Partea a XI-a.OŞTIREA DIN PĂDURE.

        Trecuse mai bine de un an de când Iuri Andreevici căzuse prizonier la partizani. Graniţele captivităţii sale erau foarte vagi. Locul prizonieratului lui Iuri Andreevici nu era împrejmuit cu gard. Nu era păzit, nu era ţinut sub observaţie. Partizanii erau în continuă mişcare. Iuri Andreevici se deplasa o dată cu ei. Această oştire nu se delimita, nu se ţinea deoparte de restul populaţiei. Dimpotrivă, se amesteca, se dizolva în ea.

        Se părea că această dependenţă, acest prizonierat nu există, că doctorul se află în libertate, doar că nu-i în stare să profite de ea. Dependenţa doctorului, prizonieratul lui nu se deosebeau prin nimic de alte forme de constrângere din viaţă, la fel de invizibile şi insesizabile, care şi ele par ceva inexistent, o himeră sau o iluzie. Cu toată absenţa cătuşelor, a lanţurilor şi santinelelor, doctorul era nevoit să se supună acestei captivităţi aparent închipuite.

        Cele trei tentative de evadare se terminaseră cu capturarea sa. Nu suferise nici o pedeapsă, deci nu era vorba de nici un joc cu focul. Nu le mai repetase.

        Îl ocrotea şeful partizanilor, Liveri Mikuliţân, care îi aşternea să doarmă la el în cort, îi plăcea societatea lui. Pe Iuri Andreevici îl sâcâia această familiaritate impusă.

        Era perioada când partizanii se retrăgeau aproape continuu spre est. Uneori, această deplasare reprezenta o parte din planul general de înaintare care urmărea să-l scoată pe Kolceak din Siberia de Vest. Alteori, când partizanii albi atacau din spate şi încercau să-i încercuiască, deplasarea în aceeaşi direcţie se transforma în retragere. Mult timp doctorul nu reuşise să înţeleagă această subtilitate.

        Orăşelele şi satele situate de-a lungul şleaului, paralel cu care sau adeseori pe care se efectua această deplasare, erau care de partea albilor, care de partea roşilor, în funcţie de modificările survenite în desfăşurarea războiului. Foarte rar îţi puteai da seama cine e la putere în ele, doar privindu-le de departe.

        Când prin acele orăşele şi sate trecea armata aceasta de ţărani, ea reprezenta aici lucrul cel mai important. Pe ambele laturi ale drumului casele parcă se piteau şi intrau în pământ şi parcă mai înalţi decât casele erau călăreţii care mestecau noroiul, caii, tunurile şi puşcaşii înalţi, cu mantalele în bandulieră.

        O dată, într-un asemenea orăşel, doctorul lua în primire sub formă de captură de război, un depozit de medicamente englezeşti, abandonate în retragere de către o unitate de ofiţeri de sub comanda generalului Kappel.

        Era o zi întunecată, ploioasă, bicoloră. Tot ce era luminat părea alb, tot ce nu era luminat părea negru. Şi în suflet era aceeaşi beznă a simplificării, fară treceri atenuante şi penumbre.

        Drumul, complet desfundat de desele deplasări de trupe, părea un fluviu de noroi negru, care nu putea fi trecut peste tot prin vad. Strada putea fi traversată doar prin câteva locuri, foarte îndepărtate unele de altele, spre care pentru a ajunge trebuia să faci ocoluri mari. În aceste condiţii a întâlnit-o doctorul la Pajinsk pe fosta lui tovarăşă de călătorie, Pelagheia Teagunova.

        Ea îl recunoscu prima. Lui îi trebuiră câteva clipe să-şi amintească cine este această femeie cu chipul cunoscut, care îi aruncă priviri ambigue peste drum, de parcă s-ar fi aflat pe faleza opusă a unui canal. În aceste priviri se citea ba hotărârea de a-l saluta dacă o va recunoaşte, ba hotărârea de a se retrage în caz contrar.

        Peste nici un minut îşi aminti totul. O dată cu imaginile din vagonul de marfa supraaglomerat, cu mulţimea celor goniţi la muncă forţată, a santinelelor, cu pasagera care avea cozile aruncate pe piept, doctorul îşi văzu propria familie în mijlocul acestui tablou. Amănuntele călătoriei de acum doi ani îl invadară de îndată. Vii, îi răsăriră în faţa ochilor chipurile dragi, după care tânjea de moarte.

        Îi făcu Tiagunovei un semn cu capul să meargă în susul uliţei unde era unul dintre locurile de trecere, adică un şir de pietre rare, care ieşeau din noroi, ajunse şi el la acel vad, trecu drumul spre Teagunova şi o salută.

        Ea îi povesti o mulţime de lucruri. Amintindu-i de Vasea, băiatul acela frumos şi nestricat, care fusese inclus pe nedrept în grupul celor mobilizaţi la muncă forţată, care călătorise în acelaşi vagon cu ei, Teagunova îi descrise doctorului viaţa ei în satul Veretenniki, acasă la mama lui Vasea. Se simţise foarte bine acolo. Dar satul îi scotea ochii că-i străină, venetică. O învinuiseră pe nedrept că s-ar fi ţinut cu Vasea. A trebuit să plece ca să nu dea de bucluc. S-a mutat în oraşul Krestovozdvijensk, la sora ei Olga Galuzina. În Pajinsk venise ademenită de zvonurile că cineva l-a văzut aici pe Prituleev. Ştirile s-au dovedit false, dar a rămas aici, găsind de lucru.

        Între timp, oamenii pe care îi îndrăgise avuseseră parte de nenorociri. Aflase că satul Veretenniki fusese supus la represalii din cauză că nu se supusese legii cu privire la rechiziţia de alimente. Se pare că şi casa familiei Brâkin arsese şi că unii dintre ai lui Vasea fuseseră ucişi. La Krestovozdvijensk, familiei Galuzin i-au fost confiscate casa şi averea. Cumnatul ei a fost băgat la închisoare sau împuşcat. Nepotul a dispărut. În lunile care urmaseră acestei nenorociri, Olga suferise de foame, iar acum slugăreşte numai pe mâncare la nişte rude de-ale ei, ţărani din Zvonarkaia Sloboda.

        Din întâmplare, Teagunova era angajată ca să spele vasele la farmacia oraşului, pe care doctorul urma să o rechiziţioneze. Toţi cei care câştigau o bucată de pâine pe lângă farmacie, inclusiv Teagunova, rămâneau pe drumuri ca urmare a rechiziţiei. Dar doctorul nu avea nici o putere în această chestiune. Teagunova a fost de faţă la preluarea medicamentelor.

        Căruţa pusă la dispoziţia lui Iuri Andreevici fu trasă în curtea din spate a farmaciei, aproape de uşa depozitului. Dinăuntru scoaseră baloţi, damigene cu împletitură din nuiele de salcie, lăzi. Împreună cu oamenii, în staulul lui, privea trist calul slăbănog şi răpciugos al farmacistului, părându-i şi lui rău de pierderea medicamentelor. Ziua pioasă se apropia de sfârşit. Cerul se răzbunase puţin. Pentru o clipă, înghesuit de nori, se arătă soarele. Asfinţea. Razele lui de culoarea bronzului învechit licăriră prin curte, aurind lugubru băltoacele scurse de sub grămezile de băligar. Vântul nu le înfiora. Mustul de gunoi era prea gros ca să se mişte. În schimb, apa de ploaie din bălţile de pe şosea făcea vălurele şi se încreţea, roşie precum chinovarul.

        Iar trupele treceau şi treceau pe marginile drumului, ocolind, pe jos sau călare, lacurile adânci şi gropile. În stocul de medicamente rechiziţionat s-a descoperit existenţa unui borcan plin cu cocaină cu mirosirea căreia, în ultimul timp, cam păcătuia şeful partizanilor.

        Printre partizani, doctorul avea de lucru până peste cap. Iarna – tifosul exantematic, vara – dizenteria şi, în plus, în zilele de reluare a operaţiunilor militare, numărul răniţilor era în creştere.

        În pofida ghinioanelor şi a retragerii preponderente, rândurile partizanilor se îngroşau permanent cu noi răsculaţi din satele prin care trecea armata ţăranilor şi cu dezertori din tabăra inamică. În anul şi jumătate de când doctorul era la partizani, efectivul acestora devenise de zece ori mai mare. Atunci când, la întrunirea statului-major clandestin din Krestovozdvijensk, Liveri Mikuliţân spusese de ce forţe dispune, exagerase cam de zece ori. Acum acestea ajunseseră la efectivele indicate atunci.

        Iuri Andreevici avea ajutoare, adică vreo câţiva sanitari improvizaţi, care aveau ceva experienţă. Mâna lui dreaptă în ceea ce priveşte tratamentele erau comunistul maghiar, doctorul militar prizonier Kerenyi Lajos, căruia în tabără i se spunea tovarăşul Laiuşci1, şi felcerul Horvat Angelar, prizonier austriac. Cu primul Iuri Andreevici vorbea nemţeşte, iar cel de-al doilea, originar din Balcanii slavi, înţelegea cu chiu cu vai ruseşte.

        În conformitate cu convenţia internaţională a Crucii Roşii, medicii militari şi sanitari nu aveau dreptul să pună mâna pe armă în timpul operaţiilor militare ale beligeranţilor. Dar o dată, împotriva voinţei sale, doctorul a fost nevoit să încalce această regulă. Se afla pe câmp când a început lupta şi a trebuit să se apere trăgând, împărtăşind adică soarta celor care luptau.

        Şirul de partizani, pe care doctorul îi însoţea atunci când îi surprinsese focul inamicului, se afla la liziera unei păduri. Iuri Andreevici s-a aruncat pe pământ lângă telegrafistul detaşamentului. În spatele partizanilor era taigaua, în faţă – o poiană, un spaţiu golaş şi neapărat, pe care albii o străbăteau, atacând.

        Se apropiaseră. Doctorul le putea distinge chipurile. Erau adolescenţi şi tineri din rândurile populaţiei civile a capitalelor şi oameni mai în vârstă, mobilizaţi dintre rezervişti. Tonul însă îl dădeau primii, tineretul, studenţii din anul întâi şi gimnaziştii din clasa a opta, care se înrolaseră de curând ca voluntari.

        Doctorul nu cunoştea pe niciunul dintre ei, dar jumătate din chipuri i se păreau întâlnite cândva, văzute, ştiute. Îi aduceau aminte de foştii lui colegi de şcoală. Vor fi oare fraţii lor mai mici? Pe unii parcă i-ar fi întâlnit în mulţimea de la teatru sau de pe stradă, în anii de altădată. Fizionomiile lor expresive, simpatice i se păreau apropiate, familiare.

        Chemarea datoriei, aşa cum o înţelegeau ei, îi însufleţea cu o bravură exaltată, inutilă, provocatoare. Veneau în linie rară, fără să se aplece deloc, întrecându-i în eleganţa ţinutei chiar pe ofiţerii de carieră, sfidând primejdia, fără să facă salturi şi fără să se arunce la pământ, deşi poiana avea destule neregularităţi, dâmburi şi muşuroaie, îndărătul cărora se puteau adăposti. Gloanţele partizanilor îi secerau aproape pe toţi.

        În mijlocul câmpului golaş, pe faţa căruia înaintau albii, se înălţa un copac mort, carbonizat. Fusese ars de trăsnet sau de flacăra unui foc ori poate îl despicaseră şi îl mistuiseră luptele precedente. Fiecare dintre voluntarii care înaintau îşi arunca privirea spre el, învingându-şi tentaţia de a se ascunde îndărătul trunchiului acestuia, pentru a fi la adăpost şi a putea ţinti mai bine. Dar niciunul dintre ei nu profita de copac, trecând mai departe.

        Partizanii aveau cartuşe destul de puţine, care trebuiau economisite. Aveau ordin, pe care îl întăriseră printr-o înţelegere între ei, să tragă numai de la distanţe mici şi să folosească un număr de puşti egal cu cel al ţintelor vizibile.

        Doctorul nu avea armă, stătea întins în iarbă şi privea desfăşurarea luptei. Toată simpatia lui era de partea copiilor care mureau eroic. Le dorea succes din tot sufletul. Erau copiii unor familii probabil înrudite spiritual cu el, care primiseră aceeaşi educaţie, care posedau aceeaşi morală şi acelaşi mod de gândire.

        Îi licări în minte ideea să fugă în întâmpinarea lor şi să se predea, căpătându-şi libertatea. Dar pasul era prea riscant, prea primejdios.

        În timp ce ar fi fugit, cu mâinile ridicate, până la mijlocul poienii, ar fi putut fi împuşcat din ambele părţi, în piept şi în spate, de către ai lui pentru trădare şi de către ceilalţi dintr-o înţelegere greşită a intenţiei lui. Se mai aflase de multe ori în situaţii asemănătoare, analizase toate posibilităţile şi de mult constatase că aceste planuri de salvare nu au sorţi de izbândă. Şi resemnându-se cu duplicitatea sentimentelor sale, doctorul stătea întins pe burtă, cu faţa spre poiană şi, fără armă, urmărea din iarbă soarta bătăliei.

        Totuşi, era inadmisibil şi mai presus de forţele omeneşti să contempli pasiv şi să nu faci nimic atunci când împrejurul tău se luptă pe viaţă şi pe moarte. Şi nu era vorba de fidelitatea faţă de tabăra care îl ţinea captiv, nu de propria sa securitate, ci trebuia să urmeze ordinea impusă de cele ce se petreceau sub ochii lui, trebuia să se supună legilor care guvernau întâmplările ce aveau loc în faţa sa şi împrejurul lui. Era împotriva regulilor să rămână deoparte. Trebuia să facă ceea ce făceau ceilalţi. Se desfăşura o luptă. Se trăgea asupra lui şi asupra tovarăşilor săi. La împuşcături trebuia să răspundă cu alte împuşcături.

        Şi atunci când telegrafistul de lângă el se cutremură, se zbătu convulsiv şi apoi încremeni, Iuri Andreevici se târî până la el, îi luă raniţa şi puşca, după care, întorcându-se la locul lui, începu să tragă focuri rare.

        Dar mila nu-i permitea să ţintească în tinerii pe care îi admira şi îi simpatiza. Pe de altă parte, să tragă prosteşte în aer ar fi fost o ocupaţie idioată şi lipsită de noimă, neconformă cu intenţiile lui. Şi alegând clipele când între el şi ţintă nu apărea niciunul dintre atacatori, doctorul începu să tragă în copacul carbonizat. Avea tehnica lui.

        Ţintind şi, pe măsură ce linia de ochire devenea tot mai exactă, apăsând imperceptibil şi incomplet trăgaciul, ca şi cum nu miza că va trage vreodată, continuând această apăsare lentă până când trăgaciul parcă declanşa împuşcătura de la sine, doctorul, cu precizia sa obişnuită, începu să secere cu gloanţe crengile de jos ale copacului aceluia aproape mort.

        Dar groaznic! Oricât încerca doctorul să nu nimerească pe cineva, câte unul dintre atacatori, în clipa decisivă, se interpunea între puşcă şi copac, traversând linia de ochire chiar în momentul descărcării armei. Pe doi îi răni, iar un al treilea, care avusese ghinionul să se nimerească în calea glonţului, plătise, se pare, cu viaţa şi se prăbuşise lângă copac.

        În sfârşit, comandantul albilor, convingându-se de inutilitatea atacului, ordonă retragerea.

        Partizanii erau puţini. O parte a forţelor lor principale se aflau în marş, o altă parte se îndepărtaseră, intrând în luptă cu o grupare mai puternică a inamicului. Detaşamentul nu se lansă în urmărirea celor care se retrăgeau, ca să nu-şi deconspire slăbiciunea.

        Felcerul Angelar veni la lizieră, însoţind doi sanitari cu o targă. Doctorul le porunci să se ocupe de răniţi, iar el se apropie de telefonistul care zăcea nemişcat. Spera vag că acesta mai răsuflă şi că va putea fi readus la viaţă. Dar telefonistul era mort. Pentru a se convinge definitiv, Iuri Andreevici îi descheie cămaşa şi-i ascultă inima. Nu, nu mai bătea.

        La gâtul mortului, atârna o amuletă, legată cu un şnur. Iuri Andreevici i-o dezlegă. În ea găsi, cusută într-o cârpă, o hârtie ponosită, mai ales pe marginile care fusese împăturite. Doctorul o despături, având grijă să nu desprindă bucăţile care abia se mai ţineau la un loc.

        Hârtia conţinea fragmente din Psalmul 90 cu schimbările şi deformările pe care poporul le introduce în rugăciuni, care, de la o copiere la alta, se îndepărtează tot mai mult de original.

        Fragmentele textului slavon erau transcrise în alfabetul rus.

        În psalm se zice: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt”. În rugăciune, aceste cuvinte deveniseră titlu: „Ajutoare vii”. Versul psalmului: „Nu te vei mai teme de frica. de săgeata ce zboară ziua” se transformase în cuvinte de încurajare: „Nu te teme de săgeata zburătoare a războiului”. „Că a cunoscut numele meu”, spune psalmul, iar rugăciunea „Târziu e numele meu”. „Cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate.” devenise în rugăciune: „Curând în iarna lui”1.

        Textul psalmului era considerat miraculos, se credea că apără de gloanţe. Ca talisman îl purtau soldaţii care luptaseră în ultimul război imperialist. Au trecut zece ani şi, mult mai târziu, au început să şi-l coase în haine deţinuţii şi-l murmurau atunci când erau chemaţi la interogatorii după miezul nopţii.

        Lăsându-l în pace pe telefonist, Iuri Andreevici se duse în poiană, spre cadavrul tânărului alb-gardist pe care îl ucisese. Pe faţa lui frumoasă erau înscrise trăsăturile inocenţei şi ale suferinţei care iertase totul. „De ce l-am ucis?”, se întrebă doctorul în gând.

        Îi descheie nasturii mantalei şi-i desfăcu larg poalele. Pe căptuşeala acesteia, cu litere caligrafice, o mână grijulie şi iubitoare, probabil a mamei sale, brodase: „Serioja Ranţevici”, prenumele şi numele de familie ale celui ucis.

        Prin deschizătura de la cămaşa lui Serioja ieşea afară un lănţişor, de care erau legate cruciuliţa, un medalion şi încă o cutiuţă plată, aurită, poate o tabacheră minusculă, al cărei capac era spart, de parcă cineva ar fi înfipt un cui în el. Cutiuţa era aproape deschisă şi din ea ieşea marginea unei hârtii împăturite. Doctorul o desfăcu şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. Era acelaşi Psalm 90, dar tipărit, cu toată autenticitatea lui slavonească.

        În acest timp Serioja gemu şi se mişcă. Trăia. După cum s-a constatat mai târziu, fusese doborât de o uşoară contuzie internă. Glonţul se izbise de amuleta mamei lui şi asta îl salvase. Dar ce era de făcut cu băiatul acela încă leşinat?

        Pe atunci sălbăticia beligeranţilor ajunsese la apogeu. Prizonierii nu mai ajungeau vii la destinaţie, răniţii inamici erau ucişi cu baionetele chiar pe câmpul de luptă.

        Datorită efectivelor fluctuante ale partizanilor, cărora ba li se alăturau noi amatori, ba fugeau la inamic vechii combatanţi, Ranţevici, în condiţiile păstrării secretului, putea fi dat drept un aliat nou, alăturat de curând.

        Iuri Andreevici îi luă hainele telefonistului mort şi, cu ajutorul lui Angelar, căruia doctorul îi împărtăşise planul, îl îmbrăcă cu ele pe tânărul care nu-şi revenise încă.

        Împreună cu felcerul, îl îngriji pe băiat. După ce Ranţevici se făcu bine, îi dădură drumul, deşi acesta nu ascundea faţă de salvatorii săi intenţia de a se întoarce în armata lui Kolceak, ca să continue lupta împotriva roşilor.

        Toamna, partizanii îşi stabiliseră tabăra la Ostrovul Vulpii, într-o pădure mică, situată pe o măgură înaltă, la poalele căreia curgea din trei părţi, muşcând din maluri, un pârâu iute şi înspumat.

        Înaintea partizanilor iernaseră aici trupele lui Kappel. Făcuseră tranşee cu mâinile lor şi cu munca ţăranilor din împrejurimi, iar în tranşee şi şanţurile de comunicaţie se adăpostiseră partizanii.

        Bordeiul său, Liveri Averkievici îl împărţea cu doctorul. Era a doua noapte când îl ţinea de vorbă, nelăsându-l să doarmă.

        — Aş vrea să ştiu ce face acum onorabilul meu părinte, respectabilul meu vater-papachen.

        „O, Doamne, nu pot suferi tonul ăsta de măscărici! oftă doctorul în sinea lui. Şi doar seamănă leit cu taică-său!”

        — După cât am conchis din discuţiile noastre anterioare, l-aţi cunoscut destul de bine pe Averki Stepanovici. Şi mie mi se pare că aveţi o părere destul de bună despre el. Aşa-i, stimate domnule?

        — Liveri Averkievici, mâine avem pe dâmb întrunirea de dinaintea alegerilor. În plus, se apropie procesul sanitarilor care au făcut rachiul. Lajos şi cu mine încă n-am terminat materialul cu privire la ei. Mâine ne întâlnim să-l facem. Iar eu n-am dormit două nopţi la rând. Să amânăm convorbirea. Fiţi atât de bun.

        — Nu, m-aş întoarce totuşi la Averki Stepanovici. Ce-mi puteţi spune despre bătrân?

        — Tatăl dumneavoastră este încă destul de tânăr, Liveri Averkievici. Nu face să vorbiţi aşa despre el. Şi-acum vă răspund. V-am spus de multe ori că nu mă pricep prea bine la anumite gradaţii ale decoctului socialist şi nu văd să fâe prea mare diferenţă între bolşevici şi ceilalţi socialişti. Tatăl dumneavoastră este unul dintre oamenii cărora Rusia le datorează tulburările şi dezordinea din ultimul timp. Averki Stepanovici e un tip şi un caracter revoluţionar. La fel ca şi dumneavoastră, este un reprezentant al esenţei de fermentaţie rusească.

        — E o laudă sau un reproş?

        — Încă o dată, vă rog să amânăm polemica pentru un moment mai potrivit. În plus, vă atrag atenţia asupra cocainei, pe care o consumaţi fără măsură. În mod samavolnic, mi-o furaţi din rezervele de care răspund. Avem nevoie de ea pentru alte scopuri, ca să nu mai vorbim că este o otravă şi că răspund de sănătatea dumneavoastră.

        — Iar aţi lipsit de la cursurile de ieri. Suferiţi de atrofiere a simţului social, ca o ţărancă analfabetă sau ca un burghez în mod iremediabil refractar la toate. Şi totuşi, sunteţi doctor, sunteţi un om cinstit care, mi se pare, mai şi scrie. Cum se leagă toate astea?

        — Nu ştiu cum. Probabil că nu se leagă deloc, n-am ce să fac. Sunt demn de compasiune.

        — Smerenia-i mai bună decât trufia. Şi în loc să râdeţi atât de caustic, mai bine aţi face cunoştinţă cu programul cursurilor noastre şi aţi recunoaşte că aroganţa dumneavoastră e total nelalocul ei.

        — Pentru Dumnezeu, Liveri Averkievici! Ce aroganţă? Mă înclin în faţa muncii dumneavoastră educative.

        Rezumatele chestiunilor care se discută sunt anunţate în convocări. Le-am citit. Vă cunosc ideile privitoare la evoluţia spirituală a soldaţilor. Sunt entuziasmat de ele. Tot ce spuneţi despre atitudinea soldatului din armata populară faţă de tovarăşii săi, faţă de cei slabi, lipsiţi de apărare, faţă de femei, faţă de ideea purităţii şi onoarei, deci toate acestea sunt aproape învăţătura alcătuită de duhobornici1 sunt un fel de tolstoianism, sunt visul unei vieţi demne, sunt ideile pe care le-am nutrit în adolescentă. Tocmai eu să râd de asemenea lucruri?

        Însă, în primul rând, ideile perfecţiunii sociale, aşa cum au fost înţelese începând cu octombrie, nu mă entuziasmează deloc. În al doilea rând, acestea sunt încă departe de realizare şi simpla lor punere în discuţie a fost deja plătită cu un asemenea ocean de sânge încât scopul nu mai scuză mijloacele. În al treilea rând, ceea ce e mai important, când aud de transformarea vieţii, îmi pierd controlul şi mă cuprinde disperarea.

        Transformarea vieţii! Astfel pot vorbi numai oamenii care, chiar dacă au trecut prin multe, nu au înţeles niciodată ce e viaţa, nu i-au simţit spiritul, sufletul. Pentru ei, existenţa e un cocoloş grosolan de material neînnobilat de atingerea lor, care trebuie prelucrat. Însă viaţa nu este niciodată material, substanţă. Ea însăşi, dacă vreţi să ştiţi, e un principiu care se înnoieşte continuu, care se transformă continuu, ea se modelează şi recreează, e mai presus de teoriile inepte ale unuia ca mine sau ca dumneavoastră.

        — Şi totuşi, frecventarea şedinţelor şi discuţiile cu minunaţii noştri oameni v-ar fi ajutat, îndrăznesc să vă atrag atenţia, să vă îmbunătăţiţi starea de spirit. Nu v-aţi mai lăsa pradă melancoliei. Ştiu de unde provine. Vă marchează faptul că sunteţi bătuţi şi nu credeţi că vor veni şi zile senine. Dar, amice, niciodată nu trebuie să vă lăsaţi învins de panică. Ştiu lucruri mult mai îngrozitoare, care mă privesc direct – uneori n-am voie să le divulg – dar nu mă pierd cu firea. Ghinioanele noastre sunt doar temporare. Kolceak n-are scăpare. Luaţi aminte la ce vă spun. Veţi vedea. Vom învinge. Aşa că sus capul!

        „Nu, aşa ceva este imposibil! se gândi doctoral. Cât infantilism! Ce miopie! Îi repet mereu că avem păreri diametral opuse, că m-a capturat cu sila şi mă ţine aici cu forţa, iar el îşi închipuie că ghinioanele lui mă indispun, că planurile şi speranţele lui îmi insuflă curaj. Ce orbire de sine! Pentru el interesele revoluţiei şi existenţa sistemului solar sunt totuna.”

        Iuri Andreevici se cutremură. Nu-i răspunse nimic, strânse doar din umeri, neascunzând deloc că naivitatea lui Liveri depăşeşte orice limită a răbdării şi că face eforturi ca să se abţină. Lui Liveri nu-i scăpă lucrul acesta.

        — Jupiter, te superi, deci nu ai dreptate, spuse el.

        — Înţelegeţi, înţelegeţi odată că toate astea nu-s pentru mine „Jupiter”, „să nu cădem în panică”, „cine a spus a, trebuie să zică b”, „Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece” – toate aceste vulgarităţi, toate aceste expresii nu sunt pentru mine. Eu voi spune a, dar b nu voi spune, chiar de-ar fi să crăpaţi. Admit că sunteţi lumina călăuzitoare şi eliberatorii Rusiei, că fără voi ea ar fi pierit cufundată în mizerie şi ignoranţă, şi totuşi n-aveţi decât să vă duceţi la dracu'!

        Stăpânitorilor gândurilor voastre le plac proverbele, dar l-au uitat pe cel mai important, care spune că dragoste cu sila nu se face, şi se încăpăţânează în obiceiul de a-i elibera şi ferici pe cei care nu cer lucrul acesta. Vă închipuţi, probabil, că pentru mine nu există loc mai potrivit pe lume decât tabăra şi compania dumneavoastră. Poate vreţi să vă mulţumesc pentru captivitate, pentru că m-aţi eliberat de familie, de fiu, de casă, de treburi, de tot ce mi-e drag şi face ca viaţa mea să merite a fi trăită.

        A ajuns până la noi vestea că Varâkinul a fost invadat de o unitate necunoscută, nerusă. Se spune că satul a fost distrus şi prădat. Kamennodvorski nu neagă acest lucru. S-ar părea că ai mei au reuşit să fugă. Se zice că au fost nişte războinici mitologici, cu ochii piezişi, cu pufoaice şi cuşme, care au trecut Rânva pe gheaţă, într-o zi cu ger înspăimântător şi, fiară să spună nimănui o vorbă urâtă, au împuşcat tot ce era viu în localitate, după care s-au mistuit la fel de misterios cum apăruseră. Ce ştiţi de asta? E adevărat?

        — Prostii. Scorneli. Aiureli necontrolate, împânzite de intriganţi.

        — Dacă sunteţi atât de bun şi mărinimos ca în poveţele privitoare la educaţia morală a soldaţilor, daţi-mi drumul. Plec în căutarea alor mei de care nici măcar nu ştiu dacă sunt în viaţă sau nu. Şi dacă nu vreţi să-mi daţi drumul, tăceţi, vă rog, şi lăsaţi-mă în pace, pentru că restul nu mă interesează şi nu sunt responsabil de ceea ce spun. Şi la urma urmei, la naiba, am şi eu dreptul la somn!

        Iuri Andreevici se trânti pe pat cu faţa în jos, afundându-şi obrajii în pernă. Încerca din răsputeri să nu-l audă pe Liveri care voia să se justifice, continuând să-l consoleze cu ideea că în primăvară albii vor fi zdrobiţi. Războiul civil va lua sfârşit, va fi libertate, bunăstare şi pace. Atunci nimeni nu-l va mai ţine pe doctor cu forţa, însă până atunci trebuie să rabde. După atâtea suferinţe, jertfe, după asemenea aşteptare, nu mai e mult şi toate se vor limpezi. Însă acum, doctorul nu ar avea unde se duce. Pentru binele lui, nu trebuie acum lăsat să plece nicăieri de unul singur.

        „Iar şi-a luat cântecul de la capăt, diavolul! Şi-a pus limba în funcţiune! Cum nu-i e ruşine să clefăie atâţia ani aceeaşi gumă de mestecat? ofta şi în sinea lui, fierbând de furie. Îi place să se audă, gură de aur, drogat mizerabil. Cu el noaptea nu-i noapte, nici nu poţi dormi cu ticălosul, nici nu te lasă să trăieşti. Ah, cum îl urăsc! Dumnezeu mi-e martor că într-o zi am să-l omor.

        O, Tonia, sărmana mea fetiţă! Mai trăieşti? Unde eşti? Doamne, păi, trebuia de mult să nască! Cum o fi fost naşterea? Ce avem, băiat sau fată? Dragii mei, ce s-a întâmplat cu voi? Tonia, eşti veşnicul meu reproş şi veşnica mea vină! Lara, mi-e frică să-ţi zic pe nume pentru ca, rostindu-l, să nu-mi slobozesc sufletul din mine. Doamne! Doamne! Iar ăsta tot meliţează, nu se mai potoleşte animalul ăsta urâcios, nesimţit! Oh, odată şi odată n-o să mai rezist şi o să-l omor.”

        Vara târzie trecuse. Începuseră zilele senine ale toamnei de aur. În colţul din vest al Ostrovului Vulpii se înălţa turnuleţul de lemn al unei cazemate rămase de pe vremea voluntarilor. Aici Iuri Andreevici îşi dăduse întâlnire cu doctorul Lajos, asistentul său, pentru a discuta nişte probleme comune. La ora stabilită, Iuri Andreevici venise aici. În aşteptarea colegului, se plimba pe marginea tranşeei surpate, se urca în foişor şi privea prin ambrazurile goale ale fostelor cuiburi de mitralieră la depărtările împădurite, care se aşterneau dincolo de râu.

        De-acum toamna însemnase clar graniţa dintre lumea coniferă şi cea de foioase. Prima, ca un zid întunecat, aproape negru, se zbârlea în profunzimea cealaltă, ca nişte pete purpurii, lucea în intervale, ca un orăşel antic, cu cetăţuie şi foişoare cu acoperişurile aurite, clădite în mijlocul codrului, cu bârne tăiate tot de aici.

        Pământul din şanţ, de sub picioarele doctorului şi din făgaşele drumului de pădure, întărit de gerul dimineţii, era aşternut cu un covor gros de frunze de salcie, uscate, mărunte, parcă tunse, răsucite. Toamna mirosea amar a frunze cafenii, amestecate cu alte arome. Lacom, Liveri Averkievici sorbea parfumul acesta complex, în care se amesteca mirosul de mere macerate şi îngheţate, de vreascuri amare, de umezeală dulceagă şi de abur siniliu al lui septembrie, care aminteau de fumul focurilor stinse cu apă sau al unui incendiu stins de curând.

        Nu-l observă pe Lajos, care venise din spate.

        — Salutare, colega, îi spuse el în germană şi se apucară să discute despre treburile lor.

        — Avem trei puncte. Fabricanţii de rachiu, reorganizarea infirmeriei şi a farmaciei şi, cel mai important, tratarea ambulatorie a bolnavilor psihici, în condiţii de campanie. Poate că nu consideraţi că este necesar, dar, după observaţiile mele, ne pierdem minţile, dragă Lajos, şi nebunia se manifestă sub formă de infecţii, de boli contagioase.

        — E o chestiune foarte interesantă. Mă întorc imediat la ea. Acum iată despre ce este vorba. În tabără e mare agitaţie. Soarta fabricanţilor de rachiu atrage simpatia majorităţii. Mulţi sunt îngrijoraţi şi de soarta familiilor care fug de albi, părăsindu-şi satele. O parte a partizanilor refuză să părăsească tabăra, deoarece se apropie convoiul cu soţiile, cu copiii şi bătrânii lor.

        — Ştiu, va trebui să-l aşteptăm.

        — Şi toate acestea se întâmplă înaintea alegerii unui comandant unic, care să fie acelaşi şi pentru celelalte detaşamente, care nu ni se subordonează. Cred că singurul candidat este tovarăşul Liveri. Tineretul îl susţine pe altul, Vdovicenko. În spatele acestuia se ascunde o grupare străină nouă, care face parte din cercul fabricanţilor de rachiu. Sunt feciori de chiaburi şi negustori, dezertori din armata lui Kolceak. Aceştia fac cel mai mare scandal.

        — Ce credeţi că o să se întâmple cu sanitarii care au fabricat rachiu şi l-au vândut?

        — Cred că vor fi condamnaţi la moarte prin împuşcare, după care sentinţa va fi suspendată.

        — Bine, ne-am luat cu vorba. Să ne apucăm de treburile noastre. Reorganizarea infirmeriei. Asta aş vrea s-o discutăm în primul rând.

        — Perfect. Dar trebuie să spun că nu mă miră deloc propunerea dumneavoastră cu privire la psihiatria preventivă. Am aceeaşi părere ca şi dumneavoastră. Au apărut şi se răspândesc boli psihice foarte tipice, care poartă însemnele vremurilor, care sunt provocate în mod direct de caracteristicile istorice ale epocii. Avem un soldat din fosta armată ţaristă, un om conştiincios, cu un instinct înnăscut al luptei de clasă. Îl cheamă Pamfil Palâh. Cauza tulburării lui e spaima pentru familie, pentru faptul că, dacă el va fi ucis, aceştia vor cădea în mâinile albilor şi vor trebui să răspundă pentru el. E o structură mintală foarte complexă. Mi se pare că ai lui sunt în convoiul de refugiaţi, care e gata să ne ajungă din urmă. Nu ştiu suficient de bine limba, ca să-l pot examina cum trebuie. Întrebaţi-i de el pe Angelar sau pe Kamennodvorski. Ar trebui consultat.

        — Îl cunosc foarte bine pe Palâh. Cum să nu-l ştiu! Un timp m-am întâlnit cu el la consiliul militar. E un tip negru, crud, cu fruntea îngustă. Nu înţeleg ce-aţi găsit la el. Întotdeauna este adeptul măsurilor extreme, cere pedepse, execuţii. De asta m-a dezgustat întotdeauna. Bine. Mă voi ocupa de el.

        Era o zi senină şi însorită. Ca şi săptămâna trecută, vremea era blândă şi uscată.

        Din profunzimea taberei se rostogolea rumoarea activităţii în comun a acelei mulţimi de oameni care trăiau pe un spaţiu restrâns. Rumoarea semăna cu murmurul îndepărtat al unei mări. Se auzeau paşii celor care umblau prin pădure, voci, bocănit de topoare, zornăitul unei nicovale, nechezat de cal, hămăituri de câine, cântece de cocoşi. Prin pădure rătăceau gloate de oameni bronzaţi, zâmbitori, cu dinţii albi. Unii îl cunoşteau pe doctor şi îl salutau, alţii, pentru care era un străin, treceau fără să-i acorde nici o atenţie.

        Deşi partizanii nu era de acord să plece din Ostrovul Vulpii până nu-i ajungea din urmă convoiul de căruţe, care le transporta familiile, având în vedere că acesta era de-acum aproape, la numai câteva zile de mers, trupele făceau în pădure pregătirile necesare pentru ridicarea taberei şi pentru mutarea ei mai departe, spre est. Reparau, curăţau, băteau lăzi în cuie, numărau căruţele şi le verificau.

        În mijlocul pădurii era un luminiş larg, bătătorit, un fel de movilă sau măgură, care purta denumirea de dâmb. De regulă, aici erau convocate întrunirile. Astăzi, tot aici se stabilise să aibă loc adunarea generală, în care urmau să fie făcute comunicări importante.

        În pădure era încă mult frunziş verde, neîngălbenit, în profunzimea peisajului, copacii erau verzi aproape toţi. Soarele după-amiezii, care coborâse treptat, străbătea pădurea cu razele ei. Frunzele filtrau lumina soarelui şi păreau cioburi de sticlă în care licăresc nişte luminiţe verzui.

        Pe o pajişte, lângă arhiva lui, comandantul detaşamentului de transmisiuni Kamennodvorski ardea hârtiile vechi rămase de la cancelaria de regiment a lui Kappel. Le răsfoise şi nu mai avea nevoie de ele. În acelaşi timp, punea pe foc şi maldăre din scriptele lui. Focul pâlpâia între doctor şi soare. Soarele răzbătea prin flacăra transparentă ca prin verdeaţa pădurii. Focul nu se vedea şi numai după aerul care tremura de căldură îţi puteai da seama că în locul acela arde şi se mistuie ceva.

        Ici şi colo pădurea era împestriţată de poame coapte: brelocuri elegante de râjnică, soc fleşcăit, cărămiziu la culoare, buchete strălucitoare, alb-zmeurii de cătină. Zumzăindu-şi aripioarele ca de sticlă, pluteau prin văzduh libelule bălţate, transparente şi ele ca focul sau ca pădurea.

        Lui Iuri Andreevici îi plăcea încă din copilărie pădurea amurgită, prin care pătrundea zariştea asfinţitului, în asemenea clipe se simţea el însuşi străbătut de aceste fascicule de lumină. Simţea că harul duhului viu îi pătrundea în piept, îi traversa toată fiinţa şi, ca o pereche de aripi, îi ieşea afară prin umeri. Acest arhetip infantil, care se formează pentru toată viaţa în fiecare om şi care apoi mereu îl slujeşte şi i se pare chipul său interior, personalitatea sa, se trezi în el în deplinătatea forţei sale primordiale şi sili natura, pădurea, zariştea înserării şi toată priveliştea să se transforme în imaginea la fel de primordială şi de atotcuprinzătoare a unei fetiţe. „Lara”, şopti el, închizând ochii, sau poate doar se adresă întregii sale vieţi, pământului lui Dumnezeu, întregului spaţiu care, străluminat de soare, se aşternea acum în faţa lui.

        Dar realitatea cotidiană curentă continua, în Rusia avusese loc revoluţia din octombrie şi el era prizonier la partizani. Şi, absent, se apropie de focul lui Kamennodvorski.

        — Ardeţi documentele? Abia acum?

        — Da' de unde! Avem multă treabă cu hârţoagele astea.

        Cu vârful piciorului, doctorul împinse şi împrăştie un teanc de hârtii. Era corespondenţa prin telegraf a statului-major al albilor. Avu presimţirea vagă că, printre hârtii, va da de numele lui Ranţevici, dar curând îşi dădu seama că se înşelase. Nu erau decât nişte comunicate neinteresante de anul trecut, cu abrevieri ininteligibile, de felul: „omsk cartgensup primului copie Omsk comreg omsk harta 40 verste Enisei nu primit”. Scormoni cu piciorul încă un morman. Erau procesele-verbale ale adunărilor de partizani. Deasupra era o hârtie pe care era scris: „Foarte urgent. Despre permisii. Realegerea membrilor comisiei de revizie. Chestiuni curente. Având în vedere faptul că învinuirile aduse învăţătoarei din satul Ignatodvorţî s-au dovedit neîntemeiate, consiliul armatei propune.”. între timp, Kamennodvorski scoase o hârtie din buzunar şi i-o întinse doctorului, spunându-i:

        — Lata programul plutonului dumneavoastră sanitar, în cazul plecării din tabără. Căruţele cu familiile partizanilor sunt deja aproape. Neînţelegerile din tabără vor fi rezolvate astăzi. Din zi în zi ne putem aştepta la evacuare.

        Doctorul îşi aruncă privirea pe hârtie şi protestă:

        — E mai puţin decât mi-aţi dat ultima dată. Şi acum răniţii sunt mult mai numeroşi! Cei răniţi uşor sau numai bandajaţi vor merge pe jos. Dar aceştia sunt foarte puţini. Pe cei grav răniţi cu ce o să-i transport? Dar medicamentele, paturile, echipamentul?

        — Va trebui să vă înghesuiţi! Trebuie să vă adaptaţi împrejurărilor. Acum altă problemă. O rugăminte a noastră, a tuturor. Avem un tovarăş, călit, verificat, devotat cauzei, un soldat excelent. Ceva nu e în regulă cu el.

        — Palâh? Mi-a spus Lajos.

        — Da. Mergeţi să-l vedeţi. Examinaţi-l.

        — E ceva psihic?

        — Aşa cred. Un fel de alergăreţi, după cum zice el. Probabil, are halucinaţii! Nu doarme. Îl doare capul.

        — Bine. Mă duc chiar acum. Am puţin timp liber. Când începe şedinţa?

        — Cred că lumea a început să se adune. Dar ce să faceţi dumneavoastră la şedinţă? Vedeţi că nici eu nu m-am dus. Se descurcă ei şi fără noi.

        — Atunci mă duc să-l văd pe Pamfil. Deşi mor de somn, de-abia mă mai ţin pe picioare. Lui Li veri Averkievici îi place să filosofeze noaptea, m-a bătut la cap. Cum să ajung la Pamfil? Unde îl găsesc?

        — Ştiţi unde e mestecănişul dindărătul gropii cu maluri de piatră? E un hăţiş din mladă de mesteacăn.

        — Îl găsesc eu.

        — Acolo, în poiană, sunt corturile comandanţilor. I-am pus lui Pamfil unul la dispoziţie. Pentru că îşi aşteaptă familia. În convoi vine nevastă-sa cu copiii. Deci e într-un cort de-al comandanţilor. E comandant de batalion. Pentru meritele lui revoluţionare.

        În drum spre Pamfil, doctorul simţi că picioarele nu mai sunt în stare să-l poarte. Era mort de oboseală. Nu-şi putea învinge somnul, acumulat în cele câteva nopţi de când nu dormise suficient. Ar fi putut să se întoarcă şi să se culce în blindaj. Dar se temea să facă acest lucru. În fiecare clipă putea să apară Liveri şi să-l deranjeze.

        Se culcă în pădure, într-unul dintre puţinele locuri pe care nu le năpădise tufărişul, pe iarba presărată cu frunze aurii, scuturate din copacii care mărgineau mica pajişte. Covorul de frunze părea ţesut în carouri. La fel, în carouri, cădeau razele de soare. Ochii i se împăienjeneau din pricina acestor carouri duble, care se încrucişau.

        Doctorul se întinse pe frunzele care foşneau ca mătasea, punându-şi drept pernă mâna aşezată pe muşchiul care acoperea cu moviliţele lui rădăcinile copacului. Aţipi într-o clipă. Razele pestriţe ale soarelui care îl făcuseră să adoarmă îi acopereau cu broderia lor în carouri trupul întins pe pământ şi îl făceau invizibil, în caleidoscopul de raze şi frunze, ca şi cum şi-ar fi pus pe cap căciula fermecată, datorită căreia nimeni nu putea să-l vadă.

        Foarte curând dorinţa lui excesivă de a dormi şi nevoia exagerată de somn îl treziră. Cauzele directe acţionează numai în limitele anumitor proporţii. Devierile de la normă provoacă efectul contrar. Conştiinţa care nu-şi găsea odihna, neamorţită, funcţiona febril în gol. Crâmpeie de gânduri se vânturau şi se învârtejeau, aproape ţăcănind, ca o maşinărie stricată. Această învălmăşeală sufletească îl chinuia şi îl supăra pe doctor. „Porcul de Liveri! se enervă el. Nu îi e de-ajuns că acum există pe lume sute de motive în stare să-l înnebunească pe bietul om. Cu prizonieratul, cu prietenia şi cu flecăreala lui idioată poate face un nevrotic dintr-un om sănătos. Odată şi-odată o să-l omor.”

        Ca un petic multicolor, care se împăturea şi se despăturea, trecu un fluture stropit cu picăţele cărămizii, venind dinspre partea însorită. Cu ochi somnoroşi, doctorul îi urmări zborul. Fluturele se aşeză pe ceea ce semăna cel mai mult cu propriile lui culori, adică pe coaja cu picăţele cafenii a unui pin, cu care se contopi perfect şi nu mai putea fi descoperit. Fluturele dispăruse pe coaja pinului, aşa cum şi Iuri Andreevici nu putea fi observat sub reţeaua de raze şi umbre care se încrucişau pe trupul lui.

        Mintea i se cufundă în cercul lui obişnuit de idei, tratate în multe lucrări de medicină pe care le scrisese până atunci. Era vorba despre libertate şi oportunitate, ca urmări ale adaptării. Despre mimetism, despre culoarea imitativă şi protectoare. Despre supravieţuirea celor mai bine adaptaţi, despre faptul că, poate, calea trasată de selecţia naturală este însăşi calea creării şi naşterii conştiinţei. Ce este subiectul? Ce este obiectul? Cum să le defineşti identitatea? În reflecţiile doctorului, Darwin se întâlnea cu Schelling, iar fluturele care trecuse în zbor se întâlnea cu pictura contemporană, cu arta impresionistă. Se gândea la creaţie, creaturi, creativitate şi ipocrizie.

        Aţipi din nou, însă se trezi aproape imediat, auzind în apropiere o conversaţie înăbuşită, purtată aproape în şoaptă. Au fost suficiente cele câteva cuvinte ajunse până la el pentru ca Iuri Andreevici să înţeleagă că era martorul unui plan secret criminal. Desigur, complotiştii nu-l văzuseră, nu bănuiau că este atât de aproape. Dacă acum s-ar fi mişcat şi şi-ar fi trădat prezenţa, asta l-ar fi costat viaţa. Iuri Andreevici încremeni şi începu să tragă cu urechea.

        Recunoscu câteva voci. Aparţineau ciurucurilor, drojdiei partizanilor, adică băieţandrilor Sanka Pafnutkin, Goşka Riabâh, Koska Nehvalenâh şi lui Terenti Galuzin, care se ţinea cu aceştia. Ei erau pricina tuturor pacostelor şi infamiilor. Cu ei era şi Zahar Gorazdâh, un tip şi mai sinistru, amestecat în afacerea cu rachiul, dar care nu fusese temporar implicat în judecată, pentru că-i trădase pe principalii vinovaţi. Pe Iuri Andreevici îl miră prezenţa unui partizan din „compania de argint”, Sivobliui, care făcea parte din garda personală a comandantului. Conform tradiţiei, moştenite de la Razin şi Pugaciov, acest favorit, datorită încrederii acordate de Liveri, era numit „urechea hatmanului”. Deci şi el făcea parte din conspiraţie.

        Complotiştii duceau tratative cu trimişi din poziţiile avansate ale inamicului. Parlamentarii nu se auzeau deloc, întrucât nu vorbeau decât în şoaptă cu trădătorii şi numai după intervalele de linişte care surveneau în discuţia celor cunoscuţi, Iuri Andreevici îşi dădea seama că luaseră cuvântul reprezentanţii inamicului.

        Cel mai mult vorbea, înjurând de mama focului, beţivul de Zahar Gorazdâh. Vocea îi era groasă, întretăiată. Probabil că el era principalul instigator.

        — Acum, voi ceilalţi, ascultaţi. Important e s-o facem pe furiş, în taină. Dacă vreunul piscuie sau trădează, vedeţi cuţitul? Cu el îi scot maţele afară. Aţi priceput? De-acum nu mai avem scăpare nici la deal, nici la vale, ne aşteaptă spânzurătoarea. Trebuie să ne câştigăm iertarea. Trebuie să facem o şmecherie cum nu s-a mai văzut. Ei îl vor viu, legat fedeleş. Se zice că acum de pădurile astea se apropie şeful lor, Gulevoi. (îi spuseră cum e corect, dar el nu auzi bine şi rosti iarăşi pocit numele lui Galiullin: „generalul Galeev”.) Altă ocazie nu mai apucăm. Ei or să vă zică tot. Ei zic că nesmintit trebuie să-l predăm legat, viu. Întrebaţi-i şi singuri pe tovarăşi. Acum, voi ăştilalţi, spune-ţi-le şi voi. Spuneţi-le ceva, fraţilor.

        Începură să vorbească cei străini, trimişii. Iuri Andreevici nu putu prinde nici o vorbă. După lungimea pauzei, îşi putu închipui că explicaţia fusese amănunţită. Iarăşi luă cuvântul Gorazdâh:

        — Aţi auzit, fraţilor? Acum vedeţi şi voi cu cine avem de-a face. Aur, nu altceva. Pentru unul ca el s-o păţim noi? Oare ăsta-i om? E-un stricat, un neisprăvit, un smintit, un fel de schimnic. Nu mai rânji, Terioşka! Ce-ţi sticleşti dinţii, sodomistule? Nu tu ar trebui să râzi. Da. Cică ar fi un fel de schimnic din tinereţe. Tu i te încredinţezi, iar el te călugăreşte, te scopeşte. Ce vă tot spune? Să eliminăm din societate, jos înjurăturile, lupta cu beţia, comportarea faţă de femeie. Oare se poate trăi aşa? Deci uite hotărârea. Astă seară, la vad, unde-s puse pietre. Îl momesc eu, zic că o să împuşcăm un cerb. Sărim toţi grămadă asupra lui. Parcă-i mare lucru să-l punem cu botul pe labe? Nici pâs n-o s-apuce să zică. Dar care-i şmecheria? Ei îl vor viu. O să-l legăm. Şi dacă o să văd că nu iese cum vrem noi, mă descurc şi singur, îl sugrum cu mâinile mele. Ăştia o să-şi trimită şi ei oamenii, ca să ne ajute.

        Vorbitorul dezvoltă planul complotului, dar împreună cu ceilalţi începuse să se îndepărteze şi doctorul nu-l mai auzi. „Ticăloşii, pe Liveri vor să-l extermine! se gândi doctorul cu groază şi indignare, uitând de câte ori el însuşi îl blestemase pe călăul lui şi-i dorise moartea. Nemernicii vor să-l predea albilor sau să-l omoare. Cum să împiedic complotul? Mă voi apropia de foc ca din întâmplare şi, fără să divulg nici un nume, îl voi pune la curent pe Kamennodvorski. Şi pe Liveri trebuie să-l previn cumva asupra pericolului care-l paşte.

        Kamennodvorski nu mai era la locul unde-l lăsase. Focul era aproape stins, păzit de ajutorul lui Kamennodvorski, care avea grijă să nu se extindă.

        Dar atentatul nu mai avu loc, fu curmat din faşă. Conspiraţia era cunoscută. În ziua aceea fusese dezvăluit complet, iar complotiştii fuseseră arestaţi. Sivobliui jucase rolul dublu de copoi şi provocator. Doctorul se simţi şi mai dezgustat.

        Se află că refugiatele şi copiii s-au apropiat la două zile de mers. Pe Ostrovul Vulpii se făceau pregătiri în vederea întâlnirii cu familiile şi pentru ridicarea taberei, prevăzută a avea loc imediat după aceea. Iuri Andreevici se duse să-l vadă pe Pamfil Palâh.

        Îl găsi la intrarea în cortul său, cu toporul în mână. În faţa lui era o stivă înaltă de mesteceni tineri, din care avea de gând să facă prăjini. Pamfil încă nu apucase să-i cureţe de crengi. Unii dintre mesteceni fuseseră doborâţi chiar acolo şi, prăbuşindu-se cu toată greutatea lor, îşi înfipseseră în pământ frânturile de crengi. Pe alţii îi adusese din apropiere şi-i clădise deasupra. Tremurând şi balansându-se pe crengile elastice, mestecenii nu stăteau nici pe pământ, dar nici strâns lipiţi unul de altul. Crengile lor păreau nişte braţe care îl îmbrânceau pe Pamfil şi, ca o pădure verde şi vie, îi îngrădeau intrarea în cort.

        — În aşteptarea oaspeţilor dragi, îi spuse Pamfil, explicându-i cu ce se ocupă. Pentru soţie, pentru copilaşi, cortul e prea scund. Şi intră ploaia prin el. Vreau să sprijin acoperişul cu nişte prăjini. Pentru prăjini am tăiat mestecenii.

        — Pamfil, degeaba îţi închipui că familiei tale o să i se permită să stea la tine în cort. Unde s-a mai văzut ca nişte civili, femei şi copii, să aibă voie să locuiască în interiorul unei tabere militare? Or să stea undeva la margine, în căruţele lor. Nu cred că o să-i lase în cort. Dar nu despre asta-i vorba. Mi s-a spus că slăbeşti, că nu bei şi nu mănânci, că nu poţi să dormi. Aşa-i? Deşi arăţi destul de bine. Doar că ar trebui să te tunzi.

        Pamfâl Palâh era o namilă de om, cu părul negru vâlvoi, cu barbă, cu o frunte noduroasă de părea dublă din pricina grosimii osului frontal, care, ca un inel sau un cerc de aramă, îi strângea tâmplele. Din această pricină Pamfâl avea înfăţişarea morocănoasă şi sinistră de om care se uită pieziş, pe sub sprâncene.

        La începutul revoluţiei, când, ţinând cont de experienţa anului 1905, existase temerea că şi de această dată revoluţia nu va fi decât un eveniment de scurtă durată petrecut în istoria păturii culte a societăţii, fără să atingă straturile de jos şi fără să se consolideze în ele, se depuseseră toate eforturile pentru influenţarea prin propagandă a poporului, care fusese revoluţionarizat, panicat, tulburat şi zădărât.

        În acele prime zile oameni ca soldatul Pamfâl Palâh, care, fără nici un fel de agitaţie, îi urau sălbatic, neomeneşte pe intelectuali, domni şi ofiţeri, li se păreau entuziaştilor intelectuali de stânga păsări rare şi erau deosebit de preţuiţi. Neomenia lor apărea ca o minune a conştiinţei de clasă, barbaria lor – un model de tărie proletară şi de consolidare în jurul propriei persoane. Era bine văzut de către căpeteniile de partizani şi liderii de partid.

        Lui Iuri Andreevici această namilă morocănoasă şi nesociabilă i se părea a fi un degenerat nu tocmai normal, impresie lăsată de cruzimea lui vizibilă, de uniformitatea şi nimicnicia lucrurilor care îi erau dragi şi-l puteau preocupa.

        — Poftim în cort, îl invită Pamfâl.

        — Nu, n-are rost. E mai plăcut la aer.

        — Bine. Fie cum vrei tu. Chiar că-i un bârlog. O să vorbim pe retezături (aşa le spunea el copacilor clădiţi în lungime).

        Se aşezară amândoi pe copacii care umblau şi se clătinau sub ei.

        — Zice-se că-i uşor de spus, dară mai greu e de făcut. Dară şi ce am eu de spus nu se zice uşor. Ar dura trei ani ca să-ţi spun povestea mea. Nici nu ştiu cu ce să încep.

        Bine, oi începe eu cumva. Am trăit cu nevastă-mea. Eram tineri. Ea-mi ţinea gospodăria. Nu m-am plâns, pământul îl lucram eu. Copiii. M-au luat pe front. M-au mânat ca ostaş de flanc la război. Da' ce război. N-are rost să-ţi mai povestesc. Şi tu l-ai văzut, tovarăşe doctor. Pe urmă – revoluţia. M-am luminat. S-au deschis ochii soldatului. Nu acela-i neamţ care-i germanul, adică nu străinu-i rău, ci neamţu-i chiar al tău. Soldaţi ai revoluţiei mondiale, baionetele-n pământ, acasă, asupra burjuilor! Şi aşa asemenea. Ştiţi şi singur, tovarăşe medic militar. Şi aşa mai departe. Războiul civil. Nimeresc la partizani. Acuma sar peste multe, că altfel nu mai termin. De-acuma acu-i acu', ce văd eu în momentul de faţă? El, parazitul, de pe frontul rus a adus regimentul unu şi doi de la Stavropol, a adus şi regimentul unu de cazaci de la Orenburg. Crezi că-s ţânc şi nu pricep? Ce, n-am făcut armata? E rău de noi, tovarăşe doctor militar, ne-a luat naiba. Căci ticălosul ce vrea? Vrea să se năpustească asupra noastră cu toată mulţimea de armată. Vrea să ne încercuiască.

        Acuma, în prezent, am nevastă, copilaşi. Dacă acuma el ne răzbeşte, cum or să scape de el? Parcă el o să vrea să priceapă că nevasta şi copiii n-au nici o vină, că au stat deoparte? N-o să-şi bată el capul cu asta. Pentru mine, nevesti-mi or să-i ardă mâinile, or s-o schingiuiască, pentru mine o să-mi chinuie nevasta şi copiii, or să le sfâşie carnea de pe ei, or să le frângă oasele. Aşa că mai dormi şi mai mănâncă dacă poţi. De fier să fii şi tot înnebuneşti, o iei razna.

        — Eşti un sucit, Pamfil. Nu te înţeleg. Atâţia ani ai trăit fără nevastă şi copii, n-ai vrut să ştii de ei, nu ţi-a păsat. Iar acum, când azi-mâine te vezi cu ei, în loc să te bucuri, te-ai apucat să le cânţi ca de înmormântare.

        — Ce-a fost a fost, iar între ce-a fost şi ce-i acum e mare deosebire. Ne răzbeşte canalia cu galoane albe. Şi nu-i vorba de mine. Eu mi-s mort de pe-acuma. Se vede că m-aşteaptă mormântul. Dar vezi că pe nevastă-mea, pe copilaşi nu-i pot lua pe lumea cealaltă. Or să ajungă în labele afurisitului. O să scoată sângele din ei, picătură cu picătură.

        — Şi din pricina asta ai alergăreţi? Se zice că ai nu ştiu ce alergăreţi.

        — Bine, doctore. Nu ţi-am zis tot. Nu ţi-am zis ce era mai important. Aşa că ascultă adevărul meu sfâşietor, dar să nu te superi pe mine că ţi-o zic de la obraz.

        La mulţi de-alde tine le-am făcut capătul, mult sânge am vărsat de ofiţeri sau de domni, dar n-am avut nici pe naiba. Le-am uitat şi numărul şi numele şi totul s-a dus ca apa la vale. Dară un ţângău nu-mi iese din minte, un ţângău pe care l-am omorât şi nu-l pot uita. De ce l-am miruit pe puştan? M-a făcut să râd, asta-i. L-am împuşcat în râs, din prostie. Degeaba.

        Era pe vremea revoluţiei din februarie. Sub Kerenski. Ne răsculasem. Ne-au trimis un băieţandru ca agitator, să-şi pună limba la treabă şi să ne facă să atacăm. Ca să luptăm până la victoria finală. A venit un cadet ca să ne potolească. Era tare pipernicit. Avea el lozinca cu victoria finală. Cu lozinca asta a sărit pe un butoi de pompieri, care era într-o gară. Adică s-a căţărat pe butoi ca, de sus, să ne îndemne la luptă. Şi deodată capacul i s-a răsucit sub picioare şi-a căzut în apă. Călcase greşit. Oh, ce-am mai râs! Plesneam de râs. Credeam că mor. Ce mai caraghioslâc! Şi-aveam puşca în mână. Râdeam şi nu mă mai puteam opri, parcă m-ar fi gâdilat. Aşa că am pus mâna pe armă şi l-am omorât pe loc. Nici eu nu pricep cum de-a ieşit aşa. Parcă m-ar fi împins cineva.

        Aşa că ăştia-s alergăreţii mei. Noaptea, visez gara aceea. Atunci îmi venea să râd, dar acum îmi pare rău.

        — Era în oraşul Meliuzeevo, la gara Biriuci?

        — Am uitat.

        — V-aţi răsculat împreună cu locuitorii din Zâbuşino?

        — Am uitat.

        — Ce front era? Care front a fost? Cel de vest?

        — Parcă cel de vest. Se prea poate să fi fost. Nu mai ţin minte.