Partea a XIII-a.VIZAVI DE CASA CU STATUI.

        Strada Negustorilor cobora în linie curbă spre străzile Mălăia Spasskaia şi Novosvalocinâi. Putea fi văzută din clădirile şi bisericile situate în zonele mai înalte ale oraşului.

        La colţul ei se înălţa o clădire cenuşie, cu statui. Pe pietrele uriaşe, pătrate din fundaţia înclinată a acestei clădiri se vedeau, lipite de curând, numere recente ale ziarelor centrale, decrete şi hotărâri guvernamentale. Această literatură o citeau, întârziind mult timp pe trotuar, mici grupuri de trecători.

        După câteva zile de dezgheţ, acum vremea era uscată. Era destul de frig şi gerul se înteţea treptat. La orele când, cu puţin timp în urmă, se însera, acum era încă lumină. Iarna de-abia plecase. Pustietatea locului abia eliberat o umplea lumina, care nu se mai stingea atât de iute, întârziind la ceasurile înserării. Această lumină tulbura sufletele, chema în depărtări, speria şi punea pe gânduri.

        Abia de câteva zile albii părăsiseră oraşul, cedându-l roşilor. Se pusese capăt astfel bombardamentelor, vărsării de sânge, alarmelor. Ca şi plecarea iernii, ca şi lungirea zilelor de primăvară, şi acalmia era ameninţătoare şi alarmantă.

        Înştiinţările pe care, în lumina întârziată a serii, le citeau trecătorii anunţau: „Spre ştirea populaţiei. Cărţile de muncă pentru cetăţenii încadraţi în câmpul muncii pot fi obţinute contra-cost, 50 ruble bucata, la Oficiul Alimentar de pe lângă Sovietul din Iuriatin, strada Octombrie, fosta stradă a Guvernatorului General, 5, camera 137.

        Neposedarea cărţii de muncă sau înscrierea de date inexacte, cu atât mai mult false, se pedepseşte conform rigorilor perioadei de război. Procedura exactă de utilizare a cărţilor de muncă a fost publicată în Instrucţiunile Comitetului Executiv Iuriatin nr. 86 (1013), anul curent, care sunt afişate la Oficiul Alimentar Iuriatin, camera 137”.

        Alt afiş comunica faptul că în oraş există suficiente rezerve de produse alimentare, pe care burghezia le ascunde pentru a dezorganiza distribuţia şi a semăna haos în problema alimentară. Anunţul se încheia cu cuvintele: „Cei ce vor fi descoperiţi că ascund rezervele alimentare vor fi împuşcaţi pe loc”.

        Un al treilea anunţ spunea: „în scopul rezolvării problemei alimentare, cetăţenii care nu fac parte dintre elementele exploatatoare se asociază în comune de consum. Informaţii suplimentare pot fi obţinute la Oficiul Alimentar de pe lângă Sovietul Iuriatin, strada Octombrie, fosta stradă a Guvernatorului General, 5, camera 137”.

        Militarii erau atenţionaţi: „Persoanele care nu predau armele şi cei care le poartă fără a poseda permis de tip nou vor fi sancţionate Conform legii. Permisele se preschimbă la Comitetul Revoluţionar Iuriatin, strada Octombrie, 6, camera 63”.

        De grupul celor care citeau ordonanţele se apropie un om slab, care nu se spălase de mult şi de aceea părea oacheş la faţă. Omul arăta cam sălbatic, avea o desagă în spinare şi un băţ în mână. Părul vâlvoi, netuns de mult, nu avea nici un fir cărunt, însă în barba lui castanie, nerasă de multe zile, străluceau deja fire albe. Era doctorul Iuri Andreevici Jivago. Probabil că de mult cojocul îi fusese furat pe drum sau îl schimbase el însuşi pentru mâncare. Purta o haină străină, cu mânecile prea scurte, care, de zdrenţuită ce era, nici măcar nu-i ţinea de cald.

        În desagă mai avea un codru de pâine, primit de pomană în ultimul sat din preajma oraşului, şi o bucată de slănină. Acum aproape un ceas intrase în oraş dinspre calea ferată şi de atunci străbătuse cu mare greutate distanţa de la periferie până la această intersecţie, deoarece era sleit şi slăbit de drumurile lungi făcute în ultimele zile. Se oprise des şi abia se abţinuse să nu cadă la pământ şi să sărute pietrele oraşului, unde nu mai spera să ajungă vreodată şi la vederea căruia, acum, se bucura nespus, de parcă ar fi întâlnit o fiinţă vie.

        Multă vreme, o jumătate din pribegia lui pedestră, mersese de-a lungul căii ferate, care era părăsită, necirculată şi troienită de zăpadă. Trecuse pe lângă garnituri întregi de-ale albilor, trenuri de pasageri şi de marfă, care fuseseră surprinse de înzăpeziri, de înfrângerea totală a lui Kolceak şi de epuizarea combustibilului. Aceste trenuri împotmolite, oprite pentru totdeauna şi îngropate sub zăpadă, se întindeau unul după altul, ca o panglică aproape continuă, cale de multe zeci de verste. Serveau drept fortăreţe bandelor de tâlhari înarmaţi, care pustiau drumurile, drept adăposturi pentru deţinuţii de drept comun sau politici, care evadaseră, dar cel mai adesea serveau de morminte comune sau cavouri prefabricate pentru cei morţi de frig sau ucişi de tifosul care bântuise de-a lungul căii ferate şi cosise sate întregi aflate în apropiere.

        Aceste vremuri justificau vechea zicală că omul este lup pentru semenul său. Călătorul făcea cale întoarsă la vederea altui călător, străinul îl omora pe străin ca să nu fie el omorât. Apăruseră cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei omeneşti erau de-acum uitate. Omul visa visele preistorice ale cavernelor.

        Umbrele singuratice, care uneori se furişau pe marginile liniei, care traversau cu frică poteca mult înainte şi pe care Iuri Andreevici, cum putea, le evita, i se păreau adeseori cunoscute, văzute cândva. I se năzărea că toate aceste umbre sunt din tabăra partizanilor. De cele mai multe ori greşea, însă o dată privirea nu l-a înşelat. Adolescentul, care ieşise târâş dintr-un dâmb de zăpadă ce acoperea un vagon internaţional de dormit şi care, după ce-şi făcuse nevoile, dispăruse iarăşi în nămete, era într-adevăr din frăţia pădureană. Era Terenti Galuzin, cel executat prin împuşcare. Fusese doar rănit în câteva locuri, zăcuse mult timp leşinat, îşi venise apoi în fire, se îndepărtase târâş de locul execuţiei, se ascunsese în pădure, rănile i se vindecaseră şi acum, pe furiş, sub nume fals, încerca să ajungă la ai lui, în Krasnovozdvijensk, ferindu-se pe drum de oameni şi adăpostindu-se în trenurile înzăpezite.

        Aceste tablouri şi spectacole dădeau impresia de ceva străin, transcendental. Apăreau ca nişte crâmpeie din alte existenţe, neştiute, de pe alte planete, existenţe care fuseseră din greşeală aruncate pe pământ. Şi numai natura rămânea credincioasă istoriei şi se arăta privirii exact aşa cum o zugrăveau pictorii contemporani.

        Din când în când, se întâmpla câte o seară calmă, scăldată în nuanţe de cenuşiu şi roz pământiu. În zarea senină, se conturau vârfurile negre ale mestecenilor, subţiri ca nişte slove vechi. Pe sub pojghiţa subţire ca un fum al gheţii, curgeau pâraiele negre în albiile lor străjuite de troiene înalte, albe, pe care apa întunecată le înnegrea de jos în sus. Tocmai o asemenea seară, cenuşiu-lăptoasă ca mâţişorii de salcie, promitea să se lase, peste un ceas sau două, vizavi de casa cu statui din Iuriatin.

        Doctorul dădu să se apropie de panoul Presei Centrale, aflat pe peretele de piatră al clădirii, ca să citească ordonanţele oficiale. Dar clipă de clipă privirea i se îndrepta spre partea cealaltă a străzii, se aburca în sus, spre cele două ferestre de la etajul clădirii de vizavi. Aceste ferestre, care dădeau spre stradă, erau cândva văruite, în cele două camere era depozitată mobila stăpânilor. Deşi gerul acoperise partea de jos a geamurilor cu o pojghiţă cristalină de gheaţă, se vedea că ferestrele sunt acum transparente, cu varul şters de pe ele. Ce va fi însemnând această schimbare? Se vor fi întors proprietarii? Sau Lara e plecată şi în apartament locuiesc alţi oameni, care au şters geamurile?

        Incertitudinea îl tulbura pe doctor. Nu-şi putea stăpâni emoţia. Traversă strada, intră pe uşa principală în vestibul şi începu să urce scara atât de bine ştiută şi atât de dragă inimii lui. În tabăra din pădure îşi amintise deseori şi ultima volută a acestor trepte din fontă, şi ultimul amănunt al desenului. La o anumită curbă a scării, privind prin zăbrelele de sub picioare, puteai vedea jos, la parter, găleţi sparte, hârdaie şi scaune stricate. Această privelişte a văzut-o şi acum. Nimic nu se schimbase, totul rămăsese ca şi altădată. Doctorul mai că nu-i era recunoscător scării pentru fidelitatea ei faţă de trecut.

        Altădată lângă uşă era o sonerie. Însă aceasta se stricase şi nu mai funcţiona încă de pe când doctorul mai venea pe aici, înainte de a fi capturat de partizani în pădure. Voi să bată la uşă, însă băgă de seamă că este încuiată altfel, cu un lacăt mare, trecut prin două belciuge, grosolan înşurubate în lustrul uşii vechi de stejar, cu furnirul foarte frumos, dar pe alocuri desprins. Mai înainte un asemenea vandalism ar fi fost de neconceput. Erau utilizate broaşte, care se încuiau bine şi, dacă se stricau, existau lăcătuşi care să le repare. Acest amănunt insignifiant era, în felul său, o mărturie asupra deteriorării generale, mult evoluate în ultima vreme.

        Doctorul era sigur că Lara şi Katia nu sunt acasă. Poate că nici în Iuriatin nu mai erau, poate că nici în viaţă nu mai erau. Era pregătit pentru cele mai groaznice dezamăgiri. Numai ca să-şi liniştească propria conştiinţă, se hotărî să caute în gaura de care se temeau atât de mult el şi Katia. Izbi cu piciorul în zid ca să nu dea cu mâna peste vreun şobolan. Nu avea nici o speranţă că va găsi ceva în tainiţă. Gaura era astupată cu o cărămidă. Iuri Andreevici scoase cărămida şi-şi băgă mâna înăuntru. Şi minune! O cheie şi o scrisoare! Scrisoarea era destul de lungă, pe o foaie mare de hârtie. Doctorul se duse la fereastra de pe casa scării. O minune şi mai mare, şi mai incredibilă! Scrisoarea era pentru el! Citi repede: „Dumnezeule, ce fericire! Mi s-a spus că trăieşti şi că ţi-ai făcut apariţia. Cineva te-a văzut prin împrejurimi, a dat fuga şi m-a anunţat. Presupunând că mai întâi te vei grăbi către Varâkino, merg şi eu acolo, împreună cu Katenka. Pentru orice eventualitate, îţi las cheia la locul ştiut. Stai aici până mă întorc, nu pleca nicăieri. Da, nu ştii, acum locuiesc în partea dinspre stradă a apartamentului. Cred că o să-ţi dai seama şi singur. Casa-i goală, lăsată în paragină, a trebuit să vând o parte din mobila proprietarilor. Îţi las nişte mâncare, cartofi fierţi. Pune ceva pe capacul castronului, fierul de călcat sau alt obiect greu, cum am făcut eu, ca să nu-şi bage nasul şobolanii. Sunt nebună de bucurie”.

        Aici se terminau rândurile scrise pe faţa filei. Doctorul nu băgă de seamă că mai era ceva scris şi pe verso. Cu fila întinsă pe palme, şi-o duse la buze şi apoi, fără s-o mai privească o dată, o împături şi, împreună cu cheia, şi-o băgă în buzunar. O durere grozavă, tăioasă se insinua în bucuria lui nebunească. Dacă Lara, fără să stea pe gânduri, fără nici un fel de preziceri, pleacă la Varâkino, înseamnă că familia lui nu mai e acolo. În afară de alarma provocată de acest amănunt, simţea o durere tristă şi adâncă pentru cei dragi. Nu-şi putea explica de ce Lara nu scrisese nici un cuvânt despre ei, despre locul unde se află, ca şi cum nici n-ar fi existat pe lume.

        Dar nu mai avea timp de stat pe gânduri. Afară începuse să se însereze. Trebuia să se apuce să facă o mulţime de treburi cât mai era încă lumină. Una dintre primele griji trebuia s-o constituie citirea decretelor lipite în stradă. Cu vremurile acestea nu-i de glumit. Din neştiinţă, puteai plăti cu viaţa pentru că ai încurcat cine ştie ce ordonanţă obligatorie. Şi fără a mai intra în apartament, fără să-şi dea jos desaga de pe umărul obosit, el coborî în stradă şi se apropie de peretele pe care, pe o mare porţiune, erau lipite anunţurile, tipărite în fel şi chip.

        Tipăriturile constau din articole din ziare, din procese-verbale ale unor şedinţe şi din decrete. Iuri Andreevici parcurse repede titlurile: „Modul de desfăşurare a rechiziţiilor şi de impozitare a claselor avute. Controlul muncitoresc. Comitetele de fabrici şi uzine”. Erau ordonanţele puterii noi, care pătrunsese de curând în oraş şi abroga legile elaborate de către vechile autorităţi. Noua putere reamintea stricteţea principiilor sale, pe care, poate, populaţia le uitase în timpul administraţiei temporare a albilor. Dar Iuri Andreevici începu să ameţească din pricina acestor repetiţii uniforme şi interminabile. Din ce perioadă erau aceste titluri? Ce fel de inscripţii sunt acestea? De anul trecut? De acum doi ani? O dată în viaţă se entuziasmase de caracterul necondiţionat al acestui limbaj şi de francheţea acestor idei. Oare pentru acest entuziasm imprudent trebuie să plătească, să nu mai vadă nimic altceva în viaţă decât aceste ţipete şi comenzi, care aveau să dăinuiască neschimbate ani şi ani, decât aceste imperative bezmetice, care vor deveni din ce în ce mai inaplicabile, mai ininteligibile şi mai irealizabile? Oare pentru o clipă de simpatie prea generoasă trebuie să se lase robit pe toată viaţa?

        Un petic de raport rupt de cine ştie de unde îi nimeri sub ochi. Citi: „Informaţiile privitoare la foamete divulgă incredibila lipsă de activitate a organizaţiilor locale. Cazurile de abuzuri sunt evidente, speculaţia este monstruoasă, dar ce a făcut biroul organizatorilor sindicali, ce au făcut comitetele sindicale de fabrică şi uzine din oraş şi din judeţ? Cât timp nu vom efectua percheziţii masive în depozitele gării Iuriatin-Mărfuri, ale sectoarelor feroviare Iuriatin-Razvilie şi Iuriatin-Râbalka, cât timp nu vom lua măsuri severe de teroare faţă de speculanţi, mergând până la împuşcarea pe loc, nu vom scăpa de foamete”.

        „Ce orbire demnă de invidiat! se gândi doctorul. Despre ce fel de grâne mai poate fi vorba, când acestea nu mai există în natură? Ce clase avute, ce speculanţi, când aceştia au fost de mult nimiciţi de sensul decretelor precedente? Ce ţărani, care sate, când nici ele nu mai există? Care uitare a propriilor indicaţii şi măsuri, când acestea de mult n-au mai lăsat piatră peste piatră? Ce fel de oameni trebuie să fie aceştia care, din an în an, delirează cu asemenea ardoare neogoită pe marginea unor teme inexistente, care au dispărut de mult, nemaivrând să ştie şi să audă de nimic altceva!”

        Doctorul ameţi. Leşină şi căzu fără cunoştinţă pe trotuar. Curând îşi reveni şi nişte oameni, care îl ajutară să se ridice, îi propuseră să-l ducă unde doreşte. El le mulţumi şi le refuză ajutorul, explicându-le că nu trebuie decât să traverseze strada, vizavi.

        Încă o dată urcă treptele şi se apucă să deschidă uşa de la apartamentul Larei. Casa scării era la fel de luminată ca şi atunci când urcase prima dată. Cu bucurie recunoscătoare, remarcă astfel că soarele nu-l grăbeşte.

        Pocnetul broaştei descuiate produse panică înăuntru, încăperea, goală în lipsa oamenilor, îl întâmpină cu zornăitul şi zdrăngănitul vaselor de tablă răsturnate şi trântite pe duşumea. Sărind şi izbindu-şi burţile de ciment, şobolanii fugeau care încotro. Doctorul fu oripilat de sentimentul neputinţei sale faţă de aceste fiinţe dezgustătoare, care probabil se plodiseră aici câtă frunză şi iarbă.

        Şi înaintea oricărei încercări de a se instala pentru noapte în apartament, doctorul decise să se baricadeze de această belea, adăpostindu-se într-o cameră a cărei uşă se închide bine, după ce va fi astupat toate găurile lor cu cioburi de sticlă şi bucăţi de tablă.

        Din vestibul, înaintă spre dreapta, pătrunzând în partea necunoscută a apartamentului. După ce traversă camera întunecată de trecere, ajunse într-alta luminoasă, cu două ferestre care dădeau spre stradă. Chiar în dreptul ferestrelor, pe partea cealaltă a străzii, se înălţa casa cu statui. Partea de jos a zidului era acoperită de ziarele lipite acolo. Cu spatele la el, trecătorii opriţi citeau ziarele.

        Lumina din casă şi din exterior era aceeaşi, era lumina crudă, nelimpezită încă a serilor de primăvară timpurie. Comuniunea dintre lumina dinăuntru şi cea de afară era atât de mare încât camera părea ca se contopeşte cu strada. Nu era decât o mică deosebire. În dormitorul Larei, unde se afla acum Iuri Andreevici, era mai frig decât afară, pe strada Negustorilor.

        În ultima parte a drumului, când se apropia de oraş, şi în decursul celor aproape două ore când îl străbătuse până aici, slăbiciunea copleşitoare pe care o simţea i se păruse lui Iuri Andreevici a fi simptomul unei îmbolnăviri şi-l speriase.

        Acum, la fel de fără temei, îngemănarea luminii din casă şi de afară îl bucura. Aerul rece, acelaşi şi în cameră, şi în stradă, îl făcea să simtă un fel de afinitate cu trecătorii, cu starea de spirit din oraş, cu viaţa de pe pământ. Transparenţa primăvăratică a luminii atotpătrunzătoare se părea a fi chezăşia unor speranţe îndepărtate şi generoase. Credea că totul merge spre mai bine, că va realiza totul în viaţă, că-i va găsi pe toţi şi-i va împăca în cele din urmă, că va izbuti să cugete la tot şi va găsi cuvintele cele mai potrivite. Şi bucuria întâlnirii cu Lara o aştepta ca pe prima demonstraţie a acestor împliniri.

        O surescitare cumplită şi o agitaţie bezmetică luară locul depresiunii fizice de mai înainte. Înviorarea de acum era un simptom al bolii care îl pândea mai sigur decât slăbiciunea care îi trecuse. Iuri Andreevici nu putea sta locului. Ceva îi dădea ghes să iasă iarăşi în stradă.

        Înainte de a se instala aici, voia să se tundă şi să se bărbierească. Cu această intenţie, încă de când străbătuse oraşul, se uitase la vitrinele fostelor frizerii. O parte din acestea erau goale sau folosite în alte scopuri. Altele, care îşi păstraseră destinaţia, erau ferecate cu lacăte. Nu avea unde să se tundă şi să se bărbierească. Iuri Andreevici nu avea brici. Dacă ar fi găsit la Lara vreun foarfece, acesta l-ar fi putut scoate din încurcătură. Dar din pricina agitaţiei grăbite, cu care răscoli în măsuţa de toaletă a Larei, nu găsi nici un foarfece.

        Îşi aminti că altădată, pe strada Mălăia Spasskaia, era un atelier de croitorie. Se gândi că, dacă acesta mai funcţionează şi dacă ajunge înaintea închiderii, ar putea împrumuta un foarfece de la o croitoreasă. Cu acest gând coborî în stradă.

        Memoria nu-l înşelase. Atelierul era tot acolo şi funcţiona. Ocupa un spaţiu comercial la nivelul trotuarului, cu vitrina cât peretele de mare şi cu intrarea dinspre stradă. Prin fereastră se vedea totul până la peretele din fund. Croitoresele lucrau în văzul lumii.

        Încăperea era teribil de aglomerată. Probabil că, pe lângă muncitoarele vechi, aici se aciuaseră croitoresele amatoare, doamne mai în vârstă din lumea bună a Iuriatinului, pentru a obţine cărţile de muncă, despre care se pomenea în decretul afişat pe zidul casei cu statui.

        Mişcările lor nu puteau fi imediat deosebite pe fondul dexterităţilor croitoreselor profesioniste. Atelierul confecţiona numai echipament militar, pantaloni vătuiţi, tunici matlasate şi pufoaice, la care se adăugau acele cojoace, pe care Iuri Andreevici le văzuse în tabăra partizanilor, care aici erau cusute din blăni de câine de diferite culori, de parcă ar fi fost destinate să le poarte nişte măscărici. Cu degete neîndemânatice împingând sub acele maşinilor tivurile care urmau să fie tăiate, croitoresele-amatoare abia se descurcau cu această muncă ce era mai mult cojocărie decât croitorie.

        Iuri Andreevici bătu în geam şi făcu semn că vrea să intre. Femeile îi răspunseră, tot prin semne, că nu se primesc comenzi de la particulari. Doctorul nu se dădu însă bătut şi, repetând aceleaşi gesturi, insistă să fie lăsat să intre, ca să le spună despre ce este vorba. Cu mişcări de refuz, îi dădură a înţelege că au ceva urgent de făcut, că n-are rost să insiste şi că ar fi mai bine să-şi vadă de drum. Una dintre muncitoare, întipărindu-şi pe faţă o expresie de nedumerire şi, în semn de enervare, întinzându-şi palma înainte, ca pe o bărcuţă, îl întrebă din sprâncene ce vrea. Cu două degete, cu mijlociul şi arătătorul, doctorul îi arătă că vrea un foarfece. Dar femeile nu-l înţeleseră. Crezură că-i un gest urât şi că vrea să le enerveze şi să-şi râdă de ele. Hainele lui zdrenţuite şi comportarea lui ciudată îl făceau să pară bolnav sau nebun. Femeile din atelier chicoteau, râdeau una la alta şi dădeau din mâini spre el, gonindu-l de la fereastră. În cele din urmă doctorului îi trecu prin cap să caute cealaltă intrare, prin curtea clădirii. Găsi uşa şi bătu în ea.

        Îi deschise o croitoreasă destul de în vârstă, oacheşă, îmbrăcată într-o rochie neagră, care, judecând după ţinuta ei severă, părea a fi şefa atelierului.

        — Doamne, nu ne mai lasă în pace! Parcă ne-a pedepsit cineva! Hai, spuneţi-mi ce doriţi? N-am timp.

        — Am nevoie de un foarfece, nu vă miraţi. Aş vrea să-l împrumut pentru câteva clipe. Chiar aici, în prezenţa dumneavoastră, îmi dau jos barba şi vi-l restitui, cu mulţumiri.

        În ochii croitoresei licări o expresie de uimire neîncrezătoare. Era absolut clar că se îndoia de capacităţile mintale ale conlocutorului.

        — Vin de departe. Abia am ajuns în oraş şi vedeţi ce barbă mi-a crescut. Aş vrea să mă tund. Dar toate frizeriile sunt închise. Aş face-o singur, dar n-am foarfece. De-aceea vă rog să-mi împrumutaţi unul.

        — Bine. Vă tund eu. Dar vă previn. Dacă aveţi altceva în minte, cine ştie ce viclenii, schimbarea înfăţişării pentru a vă deghiza, dacă-i ceva politic la mijloc, să nu vă supăraţi pe noi, o să dăm de ştire acolo unde trebuie. Aşa-s timpurile.

        — Pentru Dumnezeu, nu vă faceţi asemenea griji.

        Croitoreasa îl lăsă să intre, îl conduse într-o odăiţă laterală, nu mai mare decât o cămară, şi peste câteva clipe doctorul şedea pe scaun, ca la frizerie, cu un cearşaf strâns înfăşurat împrejurul gâtului.

        Croitoreasa plecă după instrumente şi, foarte repede, se întoarse cu foarfece, pieptene, cu câteva maşini de tuns de diferite numere, cu o curea şi un brici.

        — Am făcut de toate la viaţa mea, îi explică ea, văzându-l pe doctor uimit de faptul că avea toate instrumentele necesare. Am lucrat şi ca frizeriţă. În războiul celălalt, pe când eram soră de caritate, am învăţat să tund şi să bărbieresc. Barba o să v-o tund mai întâi cu foarfecele şi apoi o să v-o rad.

        — Dacă puteţi, vă rog să-mi scurtaţi părul cât mai mult.

        — O să încerc. Păreţi un om cult, dar vă prefaceţi că nu ştiţi. Acum nu mai socotim zilele pe săptămâni, ci pe decade. Astăzi suntem în şaptesprezece şi, în zilele cu şapte, frizeriile sunt închise, au liber. Parcă n-aţi şti.

        — Pe cuvântul meu. De ce m-aş preface? Vin de departe. Nu-s din partea locului.

        — Staţi liniştit. Nu vă mişcaţi. Nu vreau să vă tai. Deci veniţi de departe? Şi cu ce aţi venit?

        — Pe jos.

        — Aţi venit pe şosea?

        — Un timp am mers pe şosea, după aceea de-a lungul căii ferate. Ah, câte garnituri sunt înzăpezite! De toate felurile, trenuri de lux speciale.

        — A mai rămas o bucăţică. O dăm jos de-aici şi gata. Aţi venit cu probleme de familie?

        — Ce probleme de familie! Am venit în chestiuni de serviciu, în problema fostei uniuni a întovărăşirilor de credit. Sunt inspector de teren. M-au trimis într-un turneu de inspecţii tocmai la mama dracului. Am rămas blocat în Siberia de Est. Şi n-am cu ce mă întoarce. Nu mai există trenuri. A trebuit s-o iau pe jos. Merg de o lună şi jumătate. Am văzut atâtea grozăvii încât nu mi-ar ajunge toată viaţa ca să povestesc.

        — Nici nu trebuie să povestiţi. Vă învăţ de bine. Zic că nu trebuie să povestiţi nimic, nimic. Acum e mai bine să taci mâlc. Întovărăşiri de credit, trenuri de lux înzăpezite, inspectori şi revizori – cel mai bine ar fi să uitaţi aceste cuvinte. Cine ştie în ce bucluc puteţi nimeri din cauza lor. Puteţi nimeni cu oiştea-n gard. Mai bine aţi minţi că sunteţi doctor sau profesor. Aşa, barba am tuns-o, de-acum v-o rad. Vă săpunesc şi-o să întineriţi cu zece ani. Mă duc să încălzesc nişte apă.

        „Cine-i femeia asta? se gândi doctorul în absenţa ei. Am senzaţia că parcă între noi ar exista o anumită legătură şi ar trebui s-o cunosc. Am văzut sau am auzit ceva despre ea. Probabil că îmi aminteşte de cineva. Dar de cine naiba?”

        Croitoreasa se întoarce.

        — Deci acuma ne bărbierim. Da, ar fi mai bine s-o lăsaţi mai moale cu vorba. Bună zicală era altădată. Cică vorba e de argint, iar tăcerea e de aur. Trenuri speciale, îiitovărăşiri de credit. Mai bine aţi născoci că sunteţi doctor sau profesor. Şi nu mai spuneţi nimănui ce aţi văzut. Pe cine mai puteţi mira în zilele noastre? Nu vă doare?

        — Puţin.

        — Trage, ştiu că trebuie să tragă. Răbdaţi. Nu se poate fară să vă doară. Părul a crescut, s-a întărit, pielea s-a dezobişnuit. Da. Acum oamenii nu mai pot fi uimiţi cu nimic. Fiecare a văzut destule. Şi noi am îndurat multă amărăciune. Câte nu s-au întâmplat aici pe vremea hatmanilor! Furturi, crime, răpiri. Oamenii erau vânaţi. De pildă, unui satrap mărunt i se pusese pata pe un sublocotenent. Îşi trimite soldaţii să-l pândească în dumbrava de la marginea oraşului, în faţa casei lui Krapulski. Îl dezarmează şi-l duc sub escortă la Razvilie. Iar pe-atunci Razvilie era ce-i acum Ceka guberniei. Locul Căpăţânii1. De ce daţi din cap? Ciupeşte briciul? Ştiu, dragul meu, ştiu. N-am ce face. Aici trebuie să trag contra cu briciul, dar şi perii sunt ca sârma. Aşa-i aici. Soţia deci e înnebunită. Kolia! Kolia al meu! şi se duce la şeful cel mare. Adică vine vorba că se duce. Cine să-i dea drumul? Omul era păzit. Dar o persoană de pe strada de alături avea intrare la comandant şi la toţi le-a luat apărarea. Iar comandantul era un om nemaipomenit de bun la suflet, nu ca alţii. Generalul Galiullin. Iar de jur împrejur linşaje, atrocităţi, drame de gelozie. Exact ca în romanele spaniole.

        „De Lara îmi spune, îşi dădu seama doctorul, dar, precaut tăcu şi nu puse întrebări amănunţite. Iar când a zis „ca în romanele spaniole„, iar mi-a adus aminte de cineva. Chiar cu aceste cuvinte potrivite ca nuca-n perete.”

        — Acum, fireşte, alta-i situaţia. Chiar dacă-s şi-acum destule anchete, turnătorii, execuţii. Dar în idee e cu totul altceva. În primul rând, puterea e încă nouă. Conduce de prea puţin timp ca să fi prins gustul. În al doilea rând, orice s-ar zice, ăştia-s pentru oamenii simpli, de aceea se bucură de sprijin. Noi am fost patru surori. Şi toate am muncit. În mod firesc, ne simţim atrase de bolşevici. Una dintre noi a murit, a fost măritată cu un deportat politic. Soţul ei a fost administratorul unei uzine. Fiul lor, adică nepotul meu, e comandantul rebelilor noştri din pădure, am putea zice că-i o celebritate.

        „Asta era! se lămuri Iuri Andreevici. E mătuşa lui Liveri, legenda locală, şi cumnata lui Mikuliţân, frizeriţa, croitoreasa, acăriţa, omul bun la toate. Totuşi, voi tăcea, ca să nu mă dau de gol.”

        — Nepotul meu din copilărie se simte atras de popor. A crescut printre muncitorii de la Sviatogor Bogatâr, fabricile din Varâkino, poate aţi auzit de ele. Dar, doamne, ce facem? Ia te uită ce-am făcut, proastă şi uitucă ce sunt! Un obraz l-am bărbierit, iar pe celălalt l-am uitat. Iată ce-nseamnă să te iei cu vorba. Dar dumneavoastră de ce nu m-aţi luat la rost? Vi s-a uscat săpunul pe faţă. Mă duc să mai încălzesc nişte apă. S-a răcit.

        După ce Tunţeva se întoarse, Iuri Andreevici o întrebă:

        — Varâkino-i un loc uitat de lume şi de Dumnezeu, nu-i aşa? Probabil că toate nenorocirile astea n-au ajuns până acolo.

        — N-a fost chiar uitat de Dumnezeu. Coclaurile de-acolo au avut de îndurat chiar mai multe decât noi. Prin Varâkino au trecut nu ştiu ce bande înarmate. Nu vorbeau limba noastră. Au trecut prin toate casele, au scos oamenii afară şi i-au împuşcat. Şi au plecat fără să zică nici pâs. Cadavrele au rămas să zacă în zăpadă. Căci era iarnă. De ce vă mişcaţi aşa brusc? Cât pe ce să vă tai.

        — Spuneam că şi cumnatul dumneavoastră locuia la Varâkino. Nici el n-a scăpat de toate astea?

        — Nu, a scăpat. Dumnezeu e mare. A plecat la timp de acolo cu nevastă-sa. Cu cea nouă, cu cea de-a doua. Nu ştiu unde se află acum, dar toată lumea ştie că au scăpat cu viaţă. Acolo, în ultimul timp, apăruseră şi nişte oameni noi. O familie de la Moscova, venetici. Aceia plecaseră şi mai devreme. Bărbatul cel tânăr, capul familiei, dispăruse fără urmă. Ce înseamnă fără urmă?! Asta doar se zice ca să nu se amărască oamenii. Deci trebuie să presupunem că a murit, că a fost ucis. L-au tot căutat, dar degeaba, nu l-au găsit. Între timp, celălalt, bătrânul, a fost chemat înapoi la Moscova. Era profesor de agronomie. Am auzit că a primit chemare chiar de la guvern. Prin Iuriatin au trecut înainte de a doua ocupaţie a albilor. Iar vă fâţâiţi, dragă tovarăşe? Dacă vă suciţi şi vă smuciţi în felul ăsta sub brici, nu-i mare lucru să-mi tai clientul. Vreţi prea mult de la frizer.

        „Deci sunt la Moscova!” „La Moscova! La Moscova!”, auzea el în suflet ecoul acestor cuvinte, în timp ce, pentru a treia oară, urca treptele de fontă. Apartamentul gol îl întâmpină iarăşi cu hărmălaia îngrozitoare a şobolanilor, care săreau şi cădeau, fugind în toate părţile. Lui Iuri Andreevici îi era clar că alături de aceste fiinţe scârboase nu va putea închide ochii, oricât ar fi de obosit. Pregătirile pentru culcare le începu prin astuparea găurilor de şobolani. Din fericire, în dormitor nu erau atât de multe, ca în restul apartamentului, unde până şi duşumelele şi fundaţiile zidurilor erau ciuruite. Dar trebuia să se grăbească. Se apropia întunericul. Ce-i drept, la bucătărie îl aştepta pe masă o lampă, care, probabil în aşteptarea lui, fusese scoasă din perete şi umplută pe jumătate cu petrol. Lângă aceasta, într-o cutioară rămasă la locul ei, erau câteva chibrituri, în număr de zece, cum constată Iuri Andreevici. Însă şi chibriturile, şi petrolul era mai bine să le economisească. În dormitor mai descoperi un opaiţ cu resturi de untdelemn, pe care, desigur, şobolanii îl linseseră aproape tot.

        În câteva locuri, muchiile plintelor erau depărtate de duşumea. Iuri Andreevici umplu crăpăturile cu câteva straturi de cioburi împinse cu vârfurile înăuntru. Uşa de la dormitor se închidea bine, lipindu-se fix de prag. Putea s-o încuie şi, astfel apărat, datorită faptului că astupase găurile, se putea izola de restul apartamentului. Toate aceste pregătiri pentru culcare duraseră ceva mai mult de o oră.

        Un colţ al dormitorului era ocupat de o sobă de teracotă, a cărei margine de sus nu ajungea chiar până în tavan. În bucătărie era o rezervă de vreo zece braţe de lemne. Iuri Andreevici se decise s-o jefuiască pe Lara de vreo două braţe şi, aşezându-se în genunchi, se apucă să clădească lemnele pe braţul stâng. Le duse în dormitor, le puse lângă sobă, apoi se uită înăuntru ca să vadă dacă e în bună stare de funcţionare. Voise să încuie dormitorul cu cheia, dar broască era defectă şi de aceea înţepeni uşa cu o hârtie împăturită în mai multe. Apoi, fără grabă, se apucă să aprindă focul.

        Punând lemnele în sobă, văzu un semn pe secţiunea transversală a unuia dintre butuci. Surprins, recunoscu semnul. Erau literele iniţiale „p” şi „k”, care, pe lemnele netăiate, indicau depozitul din care proveneau. Cu aceste litere, altădată, pe vremea lui Krueger, erau ştanţate capetele de butuci de la Parcela Kulab din Varâkino, în perioadele când fabricile vindeau surplusul de lemn pentru foc.

        Prezenţa acestor lemne în gospodăria Larei dovedea că ea îl cunoaşte pe Samdeviatov, care se îngrijeşte de ea, aşa cum, altădată, îl aproviziona pe doctor cu toate lucrurile necesare pentru familia lui. Această descoperire fu ca un cuţit înfipt în inima doctorului. Şi mai înainte se jenase de ajutorul pe care i-l acorda Anfim Efimovici. Acum jena acestor obligaţii era complicată şi de alte sentimente.

        Puţin probabil că Anfim o ajută pe Larisa Fiodorovna numai de ochi frumoşi. Iuri Andreevici îşi imagină manierele libertine ale lui Samdeviatov şi nesăbuinţa feminină a Larei.

        În sobă lemnele uscate de la Kulab trosneau în cor şi, pe măsură ce se aprindeau, accesul de gelozie al lui Iuri Andreevici, iscat din nişte presupoziţii vagi, deveneau certitudine.

        Însă sufletul îi era chinuit cu totul şi o durere o împingea deoparte pe alta. Nu se putea descotorosi de aceste bănuieli. Gândurile lui, cu de la sine putere, săreau de la 'un subiect la altul. Îşi aduse aminte de ai săi şi, pentru un timp, fantasmagoriile geloziei îi fură acoperite.

        „Deci, dragii mei, sunteţi la Moscova?” De-acum i se părea că Tunţeva îi confirmase şi că aceştia ajunseseră cu bine acasă. „Deci aţi repetat fără mine acest drum lung şi greu? Cum aţi ajuns? Ce să însemne această delegaţie, această chemare a lui Aleksandr Aleksandrovici? O fi fost o propunere din partea Academiei care îl invită să reia activitatea la catedră? Ce-aţi găsit acasă? Şi oare mai există casa noastră? O, ce greu mi-e şi cât sufăr, Doamne! O, ce bine-ar fi să pot să nu mă mai gândesc! Cum mi se încâlcesc gândurile! Ce-i cu mine, Tonia? Mi se pare că mă îmbolnăvesc. Ce-o să se întâmple cu mine şi cu voi toţi, Tonia, Tonecika, Tonia, Şurocika, Aleksandr Aleksandrovici? De ce m-ai alungat de pe faţa Ta, lumină neasfinţită1? De ce viaţa vă îndepărtează pe toţi de mine? De ce suntem întotdeauna despărţiţi? Dar curând o să fim împreună, o să fim împreună, nu-i aşa? Ne vom vedea? Totul o să fie iarăşi bine, nu-i aşa?

        Dar cum de mă mai rabdă pământul, dacă mereu uit că Tonia trebuia să nască şi că, probabil, a născut? Nu-i prima dată când mă dovedesc atât de uituc. Cum i-o fi fost naşterea? Cum a născut? în drum spre Moscova au trecut prin Iuriatin. Deşi Lara nu-i cunoştea, ar fi putut pomeni ceva despre ei în scrisoare. Căci pentru croitoreasa şi frizeriţa aceea străină, soarta lor nu a rămas cu totul necunoscută. Ce lipsă de atenţie ciudată, care seamănă a indiferenţă! La fel de inexplicabilă ca şi trecerea sub tăcere a relaţiilor ei cu Samdeviatov.”

        Iuri Andreevici cercetă cu alţi ochi, mai atenţi, pereţii dormitorului. Ştia că dintre lucrurile aflate aici nu exista niciunul care să-i aparţină Larei, deoarece mobilierul era al foştilor proprietari anonimi, care se ascundeau undeva. Deci aceste lucruri nu puteau nicidecum depune mărturie despre gusturile Larei.

        Oricum însă, începu să se simtă stingherit printre bărbaţii şi femeile care îl priveau de pe pereţi, din fotografiile lor mărite. Mobila de prost gust respira ostilitate. Se simţea străin şi de prisos în acest dormitor.

        Iar el, prostul, îşi amintise de-atâtea ori această casă, avusese nostalgia ei şi, în închipuire, intra în cameră nu ca într-o încăpere, ci ca în dorul lui pentru Lara! Cât de caraghios trebuie să pară din exterior acest mod de simţire! Oare aşa trăiesc, aşa se comportă şi se exprimă oamenii puternici, practicienii de felul lui Samdeviatov, bărbaţii cu adevărat frumoşi? Şi de ce Lara ar trebui să prefere slăbiciunea lui de caracter şi limbajul obscur, ireal al iubirii lui? Oare chiar are nevoie de acest haos? Oare chiar vrea Lara să fie ceea ce înseamnă ea pentru el?

        Dar ce înseamnă ea pentru el, după cum s-a exprimat acum o clipă? O, la această întrebare avea întotdeauna răspunsul pregătit.

        Iată seara aceasta de primăvară de afară. Tot văzduhul e sfâşiat de sunete. Vocile copiilor care se joacă sunt presărate în locuri situate la depărtări diferite, parcă drept semn că întreg spaţiul este viu. Şi depărtarea aceasta e Rusia, născătoarea lui fără seamăn, vestită, muceniţă, încăpăţânată, sucită, poznaşă, divinizată, cu extravaganţe etern măreţe şi fatale, care nu pot fi niciodată ghicite dinainte! O, ce dulce e viaţa! Ce bine e să trăieşti pe lume şi să iubeşti viaţa! O, cum îţi vine mereu să-i mulţumeşti vieţii, însăşi existenţei, să le mărturiseşti acest lucru fără ascunzişuri!

        Tocmai aceste lucruri sunt Lara. Cu ele nu se poate sta de vorbă, iar Lara este reprezentanta lor, expresia lor, harul auzului şi al cuvântului, dăruit principiilor necuvântătoare ale existenţei.

        Şi nu e adevărat, de-o mie de ori nu-i adevărat tot ce-a trăncănit el despre ea în aceste clipe de îndoială. Dimpotrivă, ce perfecte şi ireproşabile sunt toate în fiinţa ei!

        Lacrimi de admiraţie şi căinţă i se aşternură pe ochi. Deschise uşiţa sobei şi scormoni jăraticul cu vătraiul. Jarul curat, răbufnit în flăcări, îl împinse în fundul sobei, iar tăciunii nearşi complet îi aduse mai în faţă, unde soba trăgea mai bine. Câtva timp stătu cu uşiţa deschisă. Îl desfăta jocul luminii şi al căldurii pe obraji şi pe mâini. Reflexele lungi ale luminii îl făcură să-şi revină complet.

        O, cât de mult îi lipsea ea acum, ce nevoie avea, în clipa aceasta, de ceva care să provină vădit, palpabil de la ea!

        Scoase din buzunar scrisoarea boţită. O scoase cu faţa cealaltă a hârtiei şi abia acum îşi dădu seama că este scrisă şi pe verso, de jos. Privind hârtia mototolită, el citi la lumina jucăuşă a flăcărilor din sobă: „Ştii că ai tăi sunt la Moscova. Tonia a născut o fetiţă”. Urmau câteva rânduri înnegrite, apoi frazele: „Am tăiat pentru că e stupid să scrii despre asta. O să vorbim despre toate când o să ne vedem. Mă grăbesc, încerc să fac rost de un cal. Nu ştiu ce mă fac dacă nu găsesc. Cu Katenka mi-ar fi prea greu.”. Ultimele cuvinte erau şterse şi nu se puteau citi.

        „După cal a dat fuga la Anfim şi probabil că l-a convins să i-l împrumute, dacă a plecat”, reflectă, calm, Iuri Andreevici. „Dacă, în această privinţă, conştiinţa nu i-ar fi fost absolut curată, n-ar mai fi amintit acest amănunt.”

        După ce soba se înfâerbântă, doctorul închise portiţa şi mâncă ceva. După masă, îl cuprinse un acces de somnolenţă. Fără să se dezbrace, se întinse pe canapea şi adormi imediat. Nu auzi hărmălaia asurzitoare şi insolentă a şobolanilor, care îşi făceau de cap dincolo de uşa şi pereţii dormitorului. Visă la rând două vise urâte.

        Era la Moscova, într-o cameră, în faţa unei uşi de sticlă încuiate, pe care, pentru mai multă siguranţă, o ţinea de clanţă din toate puterile. Îndărătul uşii se zbătea, plângea şi se ruga să-l lase înăuntru fiul lui, Şurocika, îmbrăcat într-un paltonaş, cu pantaloni de marinar şi cu o căciuliţă pe cap, frumuşel şi nefericit. În spatele băieţelului, stropindu-l şi pe el, şi uşa, se prăvălea vuind o cascadă provenită poate de la conducta de apă sau de la canalizare (fenomen frecvent în zilele acelea), poate de la un torent de apă furios, răspândind în jur frigul milenar şi întunericul din peşterile care păreau acum că, precum un defileu muntos, se sfârşeau şi se propteau în uşa aceea.

        Vuietul apei în cădere îl speria de moarte pe băieţel. Nu i se auzeau strigătele, pentru că vuietul apei i le acoperea. Dar Iuri Andreevici vedea că acesta alcătuia cu buzele cuvintele: „Tăticule! Tăticule!”.

        Lui Iuri Andreevici i se rupea inima. Cu toată fiinţa sa, voia să-l ia în braţe pe băiat, să-l strângă la piept şi să fugă cu el încotro va vedea cu ochii.

        Dar, cu ochii plini de lacrimi, trăgea de clanţa uşii încuiate şi nu dădea drumul băieţelului înăuntru, jertfindu-l unor fals-înţelese sentimente de cinste şi onoare, pe care le avea faţă de o femeie, alta decât mama băiatului, care dintr-o clipă în alta trebuia să intre în cameră pe cealaltă uşă.

        Iuri Andreevici se trezi scăldat în sudoare şi lacrimi. „Am febră. Mă îmbolnăvesc, se gândi el imediat. Dar nu e tifos. E o formă grea de îmbolnăvire, periculoasă, rezultată din oboseală, o boală cu criză, ca în cazul tuturor infecţiilor serioase, şi problema este cine va învinge: viaţa sau moartea? Dar ce somn îmi el” Şi adormi din nou.

        Visă o dimineaţă întunecoasă de iarnă şi o stradă aglomerată din Moscova, cu felinarele încă aprinse. După toate semnele, era încă înainte de revoluţie: strada era animată, zornăiau primele tramvaie, felinarele aruncau dâre galbene pe zăpada cenuşie de pe trotuare.

        Visă un apartament lung, cu multe ferestre, care dădeau toate spre aceeaşi stradă. Apartamentul era la etajul întâi, destul de jos, iar perdelele de la ferestre erau lungi, până-n podele. În camere dormeau, în felurite poze, nişte oameni îmbrăcaţi, veniţi parcă de la drum, şi era o dezordine ca într-un vagon, se vedeau resturi de mâncare pe nişte ziare pătate de grăsime, oase nestrânse de friptură de găină, aripi şi picioare, iar duşumeaua era plină de încălţările, perechi-perechi, ale rudelor sau cunoştinţelor aflate în trecere sau lipsite de locuinţă. Având treabă până peste cap, prin apartament umbla iute gazda, Lara, într-un halat încins în grabă în jurul mijlocului. El se ţinea scai de ea, punându-i nişte întrebări banale şi nepotrivite, iar ea n-avea nici o clipă de tihnă, îi răspundea doar întorcându-şi capul spre el din mers, aruncându-i priviri nedumerite şi izbucnind în hohote cristaline, irezistibile de râs, singurele forme de intimitate care mai rămăseseră între ei. Şi era atât de distantă, atât de rece şi atât de seducătoare, femeia aceea, căreia el îi dăruise totul, pe care o preferase tuturor bucuriilor din lume şi renunţase, de dragul ei, la tot, considerând că toate acestea, în comparaţie cu ea, sunt inferioare şi nu au nici o valoare.

        Nu el însuşi, ci ceva mai general, mai cuprinzător decât el plângea şi se tânguia în fiinţa lui cu nişte cuvinte ca de fosfor, gingaşe şi senine, luminânde prin întuneric. Şi, împreună cu sufletul, plângea şi el. Îi era milă de sine însuşi.

        „Mă îmbolnăvesc, sunt bolnav, raţiona el în momentele de trezire, printre stările de somn, de delir din pricina febrei şi de inconştienţă. Probabil că e totuşi o formă de tifos, care nu a fost descrisă în tratate şi despre care nu am învăţat la facultatea de medicină. Trebuie să gătesc, trebuie să mănânc ceva, altfel mor de foame.”

        Dar la prima tentativă de a se ridica într-un cot, se convingea că nu era nici măcar în stare să se mişte, după care leşina din nou sau adormea.

        „Oare de cât timp zac aici, îmbrăcat? se întrebă el într-unul dintre momentele de luciditate. De câte ore? De câte zile? Când m-am prăbuşit, începuse să se desprimăvăreze. Iar acum geamurile sunt îngheţate, o gheaţă atât de poroasă şi murdară, încât camera e cufundată în întuneric.

        La bucătărie şobolanii răsturnau cu zgomot farfuriile, se căţărau pe partea cealaltă a zidului, se prăbuşeau pe duşumea, bufnindu-şi trupurile grele, chiţcăind dezgustător de ascuţit, ca şi cum ar fi plâns.

        Şi doctorul iarăşi adormea şi se trezea, descoperind că geamurile îngheţate sunt inundate de o lumină roşie, care se străvede prin sticlă precum vinul roşu turnat în nişte pahare de cristal. Şi nu ştia dacă e lumina zorilor sau a amurgului.

        La un moment dat, i se năzăriră nişte voci foarte aproape de el şi se îngrozi, crezând că acestea sunt primele semne de nebunie. Plângându-şi singur de milă, ridica un şuvoi de şoapte mute spre cer, implorându-l pe Dumnezeu să nu-l lase singur, să nu-l părăsească. „M-ai alungat de pe faţa Ta, lumină neasfinţită, şi-acoperit sunt acum de bezna străină a necuratului!”1. Şi deodată înţelese că nu visează, că este adevărul adevărat, că e dezbrăcat şi spălat, că are pe el o cămaşă curată şi că nu mai e întins pe canapea, ci într-un pat curat şi că, amestecându-şi părul şi lacrimile cu părul şi lacrimile lui, deasupra lui stă aplecată Lara. De bucurie, îşi pierdu cunoştinţa.

        În delirul său recent, dojenise cerul pentru indiferenţă, iar cerul, cu toată imensitatea lui, coborâse deasupra patului şi două mâini de femeie, mari şi albe până la umeri, se întindeau spre el. I se împăienjeneau ochii de bucurie şi, ca şi cum s-ar fi prăbuşit în haosul inconştienţei, căzu în întunericul fericirii.

        Toată viaţa făcuse ceva, fusese mereu ocupat, lucrase în casă, tratase oameni la spital, meditase, studiase, produsese. Ce bine era să înceteze a mai fi activ, să înceteze a încerca să obţină ceva, să se gândească la ceva, ce bine era să renunţe temporar la această muncă în favoarea naturii, să devină el însuşi un lucru, un obiect în mâinile ei milostive, splendide, creatoare de frumuseţe!

        Iuri Andreevici se întrema repede. Îl hrănea, îl vindeca Lara cu grijile ei, cu splendoarea ei de lebădă albă, cu şoaptele umede, mângâietoare şi răguşite ale întrebărilor şi răspunsurilor ei.

        Discuţiile cu jumătate de glas, chiar cele mai neînsemnate, erau pline de semnificaţie, ca dialogurile lui Platon.

        Mai mult chiar decât comuniunea sufletească, îi unea o prăpastie ce-i despărţea de restul lumii. Amândurora le repugna la fel de mult tot ce era fatal de tipic în omul contemporan, entuziasmul lui artificial, vioiciunea ţipătoare şi acea lipsă mortală de avânt, pe care cu atâta râvnă o propovăduiesc numeroşii lucrători din domeniul ştiinţelor sau artelor, pentru ca genialitatea să continue a rămâne o raritate.

        Iubirea lor era imensă. Dar de iubit iubesc toţi, fără să remarce caracterul excepţional al sentimentului.

        Pentru ei însă, şi prin asta erau unici, clipele, când, asemenea adierii eternităţii, în existenţa lor umană predestinată îşi făcea loc patima, erau momente de revelaţie şi de descoperire a ineditului în propriile lor fiinţe şi în viaţă.

        — Trebuie să te întorci neapărat la ai tăi. N-o să te reţin nici o zi mai mult decât este nevoie. Dar vezi ce se întâmplă. De-abia ne-am contopit cu Rusia Sovietică şi imediat ne-a înghiţit ruina acesteia. Cu ajutorul Siberiei şi al Orientului încearcă să-i astupe găurile. Tu nu ştii încă nimic. Dar în timpul bolii tale, în oraş s-au schimbat multe lucruri. Rezervele din depozitele noastre sunt cărate la centru, la Moscova. Pentru Moscova, asta-i o picătură într-un ocean, transporturile dispar în ea ca într-un sac fără fund, iar noi rămânem fără alimente. Poşta nu funcţionează, trenurile de pasageri au fost anulate, circulă numai garniturile care transportă cereale. Iarăşi fierbe tot oraşul ca înainte de răscoala lui Gaida, iarăşi, drept răspuns la manifestările de nemulţumire, îşi face de cap Ceka.

        Unde să pleci, când eşti numai piele şi os, când n-a mai rămas decât sufletul din tine? Vrei să o porneşti iarăşi pe jos? Păi, n-ai să ajungi! După ce o să te mai întremezi, când o să mai prinzi puteri, va fi altă discuţie.

        Nu vreau să crezi că insist, dar în locul tău, înainte de a pleca spre familie, m-aş angaja pentru câtva timp. Trebuie să lucrezi neapărat în specialitatea ta – o să se aprecieze lucrul acesta. Deci, în locul tău, m-aş angaja, de pildă, la Direcţia sanitară a guberniei. E în fosta clădire a Direcţiei spitalelor.

        Că altfel, judecă şi tu. Eşti fiul unui milionar siberian, care s-a sinucis. Soţia ta e fiica unui fabricant şi moşier din partea locului. Ai fost la partizani şi ai fugit. Oricum ai lua-o, e vorba de părăsirea rândurilor armatei revoluţionare, adică de dezertare. În nici un caz nu trebuie să rămâi fără un loc de muncă. Nici situaţia mea nu-i mai sigură. Şi eu mă angajez la Secţia de învăţământ, pentru că îmi arde pământul sub picioare.

        — Cum arde? Dar Strelnikov?

        — Tocmai din cauza lui Strelnikov îmi arde. Ţi-am mai spus că are mulţi duşmani. Acum Armata Roşie a învins. De-acum militarilor fără partid, care au fost aproape de vârf şi ştiu prea multe, li se va da peste cap. De fapt, bine-ar fi dacă li s-ar da peste cap, dar cred că-i vor lichida pe toţi, ca să şteargă urmele. Printre ei, Paşa-i primul pe listă. Se află în mare pericol. A fost în Extremul Orient. Am aflat că a fugit, că se ascunde. Se zice că-i dat sub urmărire. Dar să nu mai vorbim despre el. Nu-mi place să plâng, dar, dacă-l mai pomenesc cu un singur cuvânt, simt că n-o să mă mai pot abţine.

        — L-ai iubit, îl mai iubeşti şi acum, nu-i aşa?

        — Doar m-am măritat cu el, este soţul meu. E o personalitate deosebită, strălucită. Sunt foarte vinovată faţă de el. Ar fi un neadevăr dacă aş zice că i-am făcut ceva rău. Însă el e un om foarte mare şi foarte sincer, iar eu, în comparaţie cu el, sunt un nimeni, un nimic. Asta-i vina mea. Dar, rogu-te, să nu mai vorbim despre asta. Îţi promit că voi reveni mai târziu, că-ţi voi spune mai multe, dar nu acum. Cât despre Tonia ta, e o minune! Ca o pictură de Botticelli. Am fost de faţă când a născut. Ne-am împrietenit la toartă. Însă şi asta te-aş ruga s-o lăsăm pe mai târziu. Deci hai să ne căutăm amândoi câte un loc de muncă. Vom merge la slujbă. În fiecare lună ne vom primi lefurile, miliarde de ruble. Înainte de ultima răsturnare a puterii, au fost puse în circulaţie bancnotele siberiene. Apoi au fost anulate şi mult timp, cât ai bolit tu, am trăit fără nici un fel de bani. Da. Imaginează-ţi. Greu de crezut, dar am reuşit să ne descurcăm. Acum, la fosta casierie, a fost adus un transport de bancnote, se zice că-s cel puţin patruzeci de vagoane. Sunt tipărite pe coli mari, cu două culori, roşu şi albastru, ca timbrele poştale, şi sunt împărţite în pătrate mici. Pătratele albastre valorează câte cinci milioane, iar cele roşii câte zece milioane. Se decolorează uşor, tiparul e prost, cerneala tipografică se ia pe degete.

        — Ştiu, am văzut bancnotele astea. Au fost puse în circulaţie înainte de plecarea noastră din Moscova.

        — Ce ai făcut atâta timp la Varâkino? A mai rămas cineva pe acolo? Ce te-a reţinut atât de mult?

        — Katia şi cu mine am făcut curat în casa voastră. M-am temut că te vei duce direct acolo. Nu voiam să-ţi găseşti căminul într-un asemenea hal.

        — În care hal? Ce-i acolo: ruină, dezordine?

        — Dezordine. Murdărie. Am făcut curat.

        — Văd că eviţi să-mi răspunzi. Îmi ascunzi ceva. Dar fâe cum vrei tu, n-o să mă apuc să te descos. Povesteşte-mi despre Tonia. Cum a botezat-o pe fetiţă?

        — Maşa. În amintirea mamei tale.

        — Mai vorbeşte-mi despre ai mei.

        — S-o lăsăm pe altă dată. Ţi-am spus că abia mă abţin să nu plâng.

        — Acest Samdeviatov, care ţi-a dat calul, e o persoană foarte interesantă, nu-i aşa?

        — Foarte interesantă.

        — Îl cunosc foarte bine pe Anfim Efimovici. Ne-a fost prieten. Aici, în locurile astea străine pentru noi, ne-a ajutat mult.

        — Ştiu. Mi-a povestit.

        — Sunteţi prieteni? încearcă să-ţi fâe de folos?

        — Pur şi simplu mă copleşeşte cu binefacerile lui. Nici nu ştiu ce m-aş fi făcut fară el.

        — Mi-e uşor să-mi imaginez. Să presupun că sunteţi prieteni buni şi că te vizitează oricând doreşte? Probabil că-i mort după tine.

        — Fireşte că da. Nu mă mai slăbeşte.

        — Dar tu? Iartă-mă. Am cam întrecut măsura. Cu ce drept te întreb? Scuză-mă. N-am fost prea delicat.

        — O, nu-i nimic. Însă cred că altceva te interesează. Vrei să afili ce fel de relaţii sunt între noi, nu-i aşa? Vrei să ştii dacă în amiciţia noastră nu s-a strecurat cumva ceva mai intim? Fireşte că nu. Îi sunt foarte obligată lui Anfim Efimovici, îi sunt cât se poate de îndatorată, dar, chiar dacă m-ar îmbrăca în aur, chiar dacă şi-ar da viaţa pentru mine, asta nu m-ar face să mă apropii de el nici măcar cu un pas. Din naştere mi-a displăcut acest tip de oameni, care nici pe departe nu seamănă cu mine. În treburile domestice, aceşti inşi întreprinzători, siguri pe sine, autoritari sunt de neînlocuit. Însă în chestiuni sentimentale, automulţumirea lor cocoşească, masculină, e oribilă. Eu înţeleg cu totul altfel afecţiunea în viaţă. Dar asta încă nu-i totul. Din punct de vedere moral, Anfim îmi aminteşte de alt om, mult mai respingător decât el, care este vinovat că eu sunt aşa cum sunt, datorită căruia sunt ceea e sunt.

        — Nu înţeleg. Cum eşti? Explică-te. Îmi pari cel mai bun om din lume.

        — Ah, Iurocika, cum poţi vorbi aşa? Eu sunt serioasă cu tine, iar tu îmi faci complimente de salon. Mă întrebi cum sunt. În mine s-a rupt ceva, am rămas cu o fisură în suflet pentru toată viaţa. Am fost făcută femeie prea devreme, într-un mod criminal, am fost iniţiată în viaţă din partea cea mai urâtă, în sensul fals, bulevardier, pe care i-l atribuia vieţii un trântor îngâmfat şi destul de în vârstă. Unul dintre monştrii de odinioară, care profitau de orice şi îşi permiteau orice poftă.

        — Cred că înţeleg. Aveam nişte bănuieli. Dar stai puţin. E uşor să-mi imaginez durerea ta nepotrivită unui copil, spaima lipsei de experienţă, prima jignire prin care ai trecut, cât încă erai o fată nematurizată. Dar toate astea sunt de domeniul trecutului. Vreau să spun că acum aceasta nu mai e tristeţea ta, ci a acelora care, asemenea mie, te iubesc. Eu trebuie să-mi smulg părul din cap şi să mă simt disperat din pricina întârzierii, din cauză că n-am fost lângă tine încă de pe atunci, ca să preîntâmpin cele întâmplate, dacă ele, într-adevăr, sunt o nenorocire pentru tine. Uluitor. Mi se pare că pot fi gelos de moarte, cu patimă, numai faţă de cineva inferior mie, îndepărtat. Rivalitatea cu cineva superior mie îmi provoacă cu totul alte sentimente. Dacă un om apropiat mie spiritual, pe care îl iubesc, ar îndrăgi aceeaşi femeie ca şi mine, aş avea faţă de el un sentiment de frăţie tragică, nu aş simţi pornirea să mă cert cu el sau să-i fac concurenţă. Desigur că nici o clipă n-aş fi în stare să împart cu el femeia iubită. Dar m-aş retrage cu sentimentul unei cu totul alte suferinţe decât gelozia, mai puţin răzbunătoare.

        Acelaşi lucru s-ar întâmplă cu mine dacă m-aş întâlni cu un artist care m-ar umili prin forţa superioară a talentului său în lucrări asemănătoare celor pe care le fac eu. Probabil că aş renunţa la căutările mele care-i repetă tentativele ce m-au învins.

        Dar văd că am deviat de la subiectul discuţiei. Cred că nu te-aş iubi atât de tare dacă n-ai avea de ce te plânge şi ce regreta. Nu-mi plac oamenii care au mereu dreptate, care nu au căzut, care nu au bătut în retragere. Virtutea lor e moartă şi lipsită de valoare. Frumuseţea vieţii nu li s-a revelat.

        — Păi, tocmai de această frumuseţe îţi vorbesc. Mi se pare că, pentru a putea vedea, imaginaţia trebuie să-ţi fie neatinsă, iar capacitatea de receptare trebuie să-ţi fie în stare intactă. Iar eu tocmai de asta am fost lipsită. Poate că mi-aş fi creat o concepţie proprie despre viaţă, dacă, de la primii paşi, n-aş fi văzut-o sub o amprentă străină, vulgarizatoare. Dar asta nu-i totul. Din cauză că în viaţa mea abia începută a intervenit banalitatea imorală şi egoistă, am ratat căsătoria ulterioară cu un om mare şi remarcabil, care m-a iubit mult şi căruia i-am răspuns cu aceleaşi sentimente.

        — Stai puţin. Despre soţul tău o să-mi povesteşti mai târziu. Ţi-am spus că gelozia îmi este provocată, în mod obişnuit, de un om care-mi e inferior, nu de acelaşi calibru cu mine. Nu sunt gelos pe soţul tău. Ce-i cu celălalt?

        — Care „celălalt”?

        — Ticălosul care ţi-a distrus viaţa. Cine-i?

        — Un avocat din Moscova, destul de cunoscut. A fost amic cu tata şi, după moartea lui, a sprijinit-o material pe mama, când trăiam în sărăcie. Necăsătorit, bogat. Probabil că-l fac să pară mai interesant decât era în realitate, probabil că-i acord o importanţă pe care n-o merită. Nu merită nici măcar să-l ponegresc. E un ins cât se poate de ordinar. Dacă vrei, îţi spun cum îl cheamă.

        — Nu-i nevoie, ştiu. L-am văzut o dată.

        — Zău?

        — La hotelul în care se otrăvise mama ta. Era seara târziu. Eram încă nişte copii, gimnazişti.

        — O, îmi amintesc întâmplarea. Veniserăţi şi stăteaţi în întuneric, în vestibulul de la intrare. Poate că niciodată nu mi-aş fi amintit scena asta, dar tu m-ai ajutat s-o extrag din memorie. Mi-ai pomenit de ea, mi se pare, la Meliuzeevo.

        — Komarovski era acolo.

        — Da? Se prea poate. Pe-atunci nu era greu să fim văzuţi împreună, ne întâlneam foarte des.

        — De ce ai roşit?

        — Din pricina cuvântului „Komarovski” auzit pe buzele tale. Este un lucru neobişnuit şi surprinzător pentru mine.

        — Cu mine mai venise un coleg de gimnaziu, cu care învăţam în aceeaşi clasă. Iată ce mi-a relatat la hotel. Komarovski l-a recunoscut pe omul întâlnit cândva întâmplător, în nişte circumstanţe neobişnuite. O dată, când călătorea cu trenul, acest băiat, acest gimnazist, Mihail Gordon, a fost martor la sinuciderea tatălui meu, care era un industriaş milionar. Mişa mergea în acelaşi tren cu tata. Tata s-a aruncat din mersul trenului, cu intenţia de a se sinucide. Tata era însoţit de juristul său consult, de Komarovski. Acesta îl făcuse pe tata să se apuce de băut şi, după ce îl aduse în pragul falimentului, l-a împins şi la sinucidere. Din cauza lui s-a sinucis tata şi eu am rămas orfan.

        — Nu se poate! Ce amănunt semnificativ! Să fie adevărat? Deci a fost şi geniul tău rău? Ce mult ne face acest lucru să semănăm! Pur şi simplu, pare o predestinare!

        — Iată omul din pricina căruia sunt gelos nebuneşte, incurabil.

        — Cum poţi spune aşa ceva? Nu numai că nu-l iubesc, îl dispreţuiesc.

        — Te cunoşti chiar atât de bine pe tine însăţi? Firea omenească, mai ales cea feminină, e misterioasă şi plină de contradicţii. Prin un anumit colţişor al dezgustului tău eşti, poate, mai dependentă de el decât de oricare om pe care îl iubeşti de bunăvoie, fără constrângere.

        — E groaznic ce mi-ai spus. Şi ca de obicei, ai spus-o atât de sec încât această monstruozitate mi se pare a fi un adevăr. Dar atunci e groaznic!

        — Linişteşte-te! Nu asculta ce-ţi zic. Am vrut să spun că sunt gelos pe ceea ce este obscur, inconştient, pe lucruri faţă de care explicaţiile sunt imposibile şi nu pot fi ghicite. Sunt gelos pe lucrurile cu care îţi faci toaleta, pe picăturile de transpiraţie care-ţi apar pe piele, pe bolile infecţioase care plutesc în aer, care te pot molipsi şi îţi pot infesta sângele. Şi ca pe o asemenea molipsire sunt gelos pe Komarovski, care mi te va lua cândva, aşa cum cândva ne va despărţi moartea mea sau a ta. Ştiu că toate acestea trebuie să ţi se pară o îngrămădire de obscurităţi. Dar nu le pot exprima mai elegant şi mai inteligibil. Te iubesc la nesfârşit, dincolo de raţiune, uitând absolut de toate.

        — Mai vorbeşte-mi despre soţul tău. „Noi doi, în cartea sorţii suntem pe-acelaşi rând”, după cum spune Shakespeare.

        — Unde spune asta?

        — În Romeo şi Julieta.

        — Ţi-am vorbit mult despre el în Meliuzeevo, când pornisem în căutarea lui. Apoi şi aici, în Iuriatin, când, din povestirile tale, am aflat că a vrut să te aresteze la el în vagon. Poate ţi-am spus, poate nu, dar o dată l-am văzut de departe, când urca în maşină. Nici nu-ţi poţi imagina cum era păzit! Am găsit atunci că nu s-a schimbat aproape deloc. Aceeaşi faţă frumoasă, cinstită, fermă, cea mai cinstită dintre toate feţele pe care le-am văzut de când sunt pe lume. Nici o umbră de afectare, acelaşi caracter puternic, care nu se preface câtuşi de puţin. Aşa a fost întotdeauna şi aşa a rămas. Şi totuşi, am remarcat o schimbare, care m-a pus pe gânduri.

        Parcă ceva abstract ar fi pătruns în înfăţişarea lui, decolorându-i-o. Faţa lui vie, de om, a devenit personificare, principiu, imagine a ideii. Mi s-a strâns inima de durere văzând această transformare. Am înţeles că provine de la acele forţe în mâna cărora s-a predat, care sunt sublime, dar ucigătoare şi nemiloase, care nici pe el nu-l vor cruţa cândva. Mi s-a părut că este însemnat de însuşi destinul. Dar poate că sunt zăpăcită. Poate că m-am lăsat influenţată de expresiile tale, atunci când mi-ai descris întâlnirea voastră. Căci, dincolo de comunicarea sentimentelor noastre, împrumut atât de multe de la tine!

        — Nu aşa. Povesteşte-mi cum aţi trăit înainte de revoluţie.

        — De copil visam la puritate. Paşa a fost întruchiparea purităţii. Am fost aproape vecini. Eu, el şi Galiullin. Am fost pasiunea lui de copil. Încremenea, îl treceau fiorii ori de câte ori mă vedea. Nu-i frumos, probabil că recunosc şi că ştiu asta. Dar ar fi mai rău dacă m-aş preface că nu ştiu. Am fost deci iubirea lui de copil, pasiunea aceea înrobitoare care de obicei este ascunsă, pe care orgoliul copilăresc nu permite să ţi-o divulgi şi care, chiar şi fără cuvinte, ţi-e scrisă pe chip şi o poate vedea oricine. Eram prieteni. Eram atât de deosebiţi unul de altul, pe cât de mult ne asemănăm noi doi, eu şi cu tine. Şi tot atunci l-am ales cu inima. Am decis să-mi unesc viaţa cu acest băiat fermecător, imediat ce vom fi destul de mari pentru asta. Încă de pe atunci, m-am logodit mintal cu el.

        Dacă ai şti ce înzestrat el Extraordinar! Tatăl lui era un simplu acar sau cantonier la calea ferată, iar el, numai datorită talentului şi râvnei sale, a atins – era să zic nivelul, dar ar trebui să spun altceva a atins deci perfecţiunea cunoştinţelor actuale universitare în două specialităţi: matematică şi studii clasice. Doar nu-i o glumă!

        — Atunci din ce pricină vi s-a destrămat căsătoria, dacă tot zici că vă iubeaţi atât de mult?

        — Greu de răspuns la această întrebare. Imediat o să-ţi povestesc totul. Dar mă mir. Eu, femeie slabă, să-ţi explic ţie, care eşti un om atât de inteligent, ce se întâmplă acum cu viaţa în general, cu viaţa oamenilor din Rusia, şi de ce se destramă familiile, inclusiv a mea şi a ta? Doar nu crezi că aceasta se întâmplă din cauza oamenilor, că la mijloc e potrivirea sau nepotrivirea de caracter, iubirea sau neiubirea. Tot ce derivă din cotidian, tot ce este orânduit şi ţine de cuibul omenesc s-a făcut praf şi pulbere o dată cu revoluţia şi cu reaşezarea societăţii pe alte temelii. Firescul a fot răsturnat şi distrus. N-a mai rămas decât forţa nefirească, neîntrebuinţată a sincerităţii goale, despuiate, pentru care nu s-a schimbat nimic, deoarece ea, în toate timpurile, a tremurat şi a năzuit spre sinceritatea de alături, la fel de dezgolită şi singuratică. Eu şi cu tine suntem precum primii oameni, precum Adam şi Eva, care nu aveau cu ce să-şi acopere goliciunea la începutul lumii. Ca şi ei, noi doi suntem acum, la sfârşitul lumii, la fel de despuiaţi şi pribegi. Şi suntem ultimele vestigii ale acelei măreţii infinite, care a fost creată pe lume în mileniile ce s-au scurs de la ei şi până la noi, şi în memoria acestor minunăţii dispărute respirăm şi iubim şi plângem şi ne ţinem unul de altul şi ne lipim eu de tine şi tu de mine.

        După o scurtă pauză, Lara continuă mult mai calmă:

        — Am să-ţi spun: Dacă Strelnikov ar deveni din nou Paşenka Antipov. Dacă ar înceta cu nebuniile şi răzvrătirile. Dacă timpurile s-ar întoarce îndărăt. Dacă undeva departe, la capătul lumii, printr-o minune, ar licări fereastra casei noastre, cu lampa şi cărţile pe masa de lucru a lui Paşa, mi se pare că m-aş târî în genunchi până acolo. Ar tresălta totul în mine. Nu aş rezista acestei chemări a trecutului, acestei chemări a fidelităţii. Aş sacrifica totul. Chiar tot ce am mai scump. Pe tine. Chiar şi iubirea mea faţă de tine, atât de uşoară, nesilită, firească. Ah, iartă-mă. Am luat-o razna. Nu-i adevărat.

        Se aruncă la pieptul lui şi începu să plângă. Curând îşi reveni. Ştergându-şi lacrimile, îi spuse:

        — E aceeaşi chemare a datoriei, care te împinge spre Tonia. Doamne, ce amărâţi suntem! Ce se va întâmplă cu noi? Ce-i de făcut?

        După ce reuşi să se stăpânească, Lara continuă:

        — Totuşi, nu ţi-am răspuns. Nu ţi-am spus de ce ni s-a distrus fericirea. Şi eu m-am lămurit destul de târziu. Am să-ţi povestesc. Nu e doar povestea noastră. Aceasta a devenit soarta multora.

        — Povesteşte-mi, iubito.

        — Ne-am căsătorit chiar înainte de război, cu doi ani înainte de izbucnirea acestuia. De îndată ce am început să trăim după mintea noastră, după ce ne-am aranjat casa, s-a pornit războiul. Acum sunt convinsă că războiul este de vină pentru toate nefericirile care au urmat după aceea şi care şi acum lovesc generaţia noastră. Îmi amintesc foarte bine cum era în copilărie. Am apucat timpurile când încă mai erau valabile valorile moştenite din paşnicul secol precedent. Oamenii ascultau de glasul raţiunii. Considerau firesc şi necesar tot ce le sugera conştiinţa. Moartea unui om de mâna altui om era o raritate, un eveniment excepţional, cu totul în afara ordinii lucrurilor. Se credea că uciderile puteau fi întâlnite numai în tragedii, în romanele poliţiste şi în rubricile de fapt divers de prin ziare. Nimeni n-ar fi crezut că se pot întâmplă în existenţa noastră obişnuită.

        Şi deodată, din acest ritm calm, nevinovat, s-a produs saltul în sânge şi vaiete, a apărut această nebunie şi sălbăticie a uciderii de fiecare zi, de fiecare ceas, a crimei legiferate şi elogiate.

        Probabil că niciodată aşa ceva nu va rămâne nepedepsit. Ştii mai bine decât mine, îţi aminteşti poate cum, brusc, toate au început să meargă spre dezastru. Circulaţia trenurilor, aprovizionarea oraşelor cu alimente, temeliile vieţii de familie, fundamentele morale ale conştiinţei.

        — Continuă. Ştiu ce vei spune. Ce bine înţelegi tot ce se întâmplă! Mă bucur să te ascult.

        — Atunci a pătruns minciuna pe pământul rusesc. Marea nenorocire, rădăcina tuturor relelor care au urmat a fost pierderea încrederii în preţul părerii proprii. Oamenii şi-au închipuit că a trecut timpul când se conduceau după sugestiile oferite de propriul lor simţ moral, că trebuie să repete ce spun alţii şi să trăiască după alte principii, străine şi îndesate tuturor pe gât. A început să se impună dominaţia frazei, mai întâi a celei monarhiste, apoi a celei revoluţionare.

        Această rătăcire socială a fost atotcuprinzătoare, contagioasă. Totul a căzut sub influenţa ei. Nici casa noastră n-a rezistat acestei epidemii. S-a clătinat ceva în ea. În locul spontaneităţii noastre dintotdeauna şi în discuţiile noastre a pătruns o fărâmă de declamaţie idioată, un fel de sporovăială doctă, de faţadă, obligatorie, pe marginea unor teme obligatorii, de importanţă universală. Oare Paşa, un om atât de subtil şi de exigent cu sine, care deosebea fară greş realitatea de aparenţă, putea trece pe lângă făţărnicia strecurată în viaţa noastră fară să o observe?

        Tocmai de aceea a comis eroarea fatală, care a determinat tot ce avea să urmeze. Semnul epocii, răul social l-a luat drept ceva ce aparţine casei noastre. Tonul nefiresc, tensiunea cazonă a părerilor noastre le-a extins asupra propriei persoane, atribuindu-le mediocrităţii, pedanteriei sale şi zicându-şi că nu-i decât un om în carapace1. Probabil că ţi se pare de neconceput ca asemenea fleacuri să fi însemnat ceva în viaţa noastră. Nu-ţi poţi imagina ce importanţă le acorda Paşa şi câte prostii a făcut din pricina acestui infantilism.

        A plecat la război, deşi nimeni nu-i cerea acest lucru. A făcut-o ca să se elibereze de el însuşi, de opresiunea lui imaginară. De aici au început nebuniile lui. Cu un orgoliu adolescentin greşit dirijat, s-a supărat pe ceva din viaţă, pe care oamenii nu se supără niciodată. A început să fie îmbufnat pe cursul evenimentelor, pe istorie. Au început disensiunile lui cu istoria. Căci şi acum încă mai încearcă să-şi încheie socotelile cu ea. De aici provin extravaganţele lui provocatoare. Merge la moarte sigură din această ambiţie prostească. Ah, dacă l-aş putea salva!

        — Ce infinit de pur şi intens îl iubeşti! Iubeşte-l, iubeşte-l! Nu sunt gelos, nu-ţi stau în cale.

        Vara veni şi se duse pe neobservate. Doctorul se însănătoşise. Temporar, în aşteptarea plănuitei plecări la Moscova, se angajase în trei locuri deodată. Rapida devalorizare a banilor îl obliga să se descurce cu mai multe slujbe.

        Doctorul se scula la cântatul cocoşilor, ieşea în strada Negustorilor şi cobora de-a lungul ei, pe lângă cinematograful „Gigantul”, spre fosta tipografie a Armatei de Cazaci din Urali, acum rebotezată „Zeţarul Roşu”. La colţul străzii Gorodskaia, pe uşa Administraţiei Locale, îl întâmpina tăbliţa „Reclamaţii”. Traversa pieziş piaţa şi ajungea în strada Mălăia Buianovka. Trecând de fabrica lui Stegop, străbătea curtea din spate a spitalului şi intra în dispensarul Spitalului Militar, locul său principal de muncă.

        Cea mai mare parte a drumului său trecea pe sub copacii umbroşi, cu crengile răsfirate deasupra străzii, pe lângă case ciudate, din lemn, cu acoperişurile ţuguiate, cu garduri din bare de fier, cu porţile sculptate şi cu ancadramente pictate la ferestre.

        Lângă dispensar, în fosta grădină moştenită de văduva negustorului Goregliadiv, se înălţa o căsuţă curioasă, scundă, clădită în stil medieval rusesc. Era placată cu cărămidă smălţuită, iar piramidele care înţesau zidurile o făceau să semene cu vechile conace boiereşti din Moscova.

        De trei-patru ori pe decadă, Iuri Andreevici pleca de la dispensar în fosta casă a lui Ligetti de pe Staraia Miasskaia, unde participa la şedinţele Direcţiei sanitare regionale Iuriatin.

        La capătul celălalt al oraşului se afla casa pe care tatăl lui Anfim, Efim Samdeviatov, o donase oraşului în memoria răposatei sale soţii, care murise dându-i naştere lui Anfim. În această clădire funcţionau Institutul de Ginecologie, pe care îl întemeiase Samdeviatov. Acum clădirea adăpostea cursurile rapide de medicină şi chirurgie „Rosa Luxemburg”. În cadrul acestor cursuri, Iuri Andreevici preda patologia generală şi încă vreo câteva discipline facultative.

        De la aceste locuri de muncă se întorcea acasă seara târziu, istovit şi flămând, şi o găsea pe Larisa Fiodorovna ocupată până peste cap cu treburile gospodăreşti, gătind şi spălând rufe. Arătând destul de prozaică şi domestică, cu mânecile suflecate şi poalele prinse-n brâu, ea aproape că-l speria cu forţa ei de atracţie maiestuoasă, impresionantă, mai mult chiar dacă ar fi găsit-o înainte de a pleca la un bal, mai înaltă, crescută parcă pe tocuri, cu o rochie albă, decoltată, cu trenă foşnitoare.

        Lara gătea sau spăla şi apoi, cu apa cu săpun rămasă, se apuca să frece podelele. Sau, calmă şi mai puţin dezlănţuită, călca sau cârpea rufele ei şi ale Katiei. Sau, după ce terminase cu gătitul, spălatul şi curăţenia, făcea lecţii cu Katia. Sau, înfundându-şi nasul în broşuri, se străduia să se reeduce politic înainte de a ajunge iarăşi profesoară la noua şcoală, reorganizată.

        Cu cât o simţea mai apropiată pe această femeie şi pe fiica ei, cu atât mai puţin simţea curajul să le considere ca fiind familia lui, cu atât mai severă era interdicţia impusă modului lui de gândire de către sentimentul datoriei faţă de ai săi şi de durerea conştiinţei faptului că îi înşală. Această reţinere a lui nu avea nimic jignitor pentru Lara şi Katenka. Dimpotrivă, acest mod nefamilial de simţire conţinea un univers întreg de stimă, care elimina dezinvoltura şi vulgaritatea.

        Însă această duplicitate îl chinuia şi îl rănea, iar Iuri Andreevici se obişnuise cu ea, aşa cum te poţi obişnui cu o rană nevindecată, care sângerează mereu.

        Aşa trecură două sau trei luni. O dată, în octombrie, Iuri Andreevici îi spuse Larisei Fiodorovna:

        — Ştii, cred că va trebui să renunţ la serviciu. E aceeaşi istorie veche, care se repetă mereu. Totul începe cum nu se poate mai bine. „Suntem bucuroşi când omul munceşte cinstit. La fel, salutăm şi ideile, mai ales pe cele noi. Cum să nu le salutăm? Bine aţi venit! Lucraţi, luptaţi, căutaţi!”

        Apoi, în practică, pricep că prin idei nu se înţelege, de fapt, decât aparenţa lor, garnitura verbală menită a preamări revoluţia şi regimul. Mi-e lehamite şi silă. Nu mă pricep deloc la osanale.

        Şi într-adevăr, ei au dreptate. Fireşte că nu sunt de partea lor. Dar mi-e greu să mă împac cu gândul că ei sunt eroi, personalităţi strălucite, în timp ce eu nu-s decât un suflet meschin, partizan al obscurantismului şi înrobirii omului. Ai auzit vreodată de Nikolai Vedeniapin?

        — Da, sigur. Înainte de a te cunoaşte pe tine am auzit de el, apoi am aflat mai multe din ceea ce mi-ai spus tu. Simocika Tunţeva îl pomeneşte adeseori. E discipola lui. Dar, spre ruşinea mea, nu i-am citit cărţile. Nu-mi plac scrierile dedicate în întregime filosofiei. După părerea mea, filosofia ar trebui să fie doar un condiment al artei şi vieţii. A nu face decât filosofie e la fel de ciudat ca şi când ai mânca numai hrean. Însă iartă-mă, prostiile astea ne îndepărtează de miezul discuţiei.

        — Nu, dimpotrivă. Sunt de acord cu tine. E un mod de gândire foarte asemănător cu al meu. Deci vorbeam despre unchiul meu. Poate că într-adevăr influenţa lui m-a corupt. Însă ei înşişi strigă în gura mare: diagnostician genial, diagnostician genial. Şi, ce-i drept, greşesc foarte rar atunci când determin boala. Dar e vorba de aceeaşi intuiţie care le repugnă, cu care, cică, păcătuiesc în faţa lor, e vorba de cunoaşterea de ansamblu, care cuprinde dintr-o dată tot tabloul.

        Mă preocupă problema mimetismului, adaptarea exterioară a organismelor la culoarea mediului. Aici, în această racordare, se ascunde trecerea uluitoare a interiorului în exterior.

        Am îndrăznit să ating aceste chestiuni la cursuri. Şi-au început! „Idealism, misticism. Filosofie naturală goetheană, neoschellingism.”

        Trebuie să plec. De la Direcţia sanitară şi de la Institut îmi dau singur demisia, însă la spital voi încerca să rezist până când mă vor concedia ei. Nu vreau să te sperii, dar uneori am presimţirea că pot fi arestat din clipă în clipă.

        — Doamne fereşte, Iurocika! Din fericire, încă nu s-a ajuns atât de departe. Dar ai dreptate. Nu strică să fim prevăzători. După cum am băgat de seamă, fiecare instaurare a acestei puteri noi trece prin câteva etape. Mai întâi este triumful raţiunii, spiritul critic, lupta cu prejudecăţile.

        Deocamdată, începe cea de-a doua perioadă. Încep să aibă câştig de cauză forţele tenebroase ale celor „infiltraţi”, ale falşilor acoliţi. Se înteţesc suspiciunea, turnătoriile, intrigile, ura. Şi ai dreptate, ne aflăm la începutul celei de-a doua faze.

        Nu trebuie să caut prea departe ca să-ţi dau un exemplu. La noi, în colegiul tribunalului revoluţionar, au fost cooptaţi doi vechi deţinuţi politici din Hodatskoe, foşti muncitori, un oarecare Tiverzin şi încă unul, Antipov.

        Amândoi mă cunosc foarte bine, unul dintre ei e chiar tatăl soţului meu. În realitate însă, abia de când au fost ei transferaţi aici, am început să tremur pentru viaţa mea şi a Katiei. De la amândoi mă pot aştepta la orice. Antipov nu mă poate suferi. Mă pot aştepta ca, într-o bună zi, ăştia doi să mă distrugă, să-l ucidă chiar şi pe Paşa, în numele unei justiţii revoluţionare superioare.

        Foarte curând au avut prilejul să continue această discuţie. Între timp, într-o noapte, fusese făcută o percheziţie la numărul 48 de pe strada Mălăia Buianovka, în casa văduvei Goregliadova, cea de lângă dispensar. În clădire s-a găsit un depozit de arme şi a fost descoperită o organizaţie contrarevoluţionară. Au fost arestaţi mulţi oameni din oraş, apoi valurile de percheziţii şi arestări au continuat. Cu privire la aceasta, lumea vorbea în şoaptă că o parte din cei suspecţi au trecut pe malul celălalt al fluviului. Se enunţau asemenea păreri: „Ce folos vor avea din asta? Sunt fluvii şi fluvii. Unele, într-adevăr, sunt salvatoare. În Blagoveşcensk, de exemplu, care-i pe malul Amurului, de partea cealaltă e China. Ai sărit în apă, ai trecut Amurul înot şi adio! – puneţi-mi sare pe coadă! Ăsta da, fluviu! E cu totul altceva”.

        — Atmosfera devine din ce în ce mai încărcată, spuse Lara. S-au dus vremurile când eram în siguranţă. Fără doar şi poate, vom fi arestaţi. Şi atunci ce se va întâmplă cu Katenka? Sunt mamă. Trebuie să evit nenorocirea asta şi să inventez ceva. Trebuie să am o soluţie pregătită din timp pentru o asemenea alternativă. Înnebunesc numai când mă gândesc la asta.

        — Hai să medităm împreună. Ce ne-ar rămâne de făcut în situaţia asta? Suntem în stare să evităm această lovitură? Doar e un lucru care ţine de destin.

        — Nu putem fugi şi nici nu avem unde. Însă trebuie să ne tragem în umbră, în planul al doilea. De pildă, am putea pleca la Varâkino. O să mă mai gândesc la casa din Varâkino. E destul de departe şi locul e părăginit. Însă acolo nu le-am mai sta în ochi, ca aici. Vine iarna. Nu m-ar înspăimânta să locuiesc acolo toată iarna. Înainte de a ne găsi, am smulge un an de viaţă, care-ar fi oricum un câştig. Legătura cu oraşul ne-ar putea ajuta Samdeviatov s-o obţinem. Cred că ar accepta să ne ascundă. Dar tu ce zici? Ce-i drept, acum acolo nu mai locuieşte nici un suflet de om, e un pustiu deprimant. Cel puţin aşa era în martie, când m-am dus acolo. Şi se zice că sunt şi lupi. Dar oamenii, mai ales cei de teapa lui Antipov sau Tiverzin, sunt acum mai înspăimântători decât lupii.

        — Nu ştiu ce să zic. Tot timpul mă îndemni să plec la Moscova, mereu mă sfătuieşti să nu-mi mai amân plecarea. Acum e mai simplu. M-am interesat la gară. După cât se pare, s-au lăsat păgubaşi să-i mai vâneze pe desăgari. Cred că nu pe toţi călătorii care nu au hârtii în regulă îi dau jos din tren. Au obosit să tot împuşte, acum împuşcă mai rar.

        Mă nelinişteşte că toate scrisorile pe care le trimit la Moscova rămân fară răspuns. Trebuie să ajung acolo şi să văd ce se întâmplă cu ai mei. Asta mi-o spui şi tu mereu. Atunci cum să înţeleg vorbele tale despre Varâkino? Ai să stai singură, fără mine, în locul acela uitat de lume, atât de îngrozitor?

        — Nu, fireşte că, fără tine, aşa ceva e de neconceput.

        — Atunci tot mai eşti de părere că trebuie să plec la Moscova?

        — Da, e absolut necesar.

        — Ascultă. Ştii ce? Am un plan excelent. Hai şi tu la Moscova. O luăm şi pe Katenka cu noi.

        — La Moscova? Ai înnebunit! Ce să fac eu acolo? Nu, trebuie să rămân aici. Trebuie să fiu aici, aproape. Aici se hotărăşte soarta lui Paşenka. Trebuie să aştept până la capăt ca, în caz de nevoie, să-l pot ajuta.

        — Atunci să ne gândim la Katenka.

        — Din când în când mă vizitează Simuşka, Sima Tunţeva. Am vorbit zilele astea despre ea.

        — Sigur că da. O văd deseori la tine.

        — Mă mir de tine. Oare bărbatul chiar nu are ochi? în locul tău m-aş fi îndrăgostit de ea. Ce drăguţă e î Ce bine arată! Talia. Zvelteţea. Inteligenţa. Cultura, Bunătatea. Claritatea opiniilor.

        — În ziua când am ajuns în oraş, după ce am fugit de la partizani, m-a bărbierit sora ei, Glafira, croitoreasa.

        — Ştiu. Amândouă surorile locuiesc cu cea mai mare, Avdotia, bibliotecara. Sunt o familie muncitoare şi cinstită. Vreau să le rog s-o ia în grija lor pe Katenka, în cazul că eu şi cu tine vom fi arestaţi. Încă nu m-am decis.

        — Asta chiar că numai în cazul când nu vom mai avea altă ieşire. Însă să sperăm că Dumnezeu o să ne ajute să nu ajungem până acolo.

        — Se zice că Sima-i cu minţile cam duse de-acasă. Într-adevăr, nu se poate zice că ar fi o femeie întru totul normală. Dar asta numai ca urmare a profunzimii şi originalităţii ei. E fenomenal de cultivată, dar nu la modul intelectual, ci altfel, ca un om din popor. Părerile ei se aseamănă foarte bine cu ale tale. I-aş lăsa-o pe Katia cu inima uşoară ca s-o crească.

        Iarăşi se dusese la gară şi se întorsese cu buzele umflate. Nu era nimic sigur. Şi el, şi Lara se confruntau cu necunoscutul. Ziua era rece şi întunecată, ca înainte de prima ninsoare. La răspântii, unde se aşternea mai larg decât deasupra străzilor înguste, cerul avea culoarea iernii.

        Când Iuri Andreevici ajunse acasă, Lara avea o musafiră, pe Sima. Amândouă purtau o discuţie care semăna mai curând cu o conferinţă ţinută de Sima în faţa gazdei sale. Iuri Andreevici nu vru să le deranjeze. În plus, voia să fie singur câtva timp. Femeile discutau în camera alăturată, cu uşa întredeschisă. Prin perdeaua lungă, care atârna până-n podele, cuvintele lor răzbăteau până la el fară nici o piedică.

        — Am ceva de cusut, dar dumneata, dragă Sima, nu lua în seamă, sunt numai urechi. La vremea mea, în facultate, am urmat istoria şi filosofia. Construcţia ideilor dumitale îmi place foarte mult. În plus, pentru mine e o uşurare să te ascult. În ultimul timp n-am prea dormit din pricina grijilor. E de datoria mea s-o pun pe Katia în siguranţă, în cazul când ni se va întâmplă vreo nenorocire. Trebuie să mă gândesc la asta cu sânge rece. Dar planurile la rece nu-s pe potriva puterilor mele. Sunt mâhnită că trebuie să constat lucrul acesta. Sunt mâhnită din pricina oboselii şi a somnului insuficient. Şi apoi, din clipă în clipă trebuie să ningă. Când ninge, e o plăcere să asculţi o expunere lungă şi inteligentă. Ai observat că, dacă te uiţi pe fereastră când ninge, ţi se pare că cineva vine prin curte spre casă? începe, Simuşka. Te ascult.

        — Unde rămăsesem data trecută?

        Iuri Andreevici nu auzi răspunsul Larei. Începu să urmărească ce spunea Sima.

        — Putem să ne folosim de cuvintele: cultură, epoci. Dar ele sunt înţelese în mod diferit. Deci, datorită sensului lor confuz, nu vom apela la ele. Le vom înlocui cu alte expresii.

        Aş zice că omul este compus din două părţi. Din Dumnezeu şi din operă. Evoluţia spiritului uman se divide în opere de o durată imensă. Ele au fost efectuate de generaţii şi au urmat una alteia. O astfel de operă a fost Egiptul, o astfel de operă a fost Grecia, o astfel de operă a fost cunoaşterea biblică a lui Dumnezeu de către proroci. Dintre acestea, ultima în sens temporal, căreia încă nu i-a succedat o alta, este creştinismul, operă săvârşită de inspiraţia contemporană.

        Pentru a-ţi prezenta în toată frumuseţea ei, într-un mod neaşteptat, altfel decât ştii şi te-ai obişnuit, mai simplu, deci pentru a-ţi explica acel ceva nou, nemaipomenit adus de creştinism, am să analizez împreună cu dumneata câteva fragmente din textele liturgice, numai câteva şi acelea prescurtate.

        Majoritatea stiharelor sunt alcătuite din fragmente alăturate, provenite din Noul şi Vechiul Testament. Cu conceptele lumii vechi, cu tufişul arzător, cu exodul lui Israel din Egipt, cu pruncii în cuptorul aprins, cu Iona în pântecele balenei şi aşa mai departe, sunt confruntate preceptele lumii noi, adică opiniile despre cum a rămas grea Fecioara Maria şi despre învierea lui Hristos.

        În această împreunare frecventă, aproape permanentă, vechimea vechiului, noutatea noului şi diferenţa dintre ele apar deosebit de clar.

        Într-o mulţime de versete, maternitatea Măriei este comparată cu trecerea Mării Roşii de către evrei. De exemplu, în versetul „în Marea Roşie câteodată se zugrăvea icoana unei mirese fecioare”1, se spune „După trecerea lui Israel marea s-a făcut de netrecut, preacurata după naşterea lui Emanuel s-a făcut fecioară”2. Adică, după ce a trecut poporul lui Israel, apele mării au acoperit drumul lor, iar Fecioara, după ce l-a născut pe Dumnezeu, a rămas neprihănită. Ce fel de întâmplări sunt puse aici în paralel? Ambele evenimente sunt supranaturale, amândouă sunt recunoscute drept minuni. Dar în ce vedeau minunea aceste timpuri diferite, vechiul timp primitiv şi noul timp, de după Roma, după atâta evoluţie?

        Într-unul din cazuri, din porunca patriarhului Moise, căpetenia poporului său, la o fluturare a toiagului său fermecat, marea s-a despicat în două, lăsând să treacă o seminţie întreagă, câtă frunză şi iarbă, lasă deci să treacă prin sine o mulţime de sute de mii de oameni şi, după ce trece ultimul dintre ei, se închide iarăşi la loc, acoperindu-i şi înecându-i pe egiptenii care îi urmăreau. Spectacolul era pe gustul celor vechi, stihia ascultă de vocea vrăjitorului, mulţimea se înghesuie precum oştile romane în decursul campaniilor, avem poporul şi conducătorul, adică nişte lucruri care pot fi văzute şi auzite şi care te buimăcesc.

        În celălalt caz, o fecioară, adică o fiinţă obişnuită, pe care lumea veche nici n-ar fi băgat-o în seamă, dă naştere, în taină şi linişte, unui prunc, aduce pe lume o viaţă, minunea vieţii, viaţa tuturor, „Viaţa tuturor”1, cum va fi numit mai pe urmă. Naşterea ei este nelegiuită nu doar din punctul de vedere al cărturarilor, ca fiind în afara căsătoriei, ci contrazice chiar legile naturii. Fecioara nu naşte din necesitate, ci printr-o minune, printr-o inspiraţie. Este acea inspiraţie pe baza căreia Evanghelia, care de regulă opune excepţionalul banalităţilor şi sărbătoarea zilelor de lucru, vrea să clădească viaţa în pofida oricăror constrângeri.

        Ce schimbare uriaşă! în ce fel pentru cer (pentru că toate acestea trebuie apreciate cu ochiul cerului, pentru că în faţa cerului, în rama sfântă a unicităţii, se săvârşesc toate acestea), deci în ce fel, pentru ce această împrejurare pur omenească, insignifiantă din punctul de vedere al celor din vechime, a devenit la fel de importantă ca o strămutare de populaţie?

        S-a mişcat ceva în lume. S-a sfârşit Roma, domnia cantităţii, constrângerea, impusă cu armele, de a trăi în turmă, cu toţii la un loc. Conducătorii şi popoarele au rămas în domeniul trecutului.

        În locul lor a venit personalitatea, propovăduirea libertăţii. Istoria unei vieţi omeneşti a devenit povestirea Dumnezeiască, a umplut cu conţinutul său spaţiul universal. Cum se spune într-o cântare de Buna Vestire, Adam a vrut să devină om şi a greşit, nu a devenit, iar acum Dumnezeu devine om, ca să-l transforme pe Adam în Dumnezeu („Dumnezeu e om, până la Dumnezeu pe Adam o să-l înalţe”1). Sima continuă:

        — Imediat o să-ţi mai spun ceva pe tema asta. Însă acum fac o mică digresiune. În ceea ce priveşte grija faţă de oamenii muncii, ocrotirea mamei, lupta împotriva puterii banului, timpul nostru revoluţionar e un timp unic, de neuitat, cu realizări de lungă durată, care vor dăinui întotdeauna. Însă înţelegerea vieţii, filosofia fericirii care ni se impun acum, ei bine, nici nu-mi vine să cred că despre aşa ceva se vorbeşte serios, într-atât de caraghioasă este această rămăşiţă a trecutului. Aceste declamaţii despre conducători şi popoare ne-ar putea întoarce la timpurile Vechiului Testament, ale seminţiilor de păstori şi ale patriarhilor, dacă ar avea forţa necesară pentru a putea să întoarcă viaţa şi să arunce istoria înapoi prin milenii. Din fericire, aşa ceva este imposibil.

        Câteva cuvinte despre Hristos şi Magdalena. Nu din povestirea evanghelică despre ea, ci dintr-o rugăciune din Săptămâna Patimilor, mi se pare din Marţea sau Miercurea Mare. Însă toate acestea le ştii foarte bine şi dumneata, Larisa Fiodorovna. Nu vreau decât să-ţi amintesc câte ceva, în nici un caz nu doresc să-mi dau aere de superioritate.

        Patimă în slavoneşte, după cum bine ştii, înseamnă în primul rând pătimire, patimile Domnului, „ale Domnului ce se duce de bunăvoie la chinuri”2. În plus, acest cuvânt mai este utilizat şi cu semnificaţia rusească de mai târziu, cea de desfrâuri sau pofte. „Cu patima înrobindu-mi demnitatea sufletului, vită am fost”, „Alungaţi din rai, prin înfrânarea patimilor să încercăm a ne întoarce”3 şi aşa mai departe. Probabil că sunt foarte stricată, dar nu-mi plac citaniile de acest fel dinaintea Paştelui, care sunt menite să înfrâneze simţurile şi să ucidă carnea, întotdeauna mi se pare că aceste rugăciuni grosolane, plate, fără poezia altor texte bisericeşti, au fost compuse de nişte călugări graşi, plesnind de sănătate. Şi problema nu e că aceşti călugări n-au trăit după pravile şi i-au înşelat pe ceilalţi. N-aveau decât să trăiască şi cât se poate de cinstit. Nu de ei era vorba, ci de conţinutul acestor fragmente. Aceste întristări conferă o importanţă prea mare anumitor slăbiciuni ale trupului şi faptului dacă trupul este bine hrănit sau sleit de puteri. E dezgustător. O chestiune murdară, inexistentă, secundară este înălţată pe o culme nemeritată, incompatibilă cu ea. Scuză-mă că amân ceea ce e mai important. Acum o să te răsplătesc pentru că ai avut răbdare să-mi asculţi digresiunile.

        Întotdeauna m-am întrebat de ce Magdalena este pomenită chiar în ajunul Paştelui, în pragul sărbătorii morţii şi învierii lui Hristos. Nu cunosc cauza, dar amintirea a ceea ce este viaţa mi se pare foarte oportună chiar în clipa despărţirii de ea şi în pragul învierii din morţi. Acum ascultă cu ce patimă reală, cu ce sinceritate nemiloasă se face această pomenire.

        Există îndoieli dacă este Magdalena, Maria Egipteanca sau altă Mărie. Însă, oricine ar fi, ea îl roagă pe Dumnezeu: „Dezleagă-mă de păcat, aşa cum eu îmi despletesc părul”1.

        Cât de concret este exprimată setea de mântuire, de căire! Atât de concret, încât pare un lucru pe care îl poţi atinge cu mâinile.

        Mai există o exclamaţie asemănătoare în alt tropar pentru aceeaşi zi, mai amănunţit, în care aproape cu siguranţă este vorba despre Maria Magdalena.

        Aici, cu o concreteţe teribilă, palpabilă, ea îşi căina trecutul, se plânge că fiecare noapte îi aprinde apucăturile incorigibile. „Precum noaptea e pentru mine aţâţarea desfrâului nepotolit şi tot întunecată şi fără lună mi-i grija păcatului”2. Îl roagă pe Hristos să-i primească lacrimile de căinţă şi să-şi plece urechea la jeluirile inimii ei, ca să-i poată şterge picioarele preacurate cu pletele ei, în vuietul cărora s-a ascuns Eva, uluită şi ruşinată. „Lasă-mă să-ţi sărut picioarele preacurate şi să ţi le şterg cu părul din cap, căci şi Eva, în rai, auzind cu urechile ei o chemare, s-a ascuns în pletele ei de frică„1. Şi deodată, după ce pomeneşte de plete, i se smulge o exclamaţie: „Păcatele mi-s nenumărate şi cine-o să cerceteze bezna sorţilor tale?”2. Ce sfială, ce egalitate a lui Dumnezeu şi a vieţii, a lui Dumnezeu şi a personalităţii, a lui Dumnezeu şi a femeii!

        Iuri Andreevici se întorsese obosit de la gară. Era ziua de odihnă de la sfârşitul fiecărei decade. De regulă, în aceste zile libere recupera din orele de somn nedormite în timpul săptămânii. Sprijinit de spătarul canapelei, stătea pe marginea acesteia, luând din când în când o poziţie semiculcată sau întinzându-se de tot pe canapea. Deşi o asculta pe Simuşka prin valurile de somnolenţă care îl cuprindeau, părerile ei îl încântau. „Fireşte, toate acestea provin de la unchiul Kolia, se gândi el. Dar ce femeie talentată şi deşteaptă este!”

        Sări de pe canapea şi se duse la fereastră. Aceasta dădea spre grădină, ca şi fereastra camerei din care acum şoaptele Larei şi Simei nu mai puteau fi înţelese.

        Vremea se înrăutăţea. Afară se făcea întuneric. În curte intrară în zbor două coţofene, căutându-şi un loc de odihnă. Vântul le zburlea uşor penele. În cele din urmă, se lăsară pe capacul lăzii de gunoi, apoi zburară peste gard, coborâră pe pământ şi începură să umble prin curte.

        „Coţofenele fac a ninsoare”, se gândi doctorul. În aceeaşi clipă, de după perdea, o auzi pe Sima spunând:

        — Coţofenele înseamnă veste. Se pregăteşte cineva să te viziteze sau o să primeşti o scrisoare.

        Ceva mai târziu, cineva trase de cordonul clopoţelului de la intrare, pe care Iuri Andreevici îl reparase de curând. De după perdea ieşi Larisa Fiodorovna şi, cu paşi repezi, se duse să deschidă. Din discuţia ei din faţa uşii de la intrare, Iuri Andreevici înţelese că venise sora Simei, Glafira Severinovna.

        — Ai venit după sora dumitale? o întrebă Larisa Fiodorovna. Simuşka e la noi.

        — Nu, n-am venit după ea. Dar oricum e bine. Mergem împreună, dacă nu vrea să mai stea. Dar nu după ea am venit. I-am adus o scrisoare prietenului dumitale. Să zică mulţumesc că am lucrat cândva la poştă. A trecut printr-o mulţime de mâini şi mi-a dat-o mie o cunoştinţă. E de la Moscova. A făcut cinci luni pe drum. Nu l-au putut găsi pe destinatar. Dar eu ştiu cine-i. S-a bărbierit o dată la mine.

        Scrisoarea lungă, scrisă pe multe coli de hârtie, boţită, pătată de grăsime, băgată într-un plic ponosit şi aproape putred, era de la Tonia. Ca din transă, doctorul se pomeni cu scrisoarea în mână, nebăgând de seamă când Lara îi întinsese plicul. Când doctorul începu să citească scrisoarea, încă mai ştia în ce oraş şi în casa cui se află, dar pe măsură ce parcurgea rândurile Toniei, pierdea treptat legătura cu tot ce era împrejurul lui. Ieşi Sima şi îşi luă rămas-bun. Doctorul îi răspunse maşinal, cuviincios, dar fară să-i acorde nici o atenţie. Memoria lui nu înregistră în nici un fel plecarea femeii. Încetul cu încetul, uita unde se află şi ce îl înconjoară.

        „Iura, îi scria Antonina Aleksandrovna, ştii că avem o fiică? Am botezat-o Maşa, în memoria mamei tale, răposata Maria Nikolaevna.

        Acum altceva. Câţiva oameni de vază, profesori din partidul cadeţilor şi socialişti de dreapta, Melgunov, Kiselvetter, Koskov şi alţii, printre care unchiul meu, Nikolai Aleksandrovici Gromeko, şi tata, sunt exilaţi din Rusia în străinătate. Aceeaşi soartă o avem şi noi, eu şi copiii, ca membri ai familiei tatei.

        E o nenorocire, mai ales în absenţa ta, dar trebuie să ne supunem şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această formă blândă de expulzare, căci, în timpurile astea teribile, ar fi putut fi mult mai rău. Dacă ţi-ai fi făcut apariţia şi ai fi fost aici, ai fi plecat împreună cu noi. Dar unde eşti acum? Expediez scrisoarea pe adresa Antipovei, ştiind că ţi-o va transmite, dacă va da de tine. Mă chinuie ideea că nu ştiu dacă ulterior ţi se va acorda şi ţie, când va da Domnul să apari, permisiunea de plecare din ţară, ca fiind membru al familiei noastre, permisiunea care nouă ni s-a acordat la toţi. Cred că eşti în viaţă şi vei apărea în cele din urmă. Asta mi-o spune inima mea iubitoare şi eu mă încred în şoaptele ei. Este posibil ca atunci când tu vei reapărea, condiţiile de viaţă din Rusia să fie mai blânde. Poate că vei izbuti să obţii o viză personală pentru a călători în străinătate şi atunci vom putea fi iarăşi cu toţii la un loc. Însă, scriind aceste lucruri, nu-mi vine nici mie a crede în împlinirea unei asemenea fericiri.

        Tot necazul e că te iubesc, iar tu nu mă iubeşti. Încerc să descopăr sensul acestei condamnări, s-o interpretez, s-o justific, privesc, mă adâncesc în mine însămi, îmi derulez în minte viaţa petrecută cu tine şi tot ceea ce ştiu despre mine însămi, însă nu văd motivul şi nu-mi pot aminti ce-am făcut de-am abătut asupra mea o asemenea nenorocire. Mă priveşti cumva greşit, pieziş, mă vezi deformată, ca într-o oglindă strâmbă.

        Dar eu te iubesc. Ah, dacă ţi-ai putea imagina ce mult te iubesc. Iubesc tot ce e deosebit în tine, tot ce e în favoarea şi în defavoarea ta, toate laturile tale obişnuite, care mi-s dragi în neobişnuita lor împreunare, înnobilată de conţinutul interior al feţei tale, care, poate, fără ele, ar părea urâtă, îţi iubesc talentul şi inteligenţa care par a-ţi înlocui voinţa ce-ţi lipseşte cu desăvârşire. Toate acestea mi-s dragi şi nu ştiu să existe pe lumea asta un om mai bun decât tine.

        Dar ştii ce vreau să-ţi spun? Chiar dacă nu mi-ai fi fost drag, chiar dacă nu mi-ai fi plăcut într-o asemenea măsură, oricum regretabilul adevăr al răcelii mele faţă de tine nu mi s-ar fi dezvăluit, oricum mi-aş fi închipuit că te iubesc. Numai din teamă faţă de pedeapsa înjositoare, distrugătoare a neiubirii, m-aş fi ferit în mod inconştient să înţeleg că nu te iubesc. Nici eu, nici tu nu am fi aflat acest lucru niciodată. Propria mea inimă ar fi ascuns-o faţă de mine, pentru că neiubirea este aproape ca o omucidere şi n-aş fi avut puterea să dau o asemenea lovitură cuiva.

        Deşi încă nu există o hotărâre definitivă, probabil că vom merge la Paris. Am să ajung în nişte ţinuturi îndepărtate, unde ai fost tu când erai copil şi unde au învăţat tata şi unchiul meu. Tata îţi trimite salutări. Şura a crescut, n-aş zice că-i cine ştie ce chipeş, dar s-a făcut băiat mare şi zdravăn care, ori de câte ori îţi pomeneşte cineva numele, plânge amarnic şi nu mai poate fi împăcat cu nimic. Nu mai pot. Mi se sfâşie inima din pricina lacrimilor. Rămâi cu bine, lasă-mă să fac semnul crucii pentru tine şi să te binecuvântez pentru toată această despărţire interminabilă, pentru greutăţi şi incertitudine, pentru tot drumul tău lung-prelung şi întunecos. Nu te învinuiesc de nimic, nu-ţi fac nici un reproş, clădeşte-ţi viaţa cum vrei, numai să-ţi fie bine.

        Înainte de a pleca din Uralii aceia atât de teribili şi fatali pentru noi, am cunoscut-o destul de bine pe Larisa Fiodorovna. Îi sunt recunoscătoare pentru că a stat lângă mine când îmi era greu şi m-a ajutat la naştere. Trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că e un om bun, dar nici nu vreau să fiu ipocrită: este exact contrariul meu. M-am născut pe lume ca să simplific viaţa şi să caut ieşirea cea bună. Ea, dimpotrivă, e făcută ca să complice viaţa şi să abată din drum.

        Rămâi cu bine, trebuie să închei. A venit cineva după scrisoare şi trebuie să împachetez. Ah, Iura, Iura, iubitule, dragul meu, soţul meu, tatăl copiilor mei, ce înseamnă asta? Ştiu doar că n-o să ne mai vedem niciodată, niciodată. Iată că am scris şi aceste cuvinte, îţi dai seama ce înseamnă ele? Pricepi, înţelegi? Mi se face semn să mă grăbesc şi asta parcă ar însemna că au venit după mine ca să mă ducă la execuţie. Iura! Iura!”

        Iuri Andreevici îşi ridică de pe o scrisoare ochii absenţi, fără lacrimi, îndreptaţi în gol, uscaţi de suferinţă, pustiiţi de durere. Nu vedea nimic împrejur, nu era conştient de nimic.

        Dincolo de fereastră începuse să ningă. Vântul purta fulgii pieziş, ninsoarea se înteţea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze cine ştie ce întârziere, şi Iuri Andreevici privea pe fereastră de parcă afară n-ar fi nins, ci ar fi văzut în continuare în faţa ochilor scrisoarea Toniei, şi nu steluţele albe şi reci ale fulgilor i-ar fi licărit dinainte, ci micile spaţii ale hârtiei albe dintre literele mici şi negre, spaţiile albe, albe, fără sfârşit, fără sfârşit.

        Fără să vrea, Iuri Andreevici gemu şi se încleştă cu mâna de piept. Simţi că leşină, se împletici până la canapea şi se prăbuşi pe ea fără cunoştinţă.