruosului colos al viitorului, se temea de el, iubea acest viitor şi se mândrea în taină cu el şi, pentru ultima dată, ca la un bun-rămas, cu ochii lacomi ai inspiraţiei, privea norii şi copacii, oamenii care treceau pe stradă, privea marele oraş rusesc, care-şi biruia cu greu nenorocirea şi era gata să se jertfească pentru ca totul să fie mai bine, dar nu era în puterea lui să facă nimic.

        Acest cer şi oamenii aceştia cel mai adesea îi vedea din mijlocul străzii, atunci când traversa Arbatul pe lângă farmacia Societăţii Medicilor Ruşi, la intersecţia cu strada Starokoniuşennaia.

        Îşi reluase serviciul la vechiul lui spital. Din inerţie, acesta purta tot numele „înălţarea Crucii”, deşi comunitatea cu acest nume fusese dizolvată. Însă nu i se inventase încă o denumire corespunzătoare.

        În spital începuse deja diferenţierea. Moderaţilor, a căror obtuzitate îl enerva pe doctor, li se părea periculos; iar celor înaintaţi politic li se părea insuficient de roşu. Aşa că nu nimerise în nici o tabără, nu era nici pe jos, nici în căruţă.

        La spital, pe lângă obligaţiile directe, directorul îl însărcinase cu evidenţa statistică generală. Îi treceau prin mâini maldăre de chestionare, formulare şi situaţii de toate felurile. Mortalitatea, morbiditatea, situaţia materială a personalului, nivelul conştiinţei lor cetăţeneşti şi gradul de participare la alegeri, lipsurile în aprovizionarea cu combustibil, alimente, medicamente – de toate acestea era interesată Direcţia Centrală de Statistică care cerea răspunsuri punct cu punct.

        De toate aceste hârţogării doctorul se ocupa stând la vechea sa masă de lângă fereastra din camera medicilor. Teancuri de formulare de toate formele şi modelele zăceau în faţa lui, împinse spre marginea mesei. Câteodată, în răstimpuri, pe lângă notele periodice pentru lucrările lui de medicină, scria aici Jocul de-a oamenii, un jurnal posomorât al acelor zile, alcătuit din proză, versuri şi de toate pentru toţi, sugerat de ideea că o jumătate din oameni au încetat a mai fi ei înşişi şi nici ei nu ştiu ce rol joacă.

        Camera medicilor, luminoasă, însorită, cu pereţii albi, era inundată de strălucirea crem a soarelui toamnei aurii, când înfrumuseţează zilele de după Adormirea Maicii Domnului, când dimineaţa se fac simţite primele îngheţuri şi, în peisajul pestriţ şi viu colorat al dumbrăvilor cu frunza rărită, coboară din zbor piţigoii şi coţofenele iernii. În asemenea zile cerul se ridică sus de tot şi, prin spaţiul transparent dintre el şi pământ, răzbate dinspre nord o limpezime de gheaţă, albastru-închis la culoare. Creşte vizibilitatea şi audibilitatea tuturor lucrurilor de pe lume. Distanţele transmit sunetul în sonoritatea lui congelată,clar şi izolat. Depărtările se curăţă, ca şi cum şi-ar fi dezvăluit priveliştea toată viaţa pentru mulţi ani înainte. Această rarefiere n-ar fi putut fi suportată dacă nu ar fi fost de scurtă durată şi dacă nu ar fi început spre sfârşitul zilei scurte de toamnă, în pragul amurgului timpuriu.

        O astfel de lumină dăinuia acum în camera medicilor, lumina soarelui de toamnă coborât devreme spre asfinţit, mustoasă, sticloasă şi apoasă, ca un măr pârguit.

        Doctorul şedea la masă, muia peniţa în cerneală, cădea pe gânduri şi scria. Iar pe lângă ferestrele mari ale încăperii treceau în zbor păsări nezgomotoase, aruncând înăuntru umbre line, care acopereau mâinile în mişcare ale doctorului, masa cu formulare, duşumeaua şi pereţii, după care dispăreau la fel de neauzite.

        — Se scutură arţarul, spuse prozectorul intrând. Fusese când va un bărbat corpolent, care slăbise atât de mult, încât atârna pielea pe el. L-au udat ploile, l-au zgâlţâit vânturile şi tot nu l-au putut birui. O singură dimineaţă cu îngheţ l-a dat gata!

        Doctorul îşi ridică privirea. Într-adevăr, păsările misterioase care zburau prin dreptul ferestrei erau frunzele roşii de arţar, care planau lin prin aer şi, ca nişte stele portocalii, arcuite, aterizau departe de copaci, pe iarba gazonului.

        — V-aţi chituit ferestrele? întrebă prozectorul.

        — Nu, îi răspunse Iuri Andreevici şi continuă să scrie.

        — De ce? E timpul.

        Cufundat în lucrul lui, Iuri Andreevici nu-i răspunse.

        — Eh, nu-i aici Tarasiuk, continuă prozectorul. Avea mâini de aur. Repara cizme, ceasuri. Se pricepea la toate. Şi făcea rost de orice. Însă ar cam fi timpul să le chituiţi. Trebuie s-o faceţi singur.

        — N-am chit.

        — Preparaţi-vi-l singur. Vă dau reţeta. Şi prozectorul îi explică modul cum se face chitul din ulei de în fiert şi cretă. Ei, vă las. Văd că vă deranjez.

        Se duse la cealaltă fereastră şi-şi făcu de lucru cu flacoanele şi preparatele lui. Începuse să se întunece. Peste câteva clipe spuse:

        — Vă stricaţi ochii. E întuneric. Şi lumină nu ni se dă. Duceţi-vă acasă.

        — Mai lucrez puţin. Vreo douăzeci de minute.

        — Soţia lui e infirmieră aici.

        — A cui?

        — A lui Tarasiuk.

        — Ştiu.

        — Dumnezeu mai ştie pe unde mai umblă omul ăsta. Cutreieră tot pământul. Astă-vară a venit de două ori să ne vadă. A trecut pe la spital. Acum e undeva la ţară. Pune bazele noului mod de viaţă. E unul dintre soldaţii bolşevici pe care îi vedeţi pe bulevarde şi în trenuri. Şi vreţi să aflaţi secretul? De exemplu, pe al lui Tarasiuk? Ascultaţi. E un om cu mâini de aur. Nu face nimic rău. De orice s-ar apuca, are spor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi pe front. A studiat războiul, ca pe oricare altă meserie. S-a dovedit a fi un ţintaş de înaltă clasă. Trăgea din tranşee, în secret. Ochiul, mâna clasa întâi! Toate decoraţiile nu le-a primit pentru curaj, ci pentru că a ştiut să lupte fără să greşească ţinta. Asta-i. De orice s-ar apuca, se pasionează. A îndrăgit şi milităria. A văzut că arma e o putere şi nu s-a mai despărţit de ea. A vrut să devină el însuşi o putere. Omul înarmat nu mai e un om ca toţi ceilalţi. Pe vremuri, inşi ca el părăseau oastea ţarilor şi se făceau tâlhari. Ia încercaţi acum să-i luaţi arma. Şi deodată aude chemarea. „întoarceţi baionetele!” şi aşa mai departe. El a întors-o. Asta-i toată povestea. Şi tot marxismul.

        — Da, marxismul cel mai veritabil, din viaţă. Dar dumneavoastră ce vă închipuiaţi?

        Prozectorul se duse la pervazul său, se aplecă deasupra eprubetelor. Apoi întrebă:

        — Ei, cum a fost cu sobarul?

        — Mulţumesc că mi l-aţi recomandat. Un om foarte interesant. Vreo oră am discutat despre Hegel şi Benedetto Croce.

        — Păi, cum altfel! E doctor în filosofie la Universitatea din Heidelberg. Dar godinul?

        — N-am cuvinte.

        — Scoate fum?

        — Numai necazuri am cu el.

        — O fi pus rău burlanul. Trebuie băgat prin sobă din cameră, iar el l-o fi scos pe fereastră.

        — Nu, l-a pus bine în soba de teracotă. Dar scoate fum.

        — Înseamnă că nu a nimerit coşul de fum, l-a scos prin canalul de ventilaţie. Eh, păcat că nu-i aici Tarasiuk! Dar trebuie să aveţi răbdare. Nici Moscova nu s-a construit într-o singură zi. Să faci focul în sobă nu-i totuna cu a cânta la pian. Trebuie să înveţi. Aţi făcut rost de lemne?

        — De unde să le iau?

        — O să vi-l trimit pe paznicul bisericii. E hoţ de lemne. Fură garduri şi le vinde ca lemne de foc. Vă previn că trebuie să vă târguiţi cu el, cere mult. Sau, mai bine, v-o trimit pe baba de la dezinsecţie.

        , Coborâră în vestibul, se îmbrăcară şi ieşiră în stradă.

        — Ce să fac cu baba? întrebă doctorul. N-avem ploşniţe.

        — Parcă de ploşniţe-i vorba? Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o! Nu de ploşniţe-i vorba, ci de lemne. Baba asta a pus la punct o afacere pe picior mare. Cumpără case şi acareturi din bârne. E o furnizoare foarte serioasă. Aveţi grijă să nu vă împiedicaţi în bezna asta. Altădată puteam merge legat la ochi prin raionul ăsta. Ştiam fiecare pietricică, doar aici m-am născut. Însă după ce lumea a început să distrugă gardurile, nu mai recunosc nimic, nici cu ochii deschişi, parcă aş umbla printr-un oraş străin, în schimb ce colţuri au ieşit la iveală! Căsuţe în stil Empire, înconjurate de tufişuri, mese rotunde în grădini, bănci pe jumătate putrede. Zilele astea treceam pe lângă un maidan, la intersecţia a trei stradele. Văd o babă de vreo sută de ani scormonind pământul cu toiagul. „Să-ţi ajute Dumnezeu, bunico! îi zic. Cauţi viermi, vrei să mergi la pescuit?” Fireşte că glumeam. Iar ea îmi răspunde cât se poate de serios: „Nu, nici gând, neicuşorule. Caut ciuperci”. Şi într-adevăr acum în oraş e ca în pădure. Miroase a frunze putrede, a ciuperci.

        — Ştiu locul ăsta. E între străzile Serebriannaia şi Molceanovka, nu-i aşa? Acolo mi se întâmplă, din treacăt, felurite lucruri neaşteptate. Ba întâlnesc pe câte cineva, pe care nu l-am mai văzut de douăzeci de ani, ba găsesc ceva. Se spune că mişună tâlharii. Nici nu-i de-a mirării. E un loc de trecere. E o reţea întreagă de cărări spre speluncile din piaţa Smolensk. Îţi iau banii, te dezbracă şi fiu-fiu, pune-le hoţilor sare pe coadă.

        — Da, şi felinarele sunt chioare. Nu degeaba vânătăilor de sub ochi li se spune felinare. Chiar că te poţi pomeni pocnit în moalele capului.

        Într-adevăr, în locul acela doctorul avusese parte de felurite întâmplări. Toamna târziu, cu puţin timp înainte de luptele din octombrie, într-o seară rece şi întunecoasă, se împiedicase aici de un om, care zăcea fără cunoştinţă de-a latul trotuarului. Cu mâinile desfăcute în lături şi cu capul sprijinit de rădăcina unui stâlp, omul era lungit cu picioarele în stradă. Din când în când gemea uşor. Ca răspuns la întrebările doctorului, care încerca să-l facă să-şi vină în fire, acesta bolborosise nişte vorbe incoerente şi îşi pierduse iarăşi cunoştinţa. Capul îi era spart şi plin de sânge, însă, la o examinare sumară, oasele craniului păreau întregi. Insul fusese cu siguranţă victima unui jaf înarmat. „Geanta, geanta”, şoptise el de două ori sau de trei ori.

        De la cea mai apropiată farmacie de pe Arbat, doctorul telefonase la spitalul „înălţarea Crucii”, chemându-l pe vizitiu cu căruţa, şi îl transportase pe necunoscut la spital.

        Acesta se dovedise un om politic important. Doctorul îl trată şi astfel câştigă pentru mulţi ani un protector, care l-a scutit apoi de alte necazuri, în acele vremuri de suspiciuni şi temeri.

        Era într-o duminică. Doctorul nu trebuia să meargă la serviciu. Era liber. În casa de pe strada Sivţev se stabiliseră pentru iarnă, conform planului Antoninei Aleksandrovna, în trei camere.

        Era o zi rece şi vântoasă, cu nori prevestitori de ninsoare, foarte întunecoasă.

        Aprinseră focul de dimineaţă. Godinul începu să coaţa fum. Antonina Aleksandrovna, care nu se pricepea deloc la făcutul focului, îi dădea nişte sfaturi inutile şi lipsite de noimă Niuşei, care se lupta cu lemnele ude. Doctorul, care văzuse astfel de sobe şi ştia ce trebuie făcut, încerca să se amestece, dar soţia îl lua de umeri şi-l dădea afară din cameră, spunându-i:

        — Du-te în camera ta. Când şi-aşa sunt ameţită şi toate merg anapoda, mereu te-amesteci cu observaţiile tale. Nu vezi că torni gaz peste foc?

        — O, Tonecika, ar fi grozav dacă am avea gaz: lemnele s-ar aprinde imediat. Nenorocirea-i că nu văd nici gaz, nici foc.

        — Nu-i cazul să faci calambururi. Ştii, există momente când n-ai chef de ele.

        Necazul cu soba le strică planurile pentru toată duminica. Sperau cu toţii să-şi termine treburile înainte de lăsarea întunericului, să fie liberi toată seara, însă acum trebuiau să renunţe. Prânzul întârzia, cineva voia să se spele pe cap cu apă fierbinte, alţii aveau alte intenţii, dar erau prea puţine şanse să le poată face pe toate.

        Curând fumul deveni atât de gros, încât nu se mai putea respira. Vântul puternic împingea fumul înapoi în cameră, umplând-o cu un nor de funingine, ce părea un monstru din basme în mijlocul unui codru adânc.

        Iuri Andreevici îi alungă pe toţi prin camerele vecine şi deschise fereastra. Scoase din godin jumătate din lemne, iar între celelalte făcu o cărăruie din surcele şi găteje de mesteacăn.

        Prin fereastra deschisă pătrunse un val de aer proaspăt. Perdeaua începu să tremure şi se ridică în sus. De pe masă zburară câteva hârtii. Vântul trânti'o uşă îndepărtată şi, rostogolindu-se prin colţuri, începu să fugărească resturile de fum, ca şi cum ar fi fost o pisică ce fuge după un şoarece.

        Lemnele porniră să ardă şi să trosnească. Godinul duduia de flăcări, înroşindu-şi tabla din loc în loc. Fumul din cameră se rări şi dispăru de tot.

        În cameră pătrunse mai multă lumină. Începură să plângă ferestrele pe care Iuri Andreevici le chituise nu demult, aşa cum îl învăţase prozectorul. Se simţea din plin mirosul gras al chitului. De la lemnele care se uscau lângă godin venea un iz acrişor de coajă de brad, care-ţi înţepa nările, şi un miros de plop parfumat ca apa de toaletă.

        În acest timp, la fel de impetuos ca vântul năpustit pe fereastră, intră Nikolai Nikolaevici, comunicându-i:

        — Sunt lupte de stradă. Se luptă cadeţii, care sunt de partea Guvernului Provizoriu, cu soldaţii garnizoanei, care-i susţin pe bolşevici. S-au încăierat peste tot, insurecţia are focare nenumărate. Venind spre voi, de două sau de trei ori, era s-o păţesc, o dată la colţul străzii Bolşaia Dmitrovka şi o dată lângă Poarta Nikitski. Nu se mai poate veni de-a dreptul, aşa că a trebuit să ocolesc. Hai, Iura! îmbracă-te şi să mergem! Asta trebuie s-o vedem. Asta-i istoria. Nu se întâmplă decât o dată în viaţă.

        Însă a mai flecărit vreo două ore, apoi au luat prânzul şi, când se hotărî să plece acasă luându-l cu el şi pe doctor, veni Gordon. Acesta dădu buzna în casă la fel de impetuos ca şi Nikolai Nikolaevici, cu aceleaşi veşti.

        Însă între timp evenimentele evoluaseră. Apăruseră noi amănunte. Gordon le spuse că împuşcăturile s-au înteţit şi că au apărut deja morţi, dintre trecătorii loviţi de gloanţele rătăcite. Din cuvintele lui reieşea că în oraş fusese întreruptă circulaţia. Printr-o minune, reuşise să străbată până în strada lor, dar drumul înapoi îi fusese tăiat.

        Nikolai Nikolaevici nu vru să asculte şi încercă să-şi scoată nasul în stradă, însă peste câteva clipe se întoarse. Spuse că nu poate ieşi din strada lor, că şuieră gloanţele peste tot, desprinzând de la colţurile casei aşchii de cărămidă şi tencuială. Nu se vede ţipenie de om, comunicarea pe trotuar e oprită.

        În aceste zile micul Saşa răcise.

        — De-o sută de ori v-am spus să nu ţineţi copilul lângă soba încălzită, se supără Iuri Andreevici. E mult mai bine să-i fie prea frig decât prea cald.

        Pe Saşa îl durea gâtul şi avea febră mare. Copilul simţea o spaimă supranaturală, mistică faţă de greaţă şi vărsături, a căror apropiere i se năzărea clipă de clipă.

        Împingea mâna lui Iuri Andreevici, nu-l lăsa să-i bage laringoscopul în gât, încleşta gura, ţipa şi se sufoca. Nici un fel de argumente şi ameninţări nu acţionau asupra lui. Deodată, din neatenţie, Saşa căscă lung şi dulce, lucru de care doctorul profită, băgându-i fulgerător în gură o linguriţă cu care îi apăsă limba, astfel încât îi văzu laringele roşu şi amigdalele umflate, cu pete albe pe ele. Mai ales petele îl îngrijorară pe Iuri Andreevici. Puţin mai târziu, printr-o manevră similară, doctorul reuşi să-i ia o probă din gât. Avea microscop acasă şi, cum-necum, făcu singur analiza. Din fericire, nu era difterie. însă în a treia noapte, Saşa avu un atac de laringită nervoasă. Copilul ardea tot şi se sufoca. Iuri Andreevici era disperat că nu-i putea alina durerile. Antoninei Aleksandrovna i se părea că băiatul moare. Îl luau în braţe, îl purtau prin cameră şi copilului i se făcea mai bine.

        Trebuia să facă rost de lapte, de apă minerală sau gazoasă ca să-i potolească setea. Dar luptele de stradă atinseseră apogeul. Împuşcăturile şi bubuiturile de tun nu încetau nici o clipă. Chiar dacă, riscându-şi viaţa, Iuri Andreevici şi-ar fi luat inima în dinţi şi ar fi trecut de zona luptelor, nici dincolo de linia de foc n-ar fi găsit ţipenie de om, pentru că oraşul încetase să mai trăiască până la lămurirea definitivă a situaţiei.

        Însă situaţia era deja clară. De pretutindeni se auzeau veşti cum că muncitorii câştigă teren. Mai luptau doar trupe de cădeţi, izolate unele de altele, care pierduseră legătura cu comanda lor.

        Raionul Sivţev intra în zona de acţiune a unităţilor ostăşeşti care presau centrul dinspre strada Dorogomilov. Soldaţii veniţi de pe frontul cu nemţii şi muncitorii, mai mult nişte adolescenţi, care stăteau într-o tranşee săpată în mijlocul străzii, îi cunoşteau de-acum pe locatarii clădirilor din jur şi, ca nişte buni vecini, glumeau cu cei care se iţeau peste porţi sau ieşeau în stradă. În această parte a oraşului circulaţia fu reluată.

        Atunci plecară din prizonieratul lor de trei zile Gordon şi Nikolai Nikolaevici, care în tot acest timp rămăseseră la familia Jivago. Iuri Andreevici se bucurase de prezenţa lor în zilele grele pentru el, când Saşa fusese bolnav, iar Antonina Aleksandrovna le ierta harababura pe care musafirii o adăugau talmeş-balmeşului general. Însă amândoi, drept mulţumire pentru ospitalitate, se simţeau obligaţi să le facă gazdelor fără încetare conversaţie, iar Iuri Andreevici obosise atât de mult după trei zile de flecăreală, încât fu bucuros să se despartă de ei.

        Aflară că oaspeţii au ajuns cu bine pe la casele lor, deşi chiar cu prilejul acestei verificări descoperiră că veştile despre încetarea ostilităţilor erau premature. În unele locuri încă se mai purtau lupte, prin unele cartiere nu se putea trece, iar doctorul nu avea cum să ajungă la spitalul lui, de care i se făcuse dor şi unde, în sertarul biroului din sala medicilor, îl aşteptau Jocul şi notele lui savante.

        Doar în interiorul unei zone restrânse oamenii ieşeau dimineaţa, la mică distanţă de casă, după pâine, oprindu-i pe cei care veneau cu sticle de lapte, strângându-se ciorchine în jurul lor şi întrebându-i de unde l-au cumpărat.

        Din când în când, schimburile de focuri se împânzeau în tot oraşul, împrăştiind din nou spectatorii. Toţi îşi dădeau seama că între tabere au loc tratative, a căror evoluţie pozitivă sau negativă se reflectă în duelul de artilerie când mai intens, când mai slab.

        O dată, pe la sfârşitul lui octombrie, după stilul vechi, pe la ora zece seara, Iuri Andreevici mergea repede pe stradă, îndreptându-se, fără un motiv special, spre un coleg de serviciu care locuia prin apropiere. Locurile prin care trecea, de obicei aglomerate, acum erau foarte puţin circulate. Nu întâlnea decât puţini trecători.

        Iuri Andreevici mergea repede. Se cernea din cer prima ninsoare rară, însoţită de un vânt din ce în ce mai puternic, care, văzând cu ochii, se transforma într-un adevărat viscol.

        Iuri Andreevici dădea colţ după colţ şi pierduse şirul curbelor făcute, când deodată ninsoarea se înteţi şi se porni viforniţa, acea viforniţă care în câmp deschis se aşterne ţiuind pe pământ, iar în oraş se zbate prin fundacuri, de parcă s-ar fi rătăcit.

        Ceva asemănător avea loc şi în lumea spirituală, şi în ea fizică, aproape şi departe, pe pământ şi în văzduh. În depărtare, ca nişte insuliţe, răsunau ultimele salve ale ezistenţei înăbuşite. Undeva la orizont, ca nişte băşici uriaşe, se înălţau şi se spărgeau flăcările incendiilor pe ale de a fi stinse. Şi tot asemenea inele şi găuri fugărea împletea viscolul, fumegând sub picioarele lui Iuri btidreevici, pe caldarâmul umed şi pe trotuare.

        La o intersecţie, strigând „Ultimele ştiri!”, îl ajunse din urmă un băiat, care fugea, ducând sub braţ un teanc voluminos de ziare abia ieşite de la tipografie.

        — Păstrează restul, îi spuse doctorul.

        Băiatul dezlipi cu greu din vraf o foaie umedă, i-o întinse doctorului şi dispăru în viscol, la fel de fulgerător cum apăruse.

        Doctorul se apropie de un felinar de stradă ca să citească pe loc lucrurile cele mai importante.

        Ediţia specială, tipărită numai pe o parte, conţinea un comunicat guvernamental din Petersburg, cu privire la formarea Sovietului de Comisari ai Poporului, la instaurarea în Rusia a puterii sovietice şi la introducerea dictaturii proletariatului. Urmau apoi primele decrete ale noii puteri şi diferitele informaţii transmise prin telegraf sau telefon.

        Viscolul îi biciuia ochii doctorului şi acoperea rândurile cu făină de zăpadă zgrunţuroasă, cenuşie şi scorţoasă. Dar nu asta îl împiedică să citească. Măreţia şi eternitatea clipei îl cutremuraseră şi nu-l lăsau să-şi vină în fire.

        Ca să citească totuşi comunicatele, începu să se uite în toate părţile, în căutarea unui loc luminat, apărat de ninsoare. Astfel descoperi că se pomenise la intersecţia lui magică şi că stă la colţul dintre Serebrannaia şi Molceanovka, lângă scara unei clădiri cu patru etaje, cu uşă de sticlă şi cu holul spaţios, luminat electric.

        Doctorul intră în clădire şi, la lumina becului, se cufundă în lectura telegramelor.

        La etaj, deasupra lui, se auziră nişte paşi. Cineva cobora scara, oprindu-se des, ca şi cum ar fi şovăit. Într-adevăr, cel care cobora se răzgândi brusc, se întoarse şi dădu buzna într-o cameră la etaj. Se deschise o uşă şi se auziră voci, deformate atât de tare de ecou, încât nu se putea spune dacă vorbesc bărbaţi sau femei. După aceea uşa se închise cu zgomot, iar cel care cobora mai înainte îşi reluă coborârea, mai decis de data aceasta.

        Absorbit de lectură, Iuri Andreevici avea ochii pironiţi în ziar. Nu avusese de gând să şi-i ridice şi să-l privească pe străin. Însă acesta, coborând scara în fugă, se oprise brusc. Iuri Andreevici îşi ridică privirea spre el.

        În faţa lui stătea un adolescent de vreo optsprezece ani, cu o şubă de ren scorţoasă, cu blana pe dinafară, cum se poartă în Siberia. Pe cap avea o căciulă din aceeaşi blană. Băiatul era oacheş la faţă, cu ochi înguşti, ca de kirghiz. Avea ceva aristocratic, acea strălucire, acea subţirime care pare adusă de departe şi pe care o posedă oamenii cu sângele amestecat.

        Era clar că băiatul se înşală şi că-l confundă cu cineva. Cu o buimăceală timidă îl privea pe doctor, de parcă ar fi ştiut cine este, dar nu avea curajul să-i vorbească. Pentru a pune capăt confuziei, Iuri Andreevici îi aruncă o privire rece, ca să-i taie cheful de discuţii.

        Băiatul se fistici şi, fără să spună o vorbă, se duse spre ieşire. Acolo, privind încă o dată înapoi, deschise uşa grea, zdruncinată de vânt, şi, trântind-o cu un scrâşnet, ieşi în stradă.

        Peste vreo zece minute plecă şi Iuri Andreevici. Uitase şi de băiat, şi de colegul spre care pornise. Era plin de cele citite şi se duse spre casă. Pe drum, o altă circumstanţă, un amănunt existenţial, care în zilele acelea avea o importanţă uriaşă, îi devie atenţia şi puse stăpânire pe el.

        Foarte aproape de casă, se poticni în întuneric de o stivă de scânduri şi bârne trântite de-a latul trotuarului, aproape de bordură. Pe strada respectivă era clădirea unei instituţii pentru care, probabil, fusese adus combustibil sub forma unei case de lemn demolate, de la periferie. Bârnele nu încăpuseră în curte şi ocupau marginea străzii. Stiva era păzită de o santinelă înarmată care umbla prin curte şi, din când în când, ieşea în stradă.

        Fără să stea pe gânduri, profâtând de intrarea paznicului în curte şi de un vârtej foarte gros de ninsoare, Iuri Andreevici se apropie de grămadă din partea întunecată, unde nu răzbătea lumina felinarului şi, clătinând-o încet, trase chiar de dedesubt o buturugă mare. Scoţând-o din grămadă şi săltându-şi-o pe umăr, doctorul încetă a-i mai simţi greutatea (povara plăcută ţi se pare uşoară) şi o porni furiş, pe sub ziduri, spre casa lui din strada Sivţev.

        Buturuga se nimerise la ţanc: terminaseră lemnele de foc. O tăiară cu ferăstrăul şi bucăţile le sparseră, obţinând o movilă de lemne. Iuri Andreevici se aşeză pe vine în faţa godinului ca să aprindă focul. Şedea tăcut, privind uşiţa godinului care tremura şi zdrăngănea. Aleksandr Aleksandrovici împinse un fotoliu lângă sobă şi se aşeză ca să se încălzească. Iuri Andreevici scoase din buzunarul hainei ziarul şi i-l întinse cu cuvintele:

        — Aţi văzut? Citiţi şi admiraţi.

        Stând tot pe vine şi scormonind în sobă cu vătraiul, Iuri Andreevici vorbea singur cu glas tare.

        — Ce chirurgie nemaipomenită! Să pui mâna pe bisturiu şi să tai artistic toate bubele vechi şi puturoase! O sentinţă simplă, fără ocolişuri, dată nedreptăţii care dăinuie de veacuri şi care s-a obişnuit cu plecăciuni, adulaţii şi temenele. În felul cum acest lucru a fost dus până la capăt există ceva naţional, de mult ştiut. Ceva din limpezimea necondiţionată a lui Puşkin, din ataşamentul neşovăielnic faţă de realitate al lui Tolstoi.

        — Puşkin? Ce-ai spus? Stai puţin. Termin imediat. Nu pot să citesc şi să ascult în acelaşi timp, îl întrerupse Aleksandr Aleksandrovici, atribuindu-şi în mod greşit monologul pe care ginerele său şi-l rostea în barbă.

        — Şi ce-i genial în asta? Dacă cineva ar fi primit misiunea să creeze o nouă lume, să înceapă o nouă cronologie, acesta ar fi avut negreşit nevoie ca mai întâi să i se elibereze spaţiul respectiv. Ar aştepta ca mai întâi să se sfârşească vechile epoci şi abia după aceea s-ar apuca să le clădească pe cele noi. Ar avea nevoie de o cifră rotundă, de un alineat, de o pagină nescrisă. Dar acum – poftiţi, vă rog! Acest lucru nemaiîntâlnit, această minune a istoriei, această revelaţie a răbufnit în sânul cotidianului uniform, fără a acorda atenţie mersului acestuia. Nu e ceva care începe cu începutul, ci începe de la mijloc, fără termene dinainte stabilite, ci într-o zi aleasă la întâmţlare, la ora de vârf a tramvaielor care circulă prin oraş. Asta-i cel mai genial aspect. Numai lucrurile măreţe sunt atât de nelalocul lor şi atât de inoportune.

        Iarna era chiar aşa cum fusese prevestită. Nu chiar aşa de cumplită ca cele două care aveau să urmeze, dar era de acelaşi soi, întunecoasă, flămândă şi geroasă, plină de schimbări ale obişnuitului şi de reconstrucţie a tuturor fundamentelor existenţei, marcată de eforturi supraomeneşti pentru a te agăţa de viaţa care era gata-gata să te părăsească.

        Au fost trei asemenea ierni, una după alta, groaznice, şi nu tot ceea ce acum pare că s-a petrecut în nouă sute şaptesprezece sau optsprezece s-a întâmplat într-adevăr atunci, ci, poate, mai târziu. Aceste trei ierni succesive s-au contopit şi acum sunt greu de despărţit una de alta.

        Vechiul mod de viaţă şi noile rânduieli încă nu coincideau. Între ele nu exista încă acea duşmănie înverşunată, care urma să se manifeste peste un an, în timpul războiului civil, dar nu aveau nici o legătură una cu alta. Erau două părţi îndepărtate, puse faţă în faţă, care încă nu ţipau una la cealaltă.

        Peste tot se ţinură alegeri administrative: în imobile, la serviciu, la instituţiile de deservire a populaţiei. Componenţa administraţiilor se schimba. În toate locurile începuseră să fie numiţi comisari cu împuterniciri nelimitate, oameni cu voinţa de fier, cu scurte din piele neagră, înarmaţi cu măsuri de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau rar şi dormeau şi mai rar.

        Ei ştiau bine geneza mic-burghezului, a micului proprietar de hârtii de valoare, a burtă-verzimii târâtoare şi cu asemenea oameni discutau afişând un zâmbet mefistofelic, de parcă ar fi avut de-a face cu nişte hoţi prinşi asupra faptului.

        Aceşti oameni învârteau totul aşa cum le ordona programul şi, iniţiativă după iniţiativă, asociaţie după asociaţie, deveneau bolşevice.

        Spitalul „înălţarea Crucii” se numea acum Spitalul nr. 2 Reformat. Avuseseră loc schimbări şi aici. O parte din personal fusese concediat, iar mulţi plecaseră singuri, constatând că nu e rentabil să lucreze. Aceştia erau medici care câştigau bine, la modă, cu multă clientelă, răsfăţaţi ai lumii bune, frazeori şi flecari. Plecarea din motive pecuniare nu întârziară să şi-o dea drept demonstrativă, drept protest civic şi începură să se poarte cu dispreţ faţă de cei rămaşi, fiind gata chiar să-i şi boicoteze. Printre cei rămaşi şi dispreţuiţi era şi Jivago. Seara, între soţ şi soţie aveau loc asemenea discuţii:

        — Nu uita să te duci miercuri în pivniţa Societăţii Medicilor ca să iei cartofi degeraţi. Sunt doi saci. Aflu când scap de la serviciu ca să vin să te ajut. Trebuie să tragem amândoi la sanie.

        — Bine, Iura. Avem timp. Culcă-te mai repede. S-a făcut târziu. Oricum nu le poţi face pe toate. Trebuie să te odihneşti.

        — E epidemie generală. Epuizarea scade rezistenţa la boli. Mi-e şi frică să mă uit la tine şi la tata. Trebuie să fac ceva. Dar ce? N-avem grijă de-ajuns de noi. Trebuie să fim mai atenţi. Ascultă. Nu dormi?

        — Nu.

        — Nu pentru mine mă tem, am două vieţi în mine. Dar dacă se întâmplă să cad la pat, nu fi proastă şi nu mă lăsa acasă. Du-mă iute la spital.

        — Ce spui, Iurocika? Aibă-te Dumnezeu în pază. Ce rost are să cobeşti?

        — Ţine minte că nu mai există nici oameni cinstiţi, nici prieteni. Nici care îşi ştiu meseria. Dacă se întâmplă ceva să nu ai încredere decât în Piciujkin. Bineînţeles, dacă speră şi el. N-ai adormit?

        — Nu.

        — S-au dus singuri, diavolii, ca să mănânce o pâine mai bună, iar acum susţin că a fost vorba de sentimente civice, de principialitate. Abia de-mi întind mâna când mă întâlnesc cu ei. „Lucraţi pentru ei?” Şi-şi încruntă sprâncenele. „Lucrez, le zic, şi vă rog să nu vă enervaţi: mă mândresc cu lipsurile noastre şi îi respect pe oamenii care ne fac cinstea să ne impună aceste lipsuri.”

        Pentru o lungă perioadă de timp, hrana majorităţii a constituit-o fiertura de mei decorticat şi ciorba din capete de scrumbie. Restul scrumbiilor mergea la felul doi. Se hrăneau cu secară nemăcinată şi cu boabe de grâu, din care fierbeau un fel de terci.

        Soţia unui profesor a învăţat-o pe Antonina Aleksandrovna să coacă pâine din făină opărită pe grătarul sobei de teracotă, o parte pentru vânzare, ca să poată cumpăra lemne pentru soba cea mare şi să se folosească de ea, ca altădată. Acest lucru le-ar fi permis să renunţe la afurisitul de godin, care scotea fum, încălzea prost şi nu ţinea căldura.

        Pâinea Antoninei Aleksandrovna ieşea destul de bine, dar comerţul nu dădu nici un fel de rezultate. Fură nevoiţi să pună iarăşi în funcţie godinul. Familia Jivago trăia în sărăcie.

        Într-o dimineaţă, ca de obicei, Iuri Andreevici plecă la treburile lui. În casă nu mai aveau decât două bucăţi de lemn. Îmbrăcându-şi şuba în care, de slăbiciune, tremura chiar şi pe vreme frumoasă, Antonina Aleksandrovna ieşi la vânătoare.

        Rătăci vreo jumătate de oră prin străzile din apropiere, unde uneori se opreau ţăranii din împrejurimi care aduceau legume sau cartofi. Ţăranii trebuiau descoperiţi, fiindcă se fereau, pentru că erau arestaţi dacă se descoperea că aduc alimente în boccele.

        Curând găsi ceea ce căuta. O namilă de flăcău, îmbrăcat în suman, condus de Antonina Aleksandrovna, îşi trase sania ca o jucărie după colţ, în curtea familiei Gromeko.

        În cotiuga din lemn de tei a săniei, sub o rogojină, erau câteva braţe de lemne, nu mai groase decât balustrada unei case de modă veche din fotografiile secolului trecut. Antonina Aleksandrovna ştia prea bine ce valoare au: mesteacăn numai cu numele, lemnele erau de cea mai proastă calitate, tăiate prea de curând ca să fie bune pentru foc.

        Din cinci-şase drumuri, tânărul ţăran îi căra lemnele la etaj şi, în schimb, tăbârci în sanie micul dulăpior cu oglinzi al Antoninei Aleksandrovna, pe care i-l ducea drept cadou neveste-şi. În treacăt, convenind că data viitoare va aduce nişte cartofi, privi lung la pianul de lângă uşă.

        După ce se întoarse acasă, Iuri Andreevici nu-şi spuse părerea cu privire la achiziţia soţiei. Dulăpiorul Toniei ar fi putut fi foarte bine tăiat şi pus pe foc, lucru mai convenabil şi mai logic, dar niciodată nu şi-ar fi luat inima în dinţi s-o facă.

        — Ai văzut biletul de pe masă? îl întrebă soţia.

        — De la directorul spitalului? Ştiu, mi-a spus despre ce-i vorba. Sunt invitat să vizitez o femeie bolnavă. Sigur că mă duc. Mă odihnesc puţin şi mă duc. Numai că-i tare departe. Undeva pe lângă Arcul de Triumf. Mi-am notat adresa.

        — Ţi se oferă un onorariu ciudat. Ai văzut? Citeşte-l totuşi. O sticlă de coniac german sau o pereche de ciorapi de damă. Şi-au găsit cu ce să te momească! Cine-ar putea să fâe? O fi vorba de proaste maniere sau pur şi simplu omul nu ştie cum trăieşte acum toată lumea. Or fi nişte parveniţi de dată recentă.

        — Da, e un achizitor.

        Această titulatură, la un loc cu cele de concesionari şi mandatari, îi desemna pe micii întreprinzători, cărora, după ce li se distrusese comerţul particular, statul le acorda mici facilităţi în momentele de criză economică, încheind cu ei contracte pentru furnizarea de diverse bunuri.

        Printre aceştia nu se mai numărau deja foştii patroni ai vechilor firme, oameni de mare iniţiativă. Aceştia nu-şi mai reveniseră în urma loviturii primite. În categoria achizitorilor intrau afacerişti efemeri, scoşi de la fund de război şi revoluţie, inşi noi, venetici şi fără rădăcini.

        După ce bău un pahar cu apă fierbinte şi albită puţin cu lapte, doctorul plecă să-şi vadă pacienta.

        Trotuarele şi străzile erau acoperite cu un strat gros de zăpadă, care se întindea de la un şir de clădiri la celălalt. Troienele ajungeau pe alocuri până la ferestrele parterului. În tot cuprinsul acestui spaţiu se mişcau umbre doar pe jumătate vii, tăcute, care cărau în spinare sau târau pe sănii câte ceva de mâncare. Aproape că nu se vedea nici o birjă.

        Pe unele clădiri rămăseseră vechile firme. Dughenele de sub aceste firme, care nu mai corespundeau deloc denumirilor, erau închise, cu gratii la ferestre şi cu uşile bătute în scânduri.

        Erau goale nu numai din pricina lipsei de mărfuri, ci şi din cauză că reconstrucţia tuturor laturilor vieţii, care cuprinsese şi comerţul, se ocupase doar de întreprinderile mari şi încă nu ajunsese la fleacurile reprezentate de aceste dughene cu uşile bătute în cuie.

        Casa unde fusese invitat doctorul era la capătul străzii Brest, lângă bariera Tver.

        Era o clădire mare, din piatră, construită de mult, cu o curte interioară şi cu balcoane lungi din lemn, lipite pe trei rânduri de pereţii care dădeau spre curte.

        Locatarii aveau o adunare generală care fusese fixată mai de mult şi care se desfăşura în prezenţa unei împuternicite din partea sovietului raional. Brusc, apăruse însă o comisie militară, care verifica permisele de port-armă şi confisca armele neînregistrate. Şeful comisiei o rugă pe delegata de la raion să nu plece, încredinţând-o că percheziţia nu va dura mult şi că locatarii percheziţionaţi vor veni pe rând înapoi, iar adunarea întreruptă va putea fi reluată.

        Percheziţia era pe sfârşite şi venise rândul apartamentului în care trebuia să ajungă doctorul, tocmai când acesta intrase pe uşa clădirii. Un soldat cu puşca legată cu sfoară nici în ruptul capului nu voi să-l lase pe doctor să urce. Însă în discuţia lor interveni comandantul care ordonă să nu i se facă greutăţi şi să amâne percheziţia atâta timp cât Iuri Andreevici va examina bolnava.

        Doctorul fu întâmpinat de stăpânul casei, un tânăr politicos cu faţa oacheşă, cu ochii negri şi melancolici. Era tulburat de mai multe circumstanţe: de boala soţiei, de percheziţia care trebuia să înceapă şi de respectul supranatural pe care îl nutrea faţă de medicină şi de reprezentanţii ei.

        Pentru ca doctorului să-i fie mai uşor şi să nu piardă mult timp, amfitrionul încercă să-i spună totul pe scurt, însă chiar graba îi făcea discursul lung şi incoerent.

        Apartamentul, un amestec de lux şi de prost gust, era tixit de lucruri cumpărate în grabă pentru a investi banii în ceva cât de cât stabil. Mobilei din garnituri incomplete îi erau adăugate obiecte singulare, care pentru completarea setului ar fi avut nevoie şi de perechea lor.

        Amfitrionul credea că boala soţiei sale provine dintr-un şoc nervos. Cu multe amănunte inutile, îi povesti doctorului că a cumpărat pe nimic un ceasornic foarte vechi, fi cu melodie, care nu mai mergea de mult. Îl cumpărase doar ca o curiozitate de artă ceasornicărească, drept o alinare raritate (îl conduse în camera alăturată ca să i-o arate). El şi soţia lui nici măcar nu credeau că ceasornicul poate fi reparat. Şi deodată acesta, care nu mai funcţionase de ani şi ani, a început să meargă de la sine, clopoţind un menuet, după care iar se oprise. Soţia tânărului se îngrozise crezând că i-a sunat ceasul şi acum zace în pat, aiurează, nu bea, nu mănâncă şi nu-şi recunoaşte bărbatul.

        — Deci credeţi că e un şoc nervos? întrebă Iuri Andreevici, cu îndoială în glas. Duceţi-mă la ea.

        Intrară în altă cameră, care avea o lustră de porţelan şi două noptiere de mahon, de o parte şi de alta a patului. Pe marginea acestuia, cu plapuma trasă mai sus de bărbie, stătea culcată o femeie firavă, cu ochii mari şi negri. Văzându-i pe cei doi, scoase o mână de sub plapumă şi le făcu semn să plece, astfel încât, ca urmare a acestei mişcări, mâneca lungă a halatului ei îi alunecă până la subţioară. Nu-şi recunoscu soţul şi, ca şi cum n-ar fi fost nimeni în cameră, începu să îngâne un cântecel trist care o mâhni atât de mult, încât se puse pe plâns şi, sughiţând ca un copil, începu să-i roage s-o ducă undeva acasă. Din orice parte s-ar fi apropiat doctorul de ea, femeia nu voia să se lase examinată şi se întorcea cu spatele la el.

        — Ar trebui s-o examinez mai bine, spuse Iuri Andreevici. Dar e clar şi-aşa. E vorba de tifos exantematic, într-o formă destul de gravă. Suferă îngrozitor sărmana. Vă sfătuiesc ş-o internaţi în spital. Chestiunea nu-i că-i puteţi asigura acasă tot confortul, ci că are nevoie de supravegherea medicală permanentă în timpul primelor săptămâni de boală. N-aţi putea face rost de un mijloc de transport, de o birjă sau măcar de o căruţă, ca s-o duceţi la spital, fireşte, după ce o veţi îmbrăca foarte bine? Vă dau o trimitere.

        — Pot. Încerc. Dar staţi puţin. Chiar e tifos? Ce nenorocire!

        — Din păcate.

        — Mi-e frică să n-o pierd dacă o internez. Nu aţi accepta nicicum s-o trataţi acasă, venind cât puteţi de des? V-aş plăti ce şi cât aţi dori.

        — V-am explicat. Are nevoie de supraveghere permanentă. Ascultaţi-mă. Vă sfătuiesc de bine. Faceţi rost de o birjă şi eu vă fac un bilet de trimitere. Cel mai bine o să-l întocmesc la comitetul de bloc. Trimiterea trebuie să poarte ştampila asociaţiei de locatari şi alte câteva vize.

        Locatarii care scăpaseră de percheziţie se întorceau unul câte unul, înfofoliţi cu broboade groase şi şube, în încăperea neîncălzită a fostului depozit de ouă, ocupat acum de comitetul de bloc.

        Într-un capăt se aflau un birou şi câteva scaune care totuşi erau insuficiente pentru atâta lume. De aceea locurile fuseseră suplimentate cu lăzi lungi de ouă, întoarse cu fundul în sus, care închipuiau un fel de bănci. Un munte de lăzi se înălţa în capătul celălalt al camerei, ajungând până la tavan.Tot acolo, era măturată la perete o grămadă de talaş transformat în bulgăraşe de gălbenuşuri de ouă sparte, care curseseră pe ele şi se întăriseră. În această grămadă de talaş cotrobăiau zgomotos şobolanii, ieşind câteodată în fugă pe duşumeaua de piatră şi dispărând iarăşi în mormanul de gunoi.

        La fiecare apariţie a şobolanilor, o locatară grasă sărea ţipând pe o ladă. Îşi ţinea poalele fustei cu degetele răşchirate în mod delicat, bătea mărunt din picioarele ei încălţate cu cizmuliţe la modă şi, cu vocea intenţionat răguşită ca de beţiv, striga de fiecare dată:

        — Olga, Olga, aveţi şobolani aici. Uf, iar s-a arătat, afurisitul! Ai-ai-ai, înţelege ticălosul! S-a înverşunat. Au, se caţără pe ladă. Mi-e frică să nu-mi intre sub fustă. Oh, mă tem. Mă tem! Domnilor, întoarceţi-vă cu spatele. Ah, am greşit, nu mai sunteţi bărbaţi, ci tovarăşi cetăţeni.

        Femeia care făcea scandal avea pe ea o capă de astrahan cu nasturii desfăcuţi. Sub capă, în trei straturi tremurânde ca piftia, i se vedea bărbia, pieptul opulent şi pântecele rotund, strâns de mătasea rochiei. Cândva, după toate probabilităţile, se bucurase de mare succes printre negustorii de mâna a treia şi vânzătorii de prin dughene. Fantele ochilor ei de purcel, cu pleoapele umflate, abia se deschideau. Demult, o rivală încercase s-o ardă cu vitriol, dar îşi greşise ţinta şi nu-i făcuse decât două-trei pete mici pe obrazul stâng şi încă două mici urme în colţul gurii, care, abia vizibile, puteau părea chiar seducătoare.

        — Nu mai zbiera, Hrapughina. Aşa nu se poate lucra, spunea femeia de la birou, reprezentanta sovietului raional, pe care adunarea o alesese drept preşedintă a întrunirii.

        Delegata era cunoscută de mult de toţi chiriaşii, iar ea, la rândul ei, îi cunoştea foarte bine. Înainte de începerea adunării, stătuse de vorbă, neoficial, în şoaptă, cu Tuşa Fatima, văduva fostului portar al clădirii, care împreună cu bărbatul ei şi cu copiii se înghesuia altădată într-o cămăruţă de la subsol şi care fusese mutată acum, împreună cu fiica ei, la etajul întâi, în două camere luminoase.

        — Ei, Fatima, cum merg treburile? întrebase delegata. Fatima i se plânse că nu se descurcă singură cu o casă atât de mare şi de populată, că nu are ajutor din partea nimănui, fiindcă nimeni nu respectă obligaţiile de a mătura curtea şi strada.

        — Nu te necăji, Fatima, le rupem noi coarnele, fii pe pace. Păi, ăsta-i comitet? Cum se poate aşa ceva? Elemente criminale se ascund aici, imoralitatea locuieşte neînregistrată în cartea de imobil. Ăstora o să le facem vânt şi alegem alt comitet. O să te fac administrator, numai nu da cu piciorul.

        Femeia o rugă să nu facă aşa ceva, însă delegata nu vru să audă. Îşi aruncă privirea prin încăpere, consideră că s-a adunat destulă lume, ceru să se facă linişte şi deschise adunarea cu o scurtă cuvântare. Condamnând inactivitatea fostului comitet de bloc, propuse să se desemneze candidaţi pentru înlocuirea acestuia şi trecu la alte chestiuni. Epuizând ordinea de zi, spuse ca în treacăt:

        — Acum uitaţi despre ce este vorba, tovarăşi. N-o să vă ascund nimic. Clădirea voastră e încăpătoare, bună pentru un cămin. Se întâmplă adeseori că vin delegaţi din felurite localităţi la câte o adunare şi nu avem unde-i caza. Există o decizie ca această clădire să fie pusă la dispoziţia sovietului raional şi să fie transformată într-un cămin de tranzit şi să i se atribuie numele tovarăşului Tiverzin, despre care toată lumea ştie că a locuit aici înainte de a fi deportat. Nu sunt obiecţii, nu-i aşa? Acum despre eliberarea clădirii. Evacuarea nu este urgentă, mai este un an până atunci. Oamenii muncii vor primi alt spaţiu locativ, iar ceilalţi sunt acum preveniţi că trebuie să-şi caute singuri şi au la dispoziţie pentru asta douăsprezece luni.

        — Dar care nu-i om al muncii aici? Noi nu avem oameni care să nu fie ai muncii! Toţi sunt ai muncii! începură ţipete din toate părţile. O voce le acoperi pe celelalte. Ăsta-i şovinism imperial! Acum toate naţionalităţile sunt egale! Ştiu eu la cine faceţi aluzie!

        — Nu toţi deodată, vă rog! Pur şi simplu, nu ştiu cui să-i răspund! Ce legătură are naţionalitatea, tovarăşe Valdârkin? De exemplu, Hrapughina nu-i deloc naţionalitate, însă tot o s-o evacuăm.

        — Evacuează-mă! O să văd cum o să mă evacuezi! Saltea umflată ce eşti! Mahăr cu ţâţe! striga Hrapughina, scornindu-i delegatei porecle care de care mai absurde.

        — Oh, şerpoaico! Diavoliţo! N-ai deloc ruşine în tine! fierbea văduva fostului portar.

        — Nu te băga, Fatima. N-am nevoie de apărare, mă descurc şi singură. Încetează, Hrapughina. Te umfli prea mult în pene! Taci, căci altfel te dau pe mâna organelor, fără să mai aştept până te-or prinde, că faci rachiu şi ţii hoţi în casă.

        Hărmălaia ajunse la apogeu. Nimeni nu mai asculta pe nimeni. În acest moment în fostul depozit îşi făcu apariţia doctorul. Îl rugă pe primul ins dispus să-l asculte să-i arate pe cineva din comitetul de bloc. Acesta, punându-şi palmele la gură, strigă acoperind gălăgia, ţipă cuvintele în silabe:

        — Ga-li-ul-li-na! Vino încoace. Te caută cineva.

        Doctorului nu-i veni să-şi creadă urechilor. Se apropie de el o femeie uscăţivă, puţin gârbovită. Fu uluit de asemănarea dintre mamă şi fiu:

        — O locatară s-a îmbolnăvit de tifos (îi spuse numele pacientei). E nevoie de măsuri preventive, ca să împiedicăm răspândirea bolii. În plus, bolnava trebuie transportată la spital. Îi scriu o hârtie care trebuie vizată de comitetul de bloc. Unde şi cum pot face acest lucru?

        Soţia fostului portar înţelese despre că este vorba despre transportul bolnavei, nu despre întocmirea trimiterii la spital.

        — Trebuie să vină la sovietul raional o trăsură după tovarăşa Demina, spuse Galiullina. Tovarăşa Demina e un om bun, îi spun şi ea o să renunţe la trăsură. Nu te necăji, tovarăşe doctor, îţi ducem noi pacienta la spital.

        — Nu despre asta e vorba! Am nevoie de-un colţişor unde aş putea scrie trimiterea. Dar dacă o să fie şi o trăsură. Iertaţi-mă, nu cumva sunteţi mama locotenentului Galiullin, Osip Ghimazetdinovici? Am fost cu el pe front.

        Femeia se cutremură şi păli la faţă. Apucându-l pe doctor de mânecă, îi spuse:

        — Haideţi afară. O să stăm de vorbă în curte.

        De îndată ce trecură pragul, îi şopti iute:

        — Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu. Nu mă nenoroci. Iusupka a luat-o pe căi greşite. Gândeşte-te şi singur: cine-i Iusupka? Un fost ucenic, muncitor. Iusup ar trebui să înţeleagă: pentru popor acum e mult mai bine, asta şi orbii ar putea s-o vadă. Nu ştiu ce gândeşti, tu ai fi putut s-o faci, dar pentru Iusupka e un păcat. Dumnezeu să-l ierte. Tatăl lui Iusupka a fost soldat şi s-a prăpădit, a murit, dar cum, că se zice că n-a mai avut nici faţă, nici mâini, nici picioare.

        Nu mai avea putere să vorbească şi, dând din mână, aşteptă ca să-i mai treacă tulburarea. Apoi continuă:

        — Hai. Îţi fac îndată rost de trăsură. Ştiu cine eşti. A fost aici două zile, mi-a spus. Mi-a zis că o ştii pe Lara. A fost o fată de treabă. Mi-aduc aminte că venea în casa asta. Acum Dumnezeu ştie cum o mai fi. Se poate ca domnii să se lupte între ei? Dar Iusupka păcătuieşte. Hai să cerem trăsură. Tovarăşa Demina ţi-o dă. Dar ştii cine-i tovarăşa Demina? Olia Demina, care a fost ucenică în atelierul mamei Larei. Uite cine-i. Şi-i tot de aici. Din curtea asta. Hai.

        Se întunecase. Era noapte deja. Numai mica pată rotundă de la lanterna de buzunar a Deminei sărea la vreo cinci paşi înaintea lor, mutându-se de pe un troian pe altul şi mai mult încurcându-i decât luminându-le drumul. Împrejur era noapte şi în urma rămăsese casa aceea, unde atâţia oameni o cunoşteau, unde ea venea când era domnişoară şi unde, după povestirile ei, locuise Antipov, viitorul ei soţ.

        Demina adoptase faţă de el un ton protector şi glumeţ.

        — Chiar nu puteţi merge mai departe fără lanternă? A? V-aş da-o, tovarăşe doctor. Da. Cândva am admirat-o mult, am iubit-o din cale-afară, când eram amândouă nişte fetişcane. Am fost ucenică la ele. M-am văzut cu ea anul ăsta. A trecut prin Moscova. Îi zic, unde te duci, proasto? Rămâi aici. Am locui împreună, ţi-aş găsi eu ceva de lucru. Da' de unde! Nu vrea! Treaba ei. Cu Paşa s-a măritat cu capul, nu cu inima, şi de-atunci s-a ţicnit. A plecat.

        — Ce credeţi despre ea?

        — Fiţi atent. E alunecuş. De-atâtea ori le-am spus să nu mai arunce lăturile în faţa uşii şi degeaba, parcă aş vorbi la pereţi. Ce cred despre ea? Ce să cred? N-am ce crede. N-am timp. Uite, aici stau eu. Nu i-am spus că pe frate-su, militarul, după câte ştiu eu, l-au împuşcat. Iar pe maică-sa, fosta mea stăpână, o s-o scot eu cumva din necaz, o să mă duc la cine trebuie şi o s-o scap. Ei, rămân aici. La revedere.

        S-au despărţit. Lumina lanternei Deminei se prelinse pe o scară îngustă şi urcă repede, scoţând la iveală pereţii murdari. Doctorul rămase în întuneric. În dreapta avea strada Sadovaia-Triumfalnaia, în stânga Sadovaia-Karetnaia. În depărtarea neagră, prin zăpada neagră, acestea nu mai erau străzi în sensul obişnuit al cuvântului, ci două drumuri de sanie tăiate prin hăţişul clădirilor de piatră, înghesuite unele într-altele, închipuind parcă nişte codri de netrecut, ca în Urali sau în Siberia.

        Acasă era lumină, căldură.

        — De ce ai venit aşa de târziu? îl întrebă Antonina Aleksandrovna şi, nelăsându-i timp să răspundă, continuă:

        — În lipsa ta s-a întâmplat ceva curios. Ceva nemaipomenit de bizar. Am uitat să-ţi spun. Ieri tata a stricat deşteptătorul şi era foarte supărat. Ultimul ceas din casă. S-a apucat să-l repare, a umblat în el şi nu a ieşit nimic. Ceasornicarul din colţ a cerut trei pfunzi de pâine, un preţ nemaiauzit. Ce-i de făcut? Tata renunţase cu totul. Şi deodată, închipuieşte-ţi, acum o oră, s-a auzit o sonerie pătrunzătoare, asurzitoare. Deşteptătorul! A început singur să meargă!

        — Asta înseamnă că a bătut şi ceasul tifosului meu! râse Iuri Andreevici şi-i povesti întâmplarea cu pacienta şi ceasornicul ei.

        Însă făcu tifos mult mai târziu. Între timp sărăcia familiei Jivago ajunsese la limita îndurării. Nu aveau nici de unele şi mureau cu încetul. Iuri Andreevici îl găsise pe activistul de partid care îl salvase atunci când acesta fusese victima atacului înarmat. Respectivul îl ajută de câteva ori cum putu. Însă începu războiul civil. Protectorul său era mereu plecat din oraş. În plus, conform convingerilor sale, acest om considera că dificultăţile de atunci sunt fireşti şi ascundea faptul că şi el suferea de foame.

        Încercă Iuri Andreevici să apeleze şi la achizitorul de lângă bariera Tver. Însă în decursul celor câteva luni achizitorul se făcuse nevăzut şi nimeni nu ştia nimic despre soţia acestuia, care se însănătoşise. Casa era acum plină de locatari noi. Demina plecase pe front, iar pe administratora Galiullina Iuri Andreevici nu o găsi.

        O dată primise o repartiţie de lemne la preţul oficial, care trebuiau aduse de la gara Vindava. Pe nesfârşita stradă Meşceanskaia, escortându-l pe vizitiu şi pe gloaba care târa această neaşteptată comoară, doctorul băgă deodată de seamă că Meşceanskaia pare a nu mai fi Meşceanskaia, că se clatină şi că picioarele nu-l mai pot duce. Îşi dădu seama că asta-i, a încurcat-o, că are tifos. Căzu şi vizitiul îl urcă în căruţă. Doctorul n-a aflat cum a fost adus acasă, întins pe lemnele din căruţă.

        A delirat două săptămâni, cu mici întreruperi. I se năzărea prin vis că Tonia a pus pe masa lui de scris cele două străzi, în stânga Sadovaia-Karetnaia şi în dreapta Sadovaia-Triumfalnaia şi că a apropiat de ele lampa lui de birou, fierbinte, scrutătoare, portocalie. Pe străzile din vis se făcea lumină. Putea să lucreze. Şi se vedea scriind.

        Scria cu patimă şi cu succes neobişnuit tot ceea ce voise şi trebuise să scrie de mult, dar nu putuse s-o facă până atunci. Uite că acum îi iese. Numai uneori îl deranja un băiat cu ochi de kirghiz şi cu o şubă descheiată, din blană de ren, cum se poartă în Siberia sau prin Urali.

        E absolut clar că acest băiat este spiritul morţii lui sau, pur şi simplu, chiar moartea lui. Dar cum să fie moartea, când îl ajută să scrie poemul? Oare moartea poate fi de vreun folos, oare poate ea să ajute pe cineva?

        Nu scrie un poem despre înviere, nici despre coborârea în mormânt, ci despre zilele dintre moarte şi înviere. Scrie poemul Învălmăşeala.

        Întotdeauna voise să scrie cum, în trei zile, furtuna de ţărână viermănoasă asediază, ia cu asalt întruchiparea cea fară de moarte a iubirii, năpustindu-şi asupra ei stâncile şi bolovanii, la fel cum valurile de mare îşi iau avânt şi îngroapă ţărmul sub ele. Cum trei zile urlă, atacă şi dă înapoi furtuna neagră de pământ.

        Şi îl urmăreau două versuri ritmate: „Te-atingem – bucurie mare”

        ? i „Trezeşte-te din visare”

        Mare bucurie le provoacă atingerea iadului, ruinei, putreziciunii, morţii, dar şi primăverii, Magdalenei, Vieţii. Şi trebuie să se trezească din visare. Trebuie să se trezească şi să se ridice. Trebuie să învie din morţi.

        Începu să se întremeze. Mai întâi, ca un om sărac cu duhul, nu căuta legătura dintre lucruri, acceptă totul, nu-şi amintea de nimic, nu se mira de nimic. Soţia îi dădea să mănânce pâine şi unt, ceai cu zahăr, cafea. Uitase că toate acestea nu pot exista acum şi se bucura de gustul lor ca de poezia şi basmele potrivite pentru un convalescent. Dar, chiar din prima clipă când îşi dădu seama pe ce lume se află, îşi întrebă soţia:

        — De unde ai făcut rost de aşa ceva?

        — Grania al tău ni le-a adus.

        — Care Grania?

        — Grania Jivago.

        — Grania Jivago?

        — Da, Evgraf, fratele tău de la Omsk. Fratele tău vitreg. Cât timp ai zăcut fară cunoştinţă, ne-a vizitat în fiecare zi.

        — Purta o şubă de ren?

        — Da, da. Deci, chiar şi în starea de leşin, l-ai remarcat. Zice că s-a întâlnit o dată cu tine pe scara unei case. Ştia cine eşti, a vrut să se prezinte, dar l-ai speriat cu privirea! Te adoră, citeşte tot ce scrii. Şi ce de bunătăţi face rost, ca din pământ! Orez, stafide, zahăr. A plecat înapoi. Ne cheamă şi pe noi. E atât de bizar, de enigmatic. Cred că se are bine cu guvernul. Zice că, pentru un an sau doi, ar trebui să părăsim oraşele mari, „să stăm pe pământ”. M-am sfătuit cu el despre fosta moşie a familiei Krueger. E de părere că am face bine dacă ne-am aşeza acolo. Să putem avea o mică grădină, să ne fie pădurea aproape. Căci chiar nu are nici un rost să murim aşa supuşi, ca oile.

        În luna aprilie a aceluiaşi an toată familia Jivago plecă tocmai în Urali, la fosta moşie Varâkino, nu departe de oraşul Iuriatin.