Partea a X-a. PE DRUMUL MARE.

        Se înşiruiau oraşe, sate, staţii de cale ferată. Oraşul Krestovozdvijensk, staniţa Omelcino, Pajinsk, Tâsiaţkoe, noua localitate Iaflinskoe, suburbia Zvonarskaia, staţia Volnoe, Gurtovşciki, cătunul Kejemska, staniţa Kazeevo, suburbia Kuteinâi Posad, satul Mălai Ermolai.

        Şleaul trecea printre aceste localităţi, fiind şoseaua cea mai veche din Siberia, singurul drum de poştă de altădată. Tăia oraşele în două, înfigându-şi în ele, ca într-o pâine, cuţitul uliţei principale, iar satele le zburătăcea, risipind departe în urmă, cu stâlpii lui, casele sau ocolindu-le cu arcuirea unei curbe bruşte.

        În trecutul îndepărtat, înainte de construirea liniei ferate care trece prin Hodatskoe, de-a lungul şleaului circulau troicile de poştă. Într-o direcţie se târau căruţele cu ceaiuri, grâne şi fier prelucrat, iar în direcţia cealaltă, sub escortă, erau mânate grupe pedestre de deţinuţi. Băteau pasul, zornăindu-şi toţi deodată lanţurile de la picioare. Erau suflete pierdute, crude, înfricoşătoare, ca trăsnetele prăvălite din cer. Şi de jur împrejur fremătau codrii întunecaţi, de netrecut.

        Şleaul trăia ca o mare familie. Oamenii din diferite oraşe şi sate se cunoşteau şi se înrudeau unii cu alţii. În Hodatskoe, unde şleaul se întâlnea cu calea ferată, erau ateliere de reparaţii ale locomotivelor, secţii mecanice auxiliare căii ferate, sărăcimea trăia înghesuită în cazărmi, bolea şi murea. Deportaţii politici care îşi ispăşiseră anii de ocnă şi aveau cunoştinţe tehnice ajungeau aici meşteri şi rămâneau să locuiască mai departe tot în aceste locuri.

        De-a lungul acestei linii, sovietele de la început fuseseră înlăturate de la putere. Câtva timp se menţinuse puterea Guvernului Provizoriu al Siberiei, iar acum fusese înlocuită peste tot de cârmuirea lui Kolceak.

        Pe o porţiune a sa, drumul urca. Priveliştea se lărgea de jur împrejur. Se părea că urcuşul şi orizontul sunt fără sfârşit. Şi atunci când caii şi oamenii oboseau şi se opreau ca să-şi tragă sufletul, panta se sfârşea. Drept în faţă, pe sub pod, se năpustea năvalnicul râu Kemja.

        Dincolo de râu, pe un deal şi mai abrupt, se arăta zidul de cărămidă al mănăstirii înălţarea Crucii. În vale, drumul ocolea povârnişul mănăstirii şi, făcând câteva curbe printre curţile din dos ale periferiei, pătrundea în oraş.

        Acolo mai atingea încă o dată proprietatea mănăstirii, în piaţa mare, unde dădea poarta de fier a mănăstirii, vopsită în verde. Icoana de pe arcul porţii era înrămată de o inscripţie aurită şi arcuită: „Bucură-te, cruce frumoasă, biruinţă nebiruită a pietăţii”.

        Iarna era pe sfârşite. Era Săptămâna Patimilor, sfârşitul Postului Mare. Zăpada de pe drumuri se înnegrea, semn că începuse să se topească, însă pe acoperişuri era încă albă, alcătuind nişte căciuli ţuguiate.

        Ţâncii care se căţărau în clopotniţa mănăstirii se uitau de sus şi vedeau casele ca pe nişte cutioare sau bărcuţe înghesuite unele într-altele. De case se apropiau omuleţi mici şi negri, ca nişte puncte. Pe unii dintre aceştia, de la înălţimea clopotniţei, îi recunoşteau după mişcări. Cei care se apropiau de clădiri citeau afişele lipite de ziduri, care conţineau decretul dat de Comandantul suprem cu privire la mobilizarea ultimelor trei contingente.

        Noaptea aduse multe lucruri neprevăzute. Se făcu neobişnuit de cald pentru vremea respectivă. Cernea o ploaie măruntă, atât de volatilă, încât se părea că nu atinge pământul, ci se dizolvă în văzduh ca o fumegoasă pulbere de apă. Însă era doar o aparenţă. Apele ei calde, adunate în pârâiaşe, erau suficiente pentru a spăla de tot zăpada de pe pământ, lăsându-l negru şi lucitor, de parcă l-ar fi podidit broboane de sudoare.

        Înmuguriţi, merii pitici îşi zvârleau în uliţă, peste gard, crengile. De pe ele, cu foşnete neritmice, cădeau stropi pe trotuarele de scânduri. Răpăiala lor neuniformă răsuna în tot oraşul.

        În curtea atelierului unui fotograf lătra şi scheuna Tomik, un căţel care fusese pus în lanţ de cu dimineaţă. Poate iritată de lătratul acestuia, în grădina lui Galuzin croncănea o cioară, a cărei larmă se auzea în tot oraşul.

        În partea de jos, negustorului Liubeznâi îi fuseseră aduse trei căruţe cu haine. Acesta refuza să le primească spunând că e o greşeală, că nu comandase niciodată o asemenea marfă. Invocând ora târzie, cărăuşii îl rugau să-i lase să rămână peste noapte. Negustorul se certa cu ei, îi alunga şi nu voia să le deschidă poarta. Şi această sfadă se auzea în tot oraşul.

        În cel de-al şaptelea ceas bisericesc, adică la ora unu noaptea, clopotul cel mare al mănăstirii se mişca încet, slobozind dangăte moi, neguroase şi dulci, care se desprinseră de arama lui şi plutiră pe sus, amestecându-se cu umezeala noptatică a ploii. Dangătul se desprinse de clopot ca un bolovan de pământ care se rupe de mal, spălat de ape, şi se duce la fund, dispărând în râu.

        Era noaptea de Joia Mare, denia celor douăsprezece evanghelii. Prin întuneric, prin perdeaua rară a ploii, începură să se mişte, să plutească luminiţe abia văzute, care pâlpâiau pe frunţi, nasuri, feţe. Erau oamenii care posteau şi mergeau la utrenie.

        După un sfert de oră, dinspre mănăstire se auziră nişte paşi bocănind pe scândurile trotuarului. Era negustoreasa Galuzina care se întorcea acasă, venind de la utrenia abia începută. Avea pe cap o broboadă şi şuba îi era descheiată. Păşea când mai repede, când mai încet, oprindu-se adeseori. I se făcuse rău în aerul stătut al bisericii, ieşise afară şi acum îi părea rău că n-a stat până la sfârşitul slujbei şi că nici acum, ca şi anul trecut, nu ţinuse postul. Dar nu aceasta era pricina tristeţii ei. Peste zi fusese amărâtă din cauza ordinului de mobilizare, lipit peste tot, sub incidenţa căruia cădea prostuţul ei de fiu, sărmanul Terioşka. Încerca să uite această neplăcere, dar peticele de hârtie ce se vedeau albe prin întuneric îi aminteau la tot pasul de pacostea care o aştepta.

        Casa ei era după colţ, foarte aproape, însă afară se simţea mai bine. Voia să mai stea la aer, n-o trăgea aţa în casă, la căldură.

        Era frământată de gânduri triste. Dacă le-ar fi luat la rând, rostindu-le cu voce tare, nici cuvintele nu i-ar fi fost de-ajuns, nici timp destul nu ar fi avut până la răsăritul soarelui. Însă aici, în stradă, aceste gânduri posomorite, chiar dacă năvăleau în valuri, ea se simţea în stare să le rezolve în câteva minute, cât ţinea drumul de la colţul mănăstirii până la colţul pieţei.

        Sfânta sărbătoare e atât de aproape, iar ea nu are în casă pe nimeni, toţi s-au răspândit care încotro, lăsând-o singură. Ce, oare nu au lăsat-o singură? Fireşte că singură, Ksiuşa, copilul de suflet, nu intră la socoteală. Şi la drept vorbind, cine-i Ksiuşa? Nu poţi şti ce zace în sufletul omului. Poate îi e prietenă, poate duşmancă, poate îi e rivală pe ascuns. A moştenit-o din prima căsătorie a soţului ei, e fiica adoptivă a lui Vlasuşka. Oare n-ar putea fi fiica din flori, nu adoptivă? Şi poate că nu-i deloc fiică, ci 6 fi fiind vorba aici de cu totul altceva! Poţi citi ce scrie în sufletul bărbatului? însă de fată n-ai nimic a zice împotrivă. E deşteaptă, frumoasă, ascultătoare. Mult mai deşteaptă decât prostuţul de Terioşka şi decât tatăl ei adoptiv.

        Iată deci că a rămas singură în pragul Sfintelor Paşte, iar ceilalţi au părăsit-o, s-au împrăştiat care încotro.

        Soţul ei, Vlasuşka, a pornit-o de-a lungul şleaului să le ţină recruţilor cuvântări, să le ureze drum bun noilor mobilizaţi şi să-i îndemne la fapte vitejeşti. Însă, prostul de el, mai bine ar fi făcut dacă ar fi avut grijă de propriul lui fecior, dacă l-ar fi ferit de primejdia de moarte care îl paşte.

        Nici Terioşka, fiu-său, n-a mai avut răbdare, a luat-o la sănătoasa înaintea sfintei sărbători. S-a dus la Kuteinâi Posad, la neamuri, ca să petreacă şi să se calmeze după cele îndurate. A fost exmatriculat micuţul din liceul real. Jumătate din clase le repetase de câte două ori fără nici un fel de consecinţe, iar acum, când tocmai ajunsese într-a opta, ultima, nu le-a mai fost milă de el şi i-au făcut vânt.

        Ah, ce zile amărâte! Oh, Doamne! De ce i s-a făcut deodată atât de rău, că nici mâinile n-o mai ascultă? Nu-i în stare să facă nimic şi i s-a urât cu viaţa! De ce a căzut pe ea o asemenea pacoste? Poate din cauza revoluţiei? Nu, sigur că nu! Toate astea-s din pricina războiului.

        Floarea bărbaţilor a pierit în război, n-au mai rămas decât nişte scursuri prăpădite, care nu-s bune de nimic.

        Parcă aşa fusese în casa tatălui ei, antreprenor particular? Tatăl ei nu bea, ştia carte, casa îi era îndestulată. Ele erau două surori, Polia şi Olia. Şi pe cât de potrivite le erau numele, tot aşa de bine se înţelegeau şi fetele şi la fel de frumoase erau. Veneau la tatăl lor până şi brigadieri, maimari peste echipele de dulgheri. Şi pentru că trăiau ca-n sânul lui Avram, le trecea lor, fetelor, prin cap, să împletească fulare din câte şase fire de lână. Da, erau poznaşe! Dar se şi pricepeau la împletit, de vreme ce fularele lor erau vestite în tot judeţul. Şi toate zilele de sărbătoare le bucurau prin mulţimea de oameni care le înconjurau şi prin armonia orânduielilor: slujba de la biserică, dansurile, oamenii, manierele, cu toate că familia lor era simplă, burgheză, provenită din strămoşi ţărani şi muncitori. Şi Rusia pe-atunci era ca o mireasă şi avea administratori adevăraţi, apărători adevăraţi, nu ca cei de acum. Însă în vremurile din urmă s-a dus tot luciul, n-a mai rămas decât drojdia avocăţimii şi a jidănimii, care zi şi noapte mestecă vorbe, meliţează în pustiu. Vlasuşka şi prietenii lui cred că pot momi vremurile de aur de altădată cu şampanie şi urări de bine. Păi, al şa poţi recâştiga iubirea pierdută? Pentru asta trebuie să cari bolovani, să muţi munţii din loc, să răscoleşti pământul!

        Galuzina ajunsese de câteva ori la hală, la piaţa oraşului Krestovozdvijensk. Nu mai avea mult până acasă. Dar de fiecare dată se răzgândise, se întorsese şi o pornise din nou pe ulicioarele din apropierea zidului mănăstirii.

        Piaţa era cam cât un ogor mare. Altădată, în zilele de iarmaroc, era plină de căruţele ţăranilor. O latură se sprijinea în capătul străzii Eleninskaia. Latura opusă, curbă, era mărginită de clădiri scunde, cu parter sau cu etaj. Toate erau ocupate de hambare, birouri, spaţii comerciale, ateliere ale meseriaşilor.

        Aici, pe când timpurile nu erau aşa de tulburi, şedea în pragul uşii sale uriaşe, în patru canaturi de fier, ursul cu ochelari şi surtuc, lung, grosolanul de Briuhanov, un misogin căruia tare-i mai plăcea să citească ziarul de o copeică, în aşteptarea clienţilor pentru mărfurile sale: piele, catran, roţi, hamuri, ovăz şi fân.

        Aici, expuse într-o ferestruică chioară, zăceau ani de-a rândul, prăfuite, câteva cutii de carton cu perechi de luminări de cununie, ornamentate cu panglici şi flori de hârtie. Dincolo de fereastră, în odăiţa cu mobilă puţină şi aproape fără marfă, dacă nu puneai la socoteală cele câteva roţi de ceară, încheiau afaceri de mii de ruble cu mastic, ceară şi luminări nişte mandatari necunoscuţi ai unui milionar, îmbogăţit de pe urma luminărilor, despre care nimeni nu ştia unde locuieşte.

        Aici, în mijlocul şirului de clădiri, se găsea prăvălia de coloniale a lui Galuzin, un magazin mare, cu trei ferestre. Prăvălia este măturată de trei ori pe zi, după ce duşumeaua nevopsită, scârţâitoare era presărată cu firele opărite de ceai, care erau destule pentru curăţenie, întrucât antreprenorii şi proprietarul beau ceai toată ziua, fără măsură. Aici îi plăcea adeseori să stea la casă tinerei gospodine. Culoarea ei preferată era liliachiul, violetul, culoarea veşmintelor bisericeşti, deosebit de solemne, culoarea liliacului abia înflorit, culoarea celei mai bune rochii a ei din brocart, culoarea pe care o avea sticla serviciului ei de pahare de vin. Culoarea fericirii, culoarea amintirilor, culoarea fecioriei asfinţite, de dinainte de revoluţie, a Rusiei, i se părea tot liliachie. Şi îi plăcea să stea în prăvălie la casă, pentru că penumbra violetă de aici, mirosind a scrobeală, zahăr şi a caramele zmeuriu-liliachii, păstrate în borcane de sticlă, i se părea asemănătoare culorii ei preferate.

        Aici, la colţ, lângă depozitul de lemne, era o casă veche, cu etaj, din lemn cenuşiu, povârnită pe toate patru laturile, aidoma unui rădvan hodorogit. În clădire erau patru apartamente şi două intrări, în amândouă colţurile faţadei. Jumătatea stângă a parterului o ocupa farmacia lui Salkind, pe cea din dreapta – cancelaria notarului. Deasupra farmaciei locuia Şmulevici, croitor pentru dame, un om bătrân şi cu mulţi copii. În dreptul croitorului, deasupra notarului, se aciuaseră o mulţime de chiriaşi, profesiile cărora le puteai afla citind firmele şi tăbliţele care acopereau toată uşa de la intrare. Aici lucra un ceasornicar şi primea comenzi un cizmar. Aici ţineau un atelier fotografic companionii Juk şi Strodach, aici se afla atelierul de gravură al lui Kaminski.

        Datorită faptului că apartamentul era supraaglomerat, ajutoarele fotografilor, retuşerul Senea Maghidson şi studentul Blajein, îşi făcuseră un fel de laborator în curte, în ghereta de trecere a magaziei pentru lemne. Se pare că şi acum îşi făceau acolo de lucru, judecind după pâlpâirea răutăcioasă a lămpii de developat, care clipocea, chioară, în ferestruica odăii. Sub această ferestruică şedea legat căţelul Tomik, care lătrase de răsunase toată strada Eleninskaia.

        „Şi-au înghesuit tot kahalul1 aici”, se gândi Galuzina, trecând pe lângă clădirea cenuşie. „E o speluncă a caliciei şi mizeriei.” însă pe loc îşi zise că Vlas Pahomovici nu are dreptate în iudofobia lui. Oamenii aceştia prea sunt a cincea roată la căruţă, ca să însemne ceva în destinul ţării. De altfel, dacă-l întrebi pe bătrânul Şmulevici de unde se trag dezordinea şi tulburările, el se gârboveşte, strâmbă din nas şi-ţi spune zâmbind: „Astea-s isprăvi de-ale lui alde Leibocika”2.

        Ah, dar ce, ce gândeşte ea acum, cu ce-şi bate capul? Oare asta-i problema? Aici se-ascunde năpasta? Năpasta se ascunde în oraşe. Nu oraşele ţin Rusia.'Fugind după cultură, am încercat cu toţii să ajungem orăşeni şi n-am izbutit. Ne-am îndepărtat de limanul nostru, la limanul altora n-am putut ajunge.

        Sau poate că, dimpotrivă, tot păcatul e în ignoranţă. Un om învăţat vede totul ca-n palmă, îşi dă seama la timp de toate. Iar noi, când ni se taie capul, înşfăcăm căciula ca să nu ne-o fure careva. Parcă am trăi în codru. Chiar dacă, să zicem, nici oamenii cu carte n-au acum parte de zile mai bune. I-a alungat foamea din oraşe. Cum să te mai dumireşti? Şi dracu' şi-ar frânge piciorul.

        Şi totuşi, parcă neamurile noastre de la ţară nu erau chiar bune de nimic? Selitvinii, Selaburinii, Pamfil Palâh, fraţii Nestor şi Pankrat Modâh? Erau oameni stăpâni pe munca lor, cu scaun la cap. Gospodăriile lor de-a lungul şleaului sunt noi, nu te mai saturi privindu-le. Fiecare are semănate câte zece deseatine, au cai, oi, vaci, porci. Grâne au de rezervă pentru încă trei ani. Inventarul agricol e ca la expoziţie. Maşini de recoltat. În faţa lor Kolceak se ploconeşte, îi ademeneşte în armata lui, comisarii îi momesc să vină în rândurile detaşamentelor din păduri. De pe front s-au întors toţi cu crucea Sfântul Gheorghe şi de îndată au fost invitaţi ca instructori. Chiar dacă ai galoane, chiar dacă n-ai. Dacă eşti om care ştie ce face, lumea are nevoie peste tot de tine. Nu mori de foame.

        Totuşi, e timpul să meargă acasă. Nu-i sade bine unei femei să se preumble atâta timp. Bine-ar fi să poată şedea la ea în grădină. Însă nu se poate, noroiul i-ar ajunge până la genunchi. Însă parcă şi-a mai revenit puţin.

        Încurcându-se de tot în gândurile ei şi pierzându-le şiragul, Galuzina se duse spre casă. Însă, înainte de a trece pragul, în cele câteva clipe cât bătuse pasul pe loc în dreptul scării, mai apucă să cuprindă cu privirea interioară multe şi mărunte.

        Şi-i aminti pe cei care comandă acum în Hodatskoe, oameni pe care-i cunoştea destul de bine, deportaţi politici din capitale, cum ar fi Tiverzin, Antipov, Vdovicenko-Drapelul Negru, lăcătuşul din partea locului Gorşenia Beşenâi. Toţi erau oameni care ştiu ce fac. Multe zâzanii au iscat ei la viaţa lor şi e sigur că şi acum pun iarăşi ceva la cale, pregătesc ceva. Fără asta n-au linişte. Şi-au petrecut viaţa în preajma maşinilor, ajungând şi ei neîndurători şi reci, ca maşinile. Umblă în sacouri scurte, îmbrăcate peste pufoaice, ţigările le fumează din muştiucuri de os, ca nu cumva să se molipsească de vreo boală, beau numai apă fiartă. Lui Vlasuşka n-o să-i mai reuşească nimic, pentru că oamenii ăştia le vor întoarce pe toate după voia lor, vor pune lucrurile la locul lor.

        Şi începu să se gândească la ea însăşi. Ştia că-i femeie frumoasă şi la locul ei, bine păstrată şi deşteaptă, deci un om bun. Însă niciuna dintre calităţile ei nu era recunoscută în acest fund de lume şi poate că n-ar fi fost recunoscută nicăieri în altă parte. Şi cupletele fără perdea despre proasta Sentetiuriha, celebre în tot ţinutul de dincolo de Ural, din care puteau fi rostite numai versurile de la început:

        Sentetiuriha căruţa şi-a vândut, Bani de-o balalaică a avut pentru că urmau numai scârboşenii, Galuzina credea că sunt cântate cu aluzie la ea.

        Oftând adânc, intră în casă.

        Fără să se oprească în tindă, se duse la ea în dormitor. Ferestrele camerei dădeau spre grădină. Acum, noaptea, grămezile de umbre de dinăuntru şi de dincolo de fereastră par că se repetă una pe alta. Faldurile suspendate ale draperiilor de la fereastră erau aproape ca faldurile atârnate ale copacilor de afară, goi şi negri, cu contururi vagi. Bezna de tafta a nopţii acesteia de sfârşit de iarnă era încălzită în grădină de colcăiala zmeurie a primăverii apropiate, care răzbătea prin pământ. În cameră, cam în aceeaşi combinaţie intrau două elemente asemănătoare: căldura prăfoasă a perdelelor rău scuturate era înmuiată şi colorată de pâlpâirea violetă a sărbătorii care se apropia.

        De sub veşmântul de argint al ferecăturii icoanei, Maica Domnului scotea la iveală două palme subţiri, negricioase, îndreptate spre cer. În fiecare din ele părea că ţine câte o literă grecească de la începutul şi de la sfârşitul denumirii ei bizantine: meter teu, Maica Domnului. În ferecătura ei aurită, candela întunecată ca o călimară din sticlă arunca pe covorul din dormitor licăriri stelare fierăstruite de dinţişorii de pe marginea paharului.

        Dându-şi jos broboada şi şuba, Galuzina se răsuci neîndemânatică şi iar simţi o împunsătură în coaste şi dureri în omoplat. Ţipă, se sperie, începu să bâiguie: „Tu, Maica Domnului, apărătoarea celor necăjiţi, care le sari în ajutor şi lumea o ocroteşti”, apoi izbucni în plâns. După ce durerea o mai lăsă, începu să se dezbrace. Copcile din spate ale gulerului şi ale sutienului îi alunecau dintre degete şi se îngropau în cutele materialului fumuriu. Le căuta şi nu le găsea.

        În cameră intră Ksiuşa, fata ei adoptivă, pe care o trezise când intrase în casă.

        — De ce stai pe întuneric, mamă? Nu vrei să aduc o lampă?

        — Nu-i nevoie. Se vede şi aşa.

        — Mamă, Olga Nilovna, lasă-mă să te deschei eu. Nu-i nevoie să te chinuieşti.

        — Degetele nu mă ascultă şi pace. Proasta de croitoreasă n-a fost în stare să coasă copcile ca la oameni. Fir-ar ea de curcă chioară. Îmi vine să sfâşii rochia şi să-i dau cu tivul peste bot.

        — Frumos s-a cântat la biserică. Noaptea-i liniştită. Cântecele s-au auzit până aici.

        — Da, de cântat s-a cântat bine. Da' mie, fato, mi-e rău. Iar mă împunge şi-aici, şi-aici. Peste tot. Mare pacoste. Nici nu ştiu ce să mă fac.

        — Păi, te-a ajutat Gomeopat Stâdobski.

        — Da, m-a ajutat cu sfaturi pe care nu le pot îndeplini. E-un şarlatan homeopatul tău. Nici la deal, nici la vale. Asta în primul rând. Şi, în al doilea rând, a plecat. S-a dus, s-a dus. Şi nu numai el. Înaintea sărbătorii toţi au şters-o din oraş. Oare la ce se-aşteaptă, la un cutremur?

        — Măcar doctorul acela ungur, prizonierul, te-a tratat bine.

        — Asta-i altă aiureală. Îţi zic că n-a mai rămas nimeni, toţi s-au împrăştiat. Kerenyi Lajos, ca alţi maghiari, a nimerit dincolo de linia de demarcaţie. L-au obligat să slujească, drăguţul de el. L-au luat în Armata Roşie.

        — Păi, n-ai decât ipohondrie. O nevroză cardiacă. Un descântec ar putea face minuni. Ţi-aduci aminte că te-a descântat nevasta unui soldat? Parcă ţi-a luat durerea cu mâna. Am uitat cum o cheamă. Numele nu i-l mai ştiu.

        — Văd că mă crezi proastă. Nu m-aş mira să-mi cânţi pe furiş „Sentetiuriha”.

        — Fie-ţi frică de Dumnezeu! Nu vorbi cu păcat. Mai bine adu-mi aminte cum o cheamă pe femeie. Numele îmi stă pe limbă. Nu mă potolesc până nu mi-l aduc aminte.

        — Păi, are mai multe nume decât fuste. Nu ştiu care îţi trebuie. O cheamă Kubariha şi Medvediha şi Zlâdariha. Şi mai are şi vreo zece porecle. Nici ea nu-i aici. Ia-o de unde nu-i. Ai băgat-o pe roaba lui Dumnezeu în puşcăria din Kejemsk. Pentru un avort şi nu ştiu ce prafuri. Şi vezi bine, ea, decât să i se facă urât în temniţă, a şters-o undeva prin Extremul Orient. Doar ţi-am zis că au plecat cu toţii. Vlas Pahomâci, Terioşka, mătuşa Polia-inimă de zahăr. În tot oraşul, dintre femeile cinstite, n-am mai rămas decât noi, două proaste. Să ştii că nu glumesc. Şi n-ai de unde găsi un doctor. Dacă se-ntâmplă ceva, crăpi şi n-ai pe cine striga în ajutor. Se zice că a venit un doctor mare din Moscova, care s-a aşezat la Iuriatin. Cică-i profesor, feciorul unui negustor din Siberia care şi-a pus capăt zilelor. Până m-am tot gândit eu cum să-l chem, s-au pus pe drum vreo douăzeci de cordoane de-ale roşilor, nici să strănuţi nu mai ai loc. Şi acum să schimbăm vorba. Du-te şi te culcă, am să încerc şi eu să adorm. Ştiu că Blajein, studentul, se ţine de capul tău. N-are rost să tăgăduieşti. N-ai cum să te ascunzi de mine, te-ai înroşit ca racul. Trudeşte bietul tău student la poze în noaptea asta sfântă, îmi face mie fotografiile. Nici ei nu dorm şi nici pe alţii nu-i lasă. Tomik al nostru scheaună de se aude în tot oraşul. Şi-o ticăloasă de cioară croncăne în mărul nostru, aşa că, pare-mi-se, iar n-o să închid ochii toată noaptea. Da' de ce te superi, mironosiţo? De-aia sunt studenţi pe lume, ca să le placă fetelor.

        — Ce se tot dă câinele acolo de ceasul morţii? Ar trebui să vedem despre ce-i vorba. Nu latră el degeaba. Stai, Lidocika, fir-ai tu să fii, taci o clipă. Trebuie să lămurim situaţia. Nu cumva să fi dat buzna esaulii. Nu pleca, Ustin. Rămâi şi tu, Sivobliui. Se descurcă şi fără noi.

        Neauzind că este rugat să tacă şi să aştepte puţin, preşedintele de la centru continuă cu ton obositor de orator:

        — Puterea burghezo-militară care există acum în Siberia, prin politica ei de jaf, biruri, violenţă, execuţii şi torturi, trebuie să le deschidă ochii celor care s-au lăsat înşelaţi. Această putere îi este ostilă nu numai clasei muncitoare, ci, în esenţa lucrurilor, şi întregii ţărănimi. Ţărănimea muncitoare din Siberia şi Urali trebuie să înţeleagă că numai în alianţă cu proletariatul de la oraşe, cu soldaţii, în alianţă cu sărăcimea kirghiză şi buriată.

        În sfârşit, auzind că este întrerupt, se opri, îşi şterse cu batista fruntea transpirată, îşi coborî pleoapele obosite şi umflate, închizând ochii.

        Cei de lângă el îi şoptiră:

        — Hodineşte-te oleacă. Bea nişte apă.

        Şefului de partizani, care se alarmase, i se comunică:

        — De ce te temi? Totul e în ordine. Felinarul de semnal e în fereastră. Santinela, vorbind metaforic, devorează spaţiul cu ochii. Cred că trebuie continuat referatul. Vorbiţi, tovarăşe Lidocika.

        Interiorul magaziei mari fusese golit de lemne. În partea rămasă liberă se desfăşura întrunirea ilegală. Cei adunaţi erau ascunşi de stiva de lemne înălţată până la tavan, care despărţea jumătatea goală de ghereta de trecere şi de uşă. În caz de primejdie, cei adunaţi aveau o cale de retragere: ridicând chepengul dârî duşumea, se putea coborî şi, printr-un tunel subteran, se putea ajunge în partea din spate a fundacului Konstantinov, dincolo de zidul mănăstirii.

        Referentul, cu o pălărie neagră din percal, care-i acoperea ţeasta cheală, avea faţa palidă, mată, acoperită de barbă până la urechi. Suferea de transpiraţie pe fond nervos şi de aceea se ştergea mereu cu batista. Îşi aprinse cu lăcomie chiştocul de ţigară, aplecându-se cu el în gură spre jetul fierbinte care ieşea din sticla lămpii cu gaz, apoi se uită prin hârtiile aruncate pe masă. Plimbându-şi nervos şi repede peste ele ochii miopi, ca şi cum le-ar fi adulmecat, referentul continuă cu voce inexpresivă şi obosită:

        — Această alianţă dintre sărăcimea de la oraşe şi sate poate fi realizată numai prin intermediul sovietelor. Vrând-nevrând, de-acum ţărănimea” siberiană va voi acelaşi lucru pe care îl voieşte muncitorul siberian, care a început lupta de mult. Scopul lor comun îl reprezintă răsturnarea autocraţiei amiralilor şi hatmanilor, pe care poporul îi urăşte atât de mult, pe calea unei insurecţii armate naţionale. În plus, în lupta lor cu mercenarii înarmaţi până în dinţi ai clicii ofiţereşti şi căzăceşti, insurgenţii vor trebui să acţioneze în condiţii de război, conform unei tactici adecvate, întrucât lupta va fi îndârjită şi îndelungată.

        Vorbitorul se opri iarăşi, îşi şterse transpiraţia şi îşi închise ochii. În pofida regulamentului, cineva sări în picioare, îşi ridică mâna, dorind să facă o observaţie.

        Căpetenia partizanilor, mai exact comandantul militar al grupării din Kejemsk a partizanilor de dincolo de Urali, şedea chiar sub nasul vorbitorului, cu o poză provocatoare şi neglijentă, întrerupându-l în mod grosolan şi nearătându-i nici un pic de respect. Îţi venea greu să crezi că un militar atât de tânăr, aproape un băieţandru, comandă armate şi grupări întregi, că i se dădea ascultare şi se bucura de respect. Şedea cu braţele şi picioarele învelite în poalele unei mantale de cavalerist. Partea de sus a mantalei şi mânecile, aruncate pe spătarul scaunului, lăsau să se vadă bustul lui în tunică, pe umerii căreia se zăreau încă urmele întunecate ale galoanelor de sublocotenent, pe care şi le descususe.

        La dreapta şi la stânga lui stăteau în picioare doi ostaşi din garda personală, la fel de tineri ca şi el, îmbrăcaţi în scurte de oaie destul de ponosite, cu vipuşti cârlionţate din blană de miel. Feţele lor frumoase şi împietrite nu exprimau nimic, în afară de devotamentul orb faţă de comandantul lor şi de hotărârea de a face orice de dragul lui. Erau martori pasivi ai întrunirii, nu-i interesau chestiunile discutate, nici polemicile, nu vorbeau şi nu zâmbeau.

        În afara acestor oameni, în magazie mai erau încă vreo zece-cincisprezece inşi. Unii stăteau în picioare, alţii şedeau pe duşumea, cu picioarele întinse sau ţinându-şi genunchii cu mâinile, sprijiniţi de pereţi sau de bârnele ieşite în afară, câlţuite în spaţiile goale.

        Pentru oaspeţii de onoare erau şi câteva scaune. Acestea erau ocupate de trei-patru muncitori, care participaseră la fosta revoluţie. Printre ei era Tiverzin, posomorit şi schimbat, şi prietenul lui, bătrânul Antipov, care îi susţinea mereu părerile. Incluşi în categoria zeilor, la picioarele cărora revoluţia îşi depusese toate ofrandele şi jertfele, ei şedeau ca nişte idoli tăcuţi, severi, din care trufia politică stârpise tot ce aveau viu, omenesc.

        În magazie mai existau câteva figuri demne de atenţie. Nestând o clipă liniştit, se ridica de pe duşumea şi se aşeza la loc, umbla şi se oprea în mijlocul încăperii unul dintre stâlpii anarhismului rusesc, Vdovicenko-Drapelul Negru, un grăsan uriaş, cu capul imens, cu gura mare şi cu părul ca o coamă de leu, unul dintre ofiţerii care apucaseră să lupte în războiul cu Japonia, dacă nu cumva chiar şi în ultimul război cu Turcia. Acesta era un visător veşnic absorbit de fanteziile sale.

        Din pricina imensei sale blândeţi şi a staturii colosale, care îl împiedica să observe fenomenele mai mici în dimensiune, acesta nu acorda suficientă importanţă întrunirii şi, înţelegând totul anapoda, îşi confunda opiniile proprii cu cele care de fapt i le contraziceau, ceea ce-l făcea să fie de acord cu orice.

        Alături de el, pe duşumea, şedea prietenul lui, Svirid, un vânător. Deşi Svirid nu era un truditor al pământului, fiinţa lui pământie, plugărească răzbătea prin tăietura cămăşii negre de postav, pe care şi-o strângea într-un ghemotoc cu tot cu guler şi cu crucea de la gât, ghemotoc pe care-l purta încoace şi încolo, scărpinându-şi pieptul. Era pe jumătate buriat, un mujic inimos şi analfabet cu laţe subţiri de păr în cap, cu mustăţi rare şi cu barba încă şi mai rară, alcătuită doar din câteva smocuri. Trăsăturile mongoloide îi îmbătrâneau faţa, pe care şi-o încreţea permanent într-un zâmbet ce voia să exprime acordul lui faţă de cele discutate.

        Oratorul, care cutreierase toată Siberia pentru a prezenta Instrucţiunile Militare ale Comitetului Central, era cu capul în nori şi îşi imagina nemărginirea spaţiului pe care trebuia să-l mai străbată. Faţă de majoritatea celor de faţă nu simţea nici un interes. Dar, fiind încă din copilărie revoluţionar şi poporanist până în vârful unghiilor, îl privea cu adoraţie pe tânărul comandant care şedea în faţa lui. Nu numai că îi trecea băieţandrului cu vederea toate grosolăniile, care bătrânului i se păreau a fi vocea spiritului revoluţionar subteran, acum descătuşat, dar mai era şi încântat de ieşirile prea familiare ale acestuia, aşa cum unei femei îndrăgostite îi poate plăcea grosolănia neruşinată a stăpânului ei.

        Căpetenia partizanilor era fiul lui Mikuliţân, Liveri, vorbitorul venit de la centru era fostul mobilizat la muncă forţată Kostoed-Amurski, care în trecut făcuse parte din rânduriie revoluţionarilor socialişti. În ultimul timp îşi revizuise opiniile, recunoscuse caracterul eronat al platformei sale, se pocăise în câteva declaraţii amănunţite şi nu numai că fusese primit în rândurile partidului comunist, dar, curând după aceea, i se încredinţase această muncă atât de importantă.

        Fusese ales pentru această misiune, deşi nu era câtuşi de puţin militar, în semn de respect pentru stagiul lui de revoluţionar, pentru anii grei de suferinţă petrecuţi în închisoare şi datorită faptului că, făcând parte dintre cei mobilizaţi la muncă forţată, se presupunea că trebuie să cunoască foarte bine starea de spirit a maselor ţărăneşti din Siberia Apuseană, cuprinsă de răscoale. Iar în chestiunea respectivă, această presupusă cunoaştere apărea mai importantă decât pregătirea militară.

        Schimbarea convingerilor politice îl făcuse pe Kostoed de nerecunoscut. Avea acum cu totul altă înfăţişare, cu totul alte gesturi şi maniere. Nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut în trecut cu chelie şi barbă. O fi fiind în travesti? Partidul îi recomandase un incognito strict. Numele lui conspirative erau Berendei şi tovarăşul Lidocika.

        După ce se stinse rumoarea provocată de inoportuna declaraţie a lui Vdovicenko că este de acord cu punctele prezentate din instrucţiuni, Kostoed continuă:

        — În scopul cuprinderii complete a mişcării crescânde a maselor ţărăneşti trebuie să stabilim imediat un contact permanent cu toate detaşamentele de partizani care se află în zona comitetului de gubernie.

        În continuare, Kostoed vorbi despre tehnica întâlnirilor conspirative, despre parole, cifruri şi mijloace de comunicare. Apoi trecu iarăşi la detalii:

        — Detaşamentele vor fi informate despre depozitele de arme, echipament şi alimente ale instituţiilor şi organizaţiilor pe care se sprijină albii, li se vor comunica locurile unde se ţin sume mari de bani şi sistemele de pază ale acestora.

        Este necesar să se elaboreze, până în cele mai mici detalii, toate problemele privitoare la organizarea internă a detaşamentelor, la comandanţi, la disciplina militară tovărăşească, la conspiraţie, la legătura detaşamentelor cu restul lumii, la comportamentul cu populaţia locală, la curtea marţială revoluţionară, la tactica subversivă dusă pe teritoriul inamic: distrugerea podurilor, a căilor ferate, a vapoarelor, şlepurilor, gărilor, atelierelor cu echipamentul lor tehnic, a telegrafului, minelor şi proviziilor alimentare.

        Liveri răbdă cât răbdă şi până la urmă nu mai putu să suporte. Toate acestea i se păreau nişte aiureli de diletant, care nu aveau nici o legătură cu realitatea. De aceea interveni:

        — E o lecţie grozavă. O să iau aminte. Probabil că toate acestea trebuie acceptate fără discuţie, dacă nu vrem să pierdem sprijinul Armatei Roşii.

        — Bineînţeles.

        — Dar ce să fac eu, minunată Lidocika, cu fiţuica dumitale de adormit copiii, când, fir-ai tu să fii, forţele mele, adică trei regimente, cu artilerie şi cavalerie, sunt de mult în marş şi dau lovituri excelente inamicului?

        „Admirabil! Ce forţă!”, se gândi Kostoed.

        În discuţie interveni Tiverzin, căruia nu-i plăcuse tonul impertinent al lui Liveri.

        — Scuzaţi-mă, tovarăşe conferenţiar. Nu sunt sigur. Poate că mi-am notat inexact unul dintre punctele instrucţiunilor. Îl voi citi. Vreau să mă conving. „Este foarte de dorit să fie atraşi în comitet ostaşii care au fost pe front în timpul revoluţiei şi care acum fac parte din organizaţiile soldăţeşti. Este de dorit să fie incluşi în componenţa comitetului unul sau doi subofiţeri şi un tehnician militar.” Tovarăşe Kostoed, am notat corect?

        — Corect. Cuvânt cu cuvânt.

        — În cazul acesta, permiteţi să fac următoarea observaţie. Punctul privitor la specialiştii militari mă pune pe gânduri. Noi, muncitorii care am participat la revoluţia din 1905, nu suntem obişnuiţi să avem încredere în ofiţerime. Întotdeauna atrage după sine elemente contrarevoluţionare.

        Oamenii începură să strige:

        — Ajunge! Rezoluţia! Rezoluţia! E timpul să mergem acasă. E târziu.

        — Sunt de acord cu părerea majorităţii, tună Vdovicenko, cu vocea groasă. Chiar aşa, exprimându-mă poetic. Instituţiile civile trebuie să crească de jos, pe baze democratice, ca nişte puieţi plantaţi în sol, care au prins rădăcini. Nu pot fi bătute de sus, ca stâlpii de la gard. Aceasta a fost greşeala dictaturii iacobinilor, motiv pentru care Convenţia a fost strivită de termidorieni.

        — E limpede ca lumina zilei, îl susţinu Svirid pe tovarăşul său de hoinăreli. Asta o pricepe chiar şi un copil. Trebuia să ne gândim la asta mai de mult, acum e prea târziu. Acum nu ne-a mai rămas decât să luptăm şi să mergem drept la ţintă. Taci şi rabdă. Că văd c-acu' şi de popi se ia lumea! Dacă ai intrat în horă, ia şi joacă! Dacă te-ai băgat în apă, nu striga: „Mă-nec!”.

        — Rezoluţia! Rezoluţia! cereau oamenii din toate părţile.

        Au mai vorbit un timp, ascultându-se din ce în ce mai puţin unul pe altul, iar în zori au pus capăt şedinţei. Plecară pe rând, luându-şi toate măsurile de siguranţă.

        De-a lungul şleaului era un loc pitoresc. Amplasate pe panta abruptă, despărţite de iutele pârâu Pajinka, aproape lipite unul de celălalt erau cătunul Kuteinâi Posad care cobora de sus şi satul Mălai Ermolai, ce se întindea pestriţ la vale, în continuarea acestuia. În Kuteinâi erau petrecuţi la armată recruţi, iar în Mălai Ermolai, sub conducerea colonelului Streşe, îşi continua activitatea comisia de recrutare, convocând, după scurta întrerupere prilejuită de Paşti, tineretul din sat şi din plasele învecinate, care împlinise vârsta de încorporare. Cu această ocazie, în sat acţionau trupe de miliţie călare şi cazaci.

        Era a treia zi de Paşti care în anul acela căzuse foarte târziu, într-o primăvară neobişnuit de timpurie, blândă şi călduroasă. Mesele cu gustări pentru recruţii încorporaţi erau aşezate în Kuteinâi sub cerul liber, la marginea şoselei, ca să nu încurce circulaţia. Puse cap la cap, mesele alcătuiau o linie nu tocmai dreaptă şi, ca un cârnat strâmb, se aliniau aproximativ, sub feţele albe de masă care ajungeau până la pământ.

        Mâncărurile pentru recruţi fuseseră colectate din întreg satul, reprezentând în principal ceea ce mai rămăsese de la praznicul de Paşti, la care se mai adăugaseră două şunci afumate, câţiva cozonaci, două-trei păşti. Pe toată lungimea mesei comune erau aşezate castroane cu ciuperci, castraveţi şi varză murată, farfurii cu pâine de casă, talere cu ouă vopsite, clătite în moviliţe înalte. Cele mai multe dintre ele erau roz sau albastre.

        Iarba dimprejurul meselor era murdară de bucăţele de coji de ouă roz şi albastre pe dinafară şi albe pe dinăuntru. Albastre şi roz erau şi cămăşile flăcăilor, atât cât se vedeau de sub surtucuri. Albastre şi roz erau rochiile fetelor. Albastru era cerul. Rozalii erau norii, care pluteau pe cer atât de încet şi graţios, încât cerul părea a curge o dată cu ei.

        Tot roz era şi cămaşa lui Vlas Pahomovici Galuzin, peste care era încins cu o cingătoare de mătase, când acesta, bocănind mărunt cu tocurile cizmelor şi aruncându-şi picioarele la dreapta şi la stânga, coborî în fugă treptele de la casa lui Pafnutkin (casă aflată pe un dâmb, chiar lângă şirul de mese) şi începu:

        — Paharul acesta de rachiu neaoş, neavând şampanie, îl ridic pentru voi, băieţi. Noroc şi mulţi ani, tineri recruţi! Domnilor recruţi! Doresc să vă felicit în multe alte momente şi privinţe. Atenţie, vă rog. Drumul crucii, care se întinde de-acum în faţa voastră, vă e hărăzit pentru a apăra cu piepturile voastre patria siluită de duşmanii care au înroşit câmpiile noastre cu sângele fratricid. Poporul a trăit cu speranţa că nu va vărsa sânge pentru împărţirea cuceririlor revoluţiei, dar de îndată partidul bolşevicilor, alcătuit din slugoi ai capitalului, a dizolvat visul sfânt al poporului, Adunarea Constituantă, folosind pentru asta forţa brutală a baionetei şi sângele, care curge ca un fluviu lipsit de apărare. Tineri care plecaţi acum! Ridicaţi cât puteţi de sus onoarea murdărită a armatei ruse, căci suntem datori faţă de aliaţii noştri cinstiţi, ne-am acoperit de ruşine, rămânând deoparte, la un loc cu roşii, şi nefăcând nimic, în timp ce Germania şi Austria îşi ridică iarăşi capul cu neruşinare. Cu voi e Dumnezeu, copii! spuse Galuzin şi imediat se auziră urale şi glasuri care cereau să-l arunce pe braţe pe Vlas Pahomovici. Rumoarea îi acoperi vocea, iar Vlas Pahomovici duse la buze paharul şi, cu înghiţituri rare, începu să soarbă rachiul tulbure, rău distilat. Lichidul nu-i făcu plăcere. Era obişnuit cu băuturi mai de soi, cu vin din struguri. Dar se simţea satisfăcut, întrucât era conştient că face un sacrificiu pentru binele poporului.

        — Taică-tu-i un vultur! Ştie să-i tragă bine cu vorba! Pe lângă el e un nimic Miliukov, ăla de-a fost ales în Duma. Zău aşa! îl lăuda Goşka Riabâh, cu voce de beţiv, în mijlocul bolboroselii beţivilor de la masă. Laudele îi erau adresate prietenului său, Terenti Galuzin, care şedea pe locul de alături. Chiar aşa, vultur! Nu se străduieşte el degeaba! Vrea să te scutească de mobilizare şi de asta dă cu gura.

        — Spui prostii, Goşka! Să-ţi fie ruşine! Auzi, „să mă scutească”! O să primesc ordinul de mobilizare în aceeaşi zi cu tine, asta-i toată „scutirea”. M-au dat afară de la liceu, ticăloşii. Mama se dă de ceasul morţii ca nu cumva să nimeresc în rândurile voluntarilor. Cât despre tata, într-adevăr e mare meşter la cuvântări de paradă. Şi ştii de unde are talentul ăsta? E înnăscut. N-are nici un fel de educaţie sistematică.

        — Ai auzit de Sanka Pafnutkin?

        — Am auzit. Să fie adevărat ce se zice de infecţie?

        — Da, rămâne bolnav pe toată viaţa. O să se usuce pe picioare. Dar el e singurul vinovat. I-am spus să nu se ducă. Trebuie să ai grijă cu cine te încurci.

        — Acum ce-o să se întâmple cu el?

        — O tragedie. A vrut să se împuşte. Astăzi or să-l consulte la comisia din Ermolai şi cred că o să-l ia. Zice că se duce la partizani. Să se răzbune pentru bubele sociale.

        — Tu, Goşka, zice că boala asta se ia. Dar dacă nu te duci la ele, te poţi pomeni cu altă boală.

        — Înţeleg unde baţi. Se vede că te ocupi cu treaba asta. Asta nu-i boală, ci un viciu ascuns.

        — Pentru vorbele astea, Goşka, îţi pot da peste bot. Să nu îndrăzneşti să-ţi jigneşti colegul, mincinos parşiv ce eşti!

        — Potoleşte-te, am glumit. Uite ce voiam să-ţi spun. De Lăsatul Secului am fost la Pajinsk. Acolo, un tip în trecere a ţinut conferinţa „Descătuşarea personalităţii”. Foarte interesant. Chestia asta îmi place. Mă înscriu la anarhişti, lua-te-ar naiba. Cică puterea e în interiorul nostru. Zice că sexul şi caracterul sunt manifestări ale electricităţii animalice. Cum îţi place? Era un tânăr, un copil minune. Dar văd că m-am cam pilit. Şi urlă ăştia, de nu mai înţeleg nimic. Taci, Terioşka. Îţi zic să taci, ţâţă de căţea, şorţ de mumă, n-auzi?!

        — Stai, Goşka, vreau să-mi mai spui ceva. Nu ştiu toate cuvintele despre socialism. De pildă, sabotor. Ce fel de vorbă-i asta? La ce se referă?

        — Vezi tu, chiar dacă-s profesor de asemenea cuvinte, lasă-mă-n pace, Terioşka, doar ţi-am zis că-s beat. Sapătăr e unul care face parte din aceeaşi haită cu alţii. Dacă se zice sapătăr înseamnă că eşti cu el din aceeaşi bandă. Ai priceput, nătăfleţule?

        — Îmi ziceam eu că-i o vorbă urâtă. Dar bine-ai zis despre forţa electrică. Am citit o reclamă şi voiam să-mi comand de la Petersburg un suspensor electric. Pentru mărirea activităţii. Cu plata ramburs. Dar vezi că s-a mai produs o revoluţie. Nimeni nu mai are acum grija suspensoarelor.

        Terenti nu-şi mai termină vorba. Rumoarea vocilor bete fu acoperită de tunetul unei explozii apropiate. Zgomotul făcut de cheflii încetă brusc. Peste un minut începu din nou şi mai puternic. O parte din meseni săriră de la locurile lor. Cei mai rezistenţi la băutură reuşiră să se ţină pe picioare. Alţii, împleticindu-se, vrură să se tragă deoparte, dar nu rezistară şi se prăbuşiră sub masă, începând imediat să sforăie. Femeile se puseră pe ţipat. Se stârni un haos general.

        Vlas Pahomovici îşi aruncă privirea în toate părţile, căutându-l pe vinovat. La început crezuse că explozia avusese loc undeva dincoace de Kutenâi, poate chiar foarte aproape de mese. Gâtul i se încordase, obrajii se făcuseră stacojii şi începu să urle cât îl ţineau bojocii:

        — Care Iuda s-a pitit printre noi şi-şi face de cap? Care fecior de căţea bufneşte grenade? Al oricui ar fi, chiar de-ar fi al meu, îl gâtui pe ticălos! Cetăţeni, să nu permitem asemenea glume! Cer să facem o razie. Să înconjurăm tot Kutenâi Posad! Să-l prindem pe provocator! Să nu-l lăsăm pe nemernic să scape!

        La început oamenii îl ascultară. Apoi toată atenţia le fu distrasă de dâra de fum care se înălţa dinspre Cancelaria de plasă din Mălai Ermolai. Toţi se repeziră spre marginea rxpei ca să vadă ce se întâmplă.

        Din Cancelaria de plasă ieşiră în fugă câţiva recruţi dezbrăcaţi, dintre care unul era desculţ şi aproape gol, cu pantalonii pe vine. Recruţii fură urmaţi de colonelul Streşe şi de alţi militari, care se ocupaseră de trierea tinerilor. Cazacii şi miliţienii galopau călări prin sat, fluturându-şi cravaşele şi întinzându-şi braţele şi trupurile în şa, ca şi cum ar fi călărit nişte şerpi năbădăioşi. Se frăsuiau încoace şi încolo, căutând, încercând să prindă pe cineva. O mulţime de oameni veneau în fugă spre Kuteinâi, urmăriţi de dangătul mărunt al clopotului, care dădea alarma.

        Evenimentele se desfăşurară în continuare cu o iuţeală înspăimântătoare. În amurg, continuându-şi investigaţiile, Streşe, însoţit de cazaci, urcă din sat în cătunul învecinat, Kuteinâi, şi, punând santinele împrejurul satului, se apucă să percheziţioneze fiecare casă, fiecare gospodărie.

        La ora aceea, jumătate dintre recruţii în onoarea cărora se făcuse cheful dormeau tun, cu capetele pe masă sau prăbuşiţi sub masă. Se întunecase deja când s-a aflat în cătun de venirea miliţiei.

        Câţiva flăcăi îşi luară călcâiele la spinare, fugind prin curţile din dos, grăbindu-se unii pe alţii cu ghionturi şi îmbrânceli, ascunzându-se sub primul hambar nimerit în cale, mascaţi de împletitura de nuiele care ajungea până la pământ. Prin întuneric nu-şi puteau da seama al cui e hambarul, dar, judecind după mirosul de peşte şi de petrol lampant, trebuia să fi fost al prăvăliei.

        Cei care se ascundeau nu aveau nimic pe conştiinţă. Era o greşeală că se ascunseseră. Majoritatea o făcuseră din grabă, din beţie sau din prostie. Unii dintre ei aveau prietenii care, li se părea lor, erau compromiţătoare şi-i puteau distruge. Căci acum toate căpătau culoare politică. Ştrengăria şi huliganismul, în zoria sovietică, erau considerate semne de reacţionism, iar în zona ocupată de albi erau luate drept manifestări bolşevice.

        Descoperiră că nu fuseseră primii care se ascunseseră sub hambar. Spaţiul dintre pământ şi duşumea era plin de lume. Se pitiseră aici câţiva oameni din Kuteinâi şi din Ermolai. Primii erau morţi de beţi. O parte din ei dormeau gemând prin somn, scrâşnind din dinţi sau mormăind, altora le era greaţă şi vomitau. Sub hambar era o beznă de puteai să-ţi bagi degetele în ochi, era înghesuială şi duhoare. Ultimii retraşi acolo acoperiră gaura prin care intraseră cu pământ şi pietre, pentru ca orificiul să nu-i trădeze. Curând încetară cu totul sforăielile şi gemetele celor beţi. Se făcu linişte deplină. Toţi dormeau liniştiţi. Doar într-un colţ se auzeau şoaptele celor neogoiţi, adică ale lui Terenti Galuzin, care era înspăimântat de moarte, şi ale lui Koska Nehvalenâh, un bătăuş, feciorul unui chiabur din Ermolai.

        — Mai încet, câine, ne omori pe toţi, diavol mucos ce eşti. Auzi cum umblă ai lui Streşe, cum cotrobăie. Acuşi or să ajungă şi-aici. Au cotit-o încoace de la răscruce, merg în şir şi-acuşi or să ajungă aici. Auzi-i. Taci, să nu sufli, că te sugrum! Norocul tău că încă-s departe. Au trecut. Cine dracu' te-a adus aici? Tu de ce trebuia să te ascunzi? Cine te-ar fi atins măcar cu un deget?

        — Păi, l-am auzit pe Goşka urlând: ascunde-te, ştoarfă ce eşti! Şi m-am băgat aici.

        — Cu Goşka e altă treabă. Toată familia Riabâh e luată la ochi, cică nu-s de încredere. Neamurile lor sunt în Hodatskoe. Toţi sunt os de meseriaş şi muncitori. Nu te mai foi, nătărăule, stai liniştit. E scârnă şi borâtură peste tot. Dacă te mişti, te mânjeşti şi întinzi rahatul şi pe mine. Nu simţi cum pute? De ce crezi că Streşe umblă prin sat? Caută nişte tipi străini, veniţi din Pajinsk.

        — Koska, cum s-a întâmplat? De la ce a început?

        — Din pricina lui Sanka s-a iscat toată zarva, din pricina lui Sanka Pafnutkin. Stăm noi aliniaţi să ne consulte. Îi vine rândul lui Sanka. Nu se dezbracă. Sanka era băut, venise cherchelit. Furierul îi face observaţie. Dezbrăcaţi-vă, zice. Politicos. Îl ia pe Sanka cu „dumneavoastră”. Ce mai, funcţionar de armată. Dar Sanka îi răspunde grosolan: „Nu mă dezbrac. Nu doresc să le arăt la toţi părţile corpului”. Parcă i-ar fi ruşine. Şi se apropie de furier pe-o parte şi-i trage una în falcă. Da. Şi ca să vezi! N-apucă nimeni să clipească din ochi şi Sanka înşfacă de-un picior masa furierului şi-o trânteşte pe duşumea cu tot ce era pe ea, cu călimara şi cu listele de recrutare! Din uşa cancelariei zbiară Streşe: „V-arăt eu scandal! Vă arăt eu revoluţie fiară vărsare de sânge şi ce înseamnă respectul faţă de legi într-o instituţie de stat. Cine-a început?”.

        Iar Sanka se repede la fereastră. „Ajutor, strigă. Luaţi-vă hainele. Ăştia ne omoară, tovarăşi!” Eu pun mâna pe haine, mă îmbrac din fugă şi mă alătur lui Sanka. A spart Sanka geamul cu pumnul, ţuşti afară şi ia-l de unde nu-i. Eu fug după el. După noi se iau şi alţii. Şi dă-ne Doamne picioare. Iar ăilalţi s-au şi apucat să ne urmărească. Şi ia întreabă-mă: la ce bun? Nimeni nu pricepe nimic.

        — Dar bomba?

        — Care bombă?

        — Cine-a aruncat bomba? Bine – grenada, dacă vrei.

        — Doar nu crezi că noi am aruncat-o?

        — Dar cine?

        — Habar n-am. Trebuie să fi fost altcineva. Vede că-i zăpăceală şi-şi zice: ia să profit eu de zgomot şi să arunc în aer Cancelaria de Plasă. Or să creadă că alţii au făcut-o. Zic c-o fi fost vreun „politic”, că acuma-s destui pe-aici „politici” din ăştia, veniţi de la Pajinsk. Gura! Taci! Se-ntorc ai lui Streşe. Ne-am dus dracului. Tacă-ţi fleanca, îţi zic!

        Vocile se apropiau. Cizmele scârţâiau, pintenii zăngăneau.

        — Nu mă mai contraziceţi. Nu pot fi păcălit chiar aşa de uşor. Am auzit clar nişte şoapte.

        Era vocea lui Streşe, autoritară, clară, cu accent de Petersburg.

        — A putut să vi se pară, excelenţă, încerca să-l convingă primarul din Mălai Ermolai, bătrânul Otviajistin, pescar de meserie. Nu-i de-a mirării că se aud oameni vorbind, doar e sat, nu cimitir. Se poate să fi vorbit într-o casă. Că-s oameni, nu animale necuvântătoare. Poate visează vreunul că-l sugrumă duhul casei.

        — Ia vezi! N-o mai faceţi pe măscăriciul, pe pomanagiul, că mă supăr! Auzi, duhul casei! Prea vă faceţi de cap. De-atâta deşteptăciune, o să ajungeţi la revoluţia mondială şi-o să fie prea târziu. Auzi, duhul casei!

        — Doamne fereşte, excelenţă, domnule colonel! Ce revoluţie mondială! Oamenii de pe la noi sunt proşti, întunecaţi la minte. Şi-n trebnicile vechi nu-s în stare să silabisească. Nu mai pot ei de revoluţie!

        — Aşa spuneţi toţi până la prima dovadă. Percheziţionaţi clădirea cooperativei de sus până jos. Cotrobăiţi prin toate sunducurile, uitaţi-vă şi pe sub tejghele. Percheziţionaţi clădirile din împrejurimi.

        — Am înţeles, excelenţă!

        — Pe Pafnutkin, Riabâh şi Nehvalenâh să mi-i aduceţi vii sau morţi. Chiar şi din gaură de şarpe. Şi pe viţelul lui Galuzin. Nu mă-ncântă taică-su cu cuvântările lui patriotice, cu faptul că-şi sticleşte dinţii. Dimpotrivă. Asta nu ne înşală vigilenţa. Atunci când un negustor o face pe oratorul, nu-i a bine. E suspect. E împotriva naturii. Din informaţiile secrete pe care le deţin, în casa lui din Krestovozdvijensk sunt ascunşi activişti politici, se organizează întruniri secrete. Să-l prindeţi pe băiat. Încă nu m-am decis ce să fac cu el, dar dacă se dă de gol, n-o să-mi pară rău să-l spânzur, ca să le fie altora de învăţătură.

        Potera plecă. După ce soldaţii se îndepărtară suficient, Koska Nehvalenâh îl întrebă pe Terioşka Galuzin, care era mort de frică:

        — Ai auzit?

        — Da, îi răspunse acesta cu voce schimbată.

        — Păi, de-acum eu, tu, Sanka şi Goşka nu mai avem altă scăpare decât pădurea. Nu spun că pentru totdeauna. O să ne ascundem până se mai liniştesc lucrurile. Şi când oamenii or să-şi vână-n fire, mai vedem noi. Poate ne întoarcem.