Partea a XII-a.SCORU? E ÎN ZAHĂR.

        Familiile partizanilor, în căruţe, cu copiii şi tot calabalâcul, veneau de mult în urma soldaţilor. În urma convoiului de refugiaţi erau mânate cirezi de vite, mai ales vaci, vreo câteva mii de capete.

        O dată cu soţiile partizanilor, în tabără îşi făcuse apariţia o figură nouă, soţia unui soldat, Zlâdarika sau Kubariha, tămăduitoare de vite, adică veterinară, mai fiind în taină şi vrăjitoare.

        Umbla într-o pălărie ca o clătită, împinsă pe-o ureche, într-o manta de culoarea mazării, din dotarea puşcaşilor imperiali scoţieni, din cele pe care englezii le livraseră ca ajutor Comandantului Suprem. Femeia asigura pe toată lumea că în această îmbrăcăminte intrase de-a dreptul din boneta şi halatul de deţinută, că fusese eliberată de către roşii din închisoarea din Kejemsk, unde Kolceak o băgase fără vină.

        Între timp partizanii se opriseră într-alt loc. Se presupunea că popasul va fi de scurtă durată, până se va efectua recunoaşterea împrejurimilor şi se va găsi un loc pentru iernat mai lung şi mai stabil. Însă circumstanţele luară altă turnură şi-i siliră pe partizani să-şi petreacă iarna acolo.

        Această nouă tabără nu semăna deloc cu Ostrovul Vulpii, părăsit de curând. Pădurea de aici era compactă, de netrecut, precum taigaua. Într-o parte, dincolo de şosea şi de tabără, pădurea părea să nu aibă sfârşit. În primele zile, în timp ce oştirea alcătuia noul bivuac şi se organiza pentru a locui aici, Iuri Andreevici avea mai mult timp liber. Se afundase în pădure, o explorase în mai multe direcţii şi se convinsese că nu era greu să te rătăceşti în ea. Două locuri i-au atras atenţia şi i-au rămas în memorie încă de la prima excursie.

        La ieşirea din tabără şi din pădure, care acum era tomnatică şi golaşă şi se putea vedea prin ea ca printr-o poartă deschisă, creştea un scoruş singuratic, frumos, care numai el dintre toţi copacii îşi păstrase frunzişul ruginit, cărămiziu. Se înălţa pe o măgură, deasupra unei viroage mlăştinoase şi pline de muşuroaie, întinzând spre cerul plumburiu, ce prevestea viscolele de peste iarnă, micile scuturi ale poamelor lui tari, rărite. Păsărele mici de iarnă, cu penetul strălucitor ca zorii cu ger, botgroşi şi piţigoi coborau din zbor pe scoruş, ciuguleau încet bobiţele mari, alegându-le cu grijă, şi le înghiţeau cu greu, întinzându-şi gâturile şi dându-şi ciocurile pe spate.

        Între păsări şi arbust exista un fel de simbioză vie. Parcă scoruşul vedea totul, se împotrivea îndelung, pentru ca apoi să i se facă milă de păsări şi să le cedeze, îşi desfăcea cămaşa şi le dădea să sugă, aşa cum face o mamă cu pruncul ei. „Bine, n-am ce vă face. Na, mâncaţi, mâncaţi-mă. Hrăniţi-vă.” Şi râdea.

        Celălalt loc era şi mai frumos.

        Era pe o înălţime. Înălţimea aceasta, un fel de deal curmat brusc, se termina cu o prăpastie. S-ar fi putut crede că jos, la rădăcina prăvălişului, ar fi trebuit să fie altceva decât sus, un pârâu, o văgăună sau o luncă întinsă, năpădită de iarba necosită. Totuşi, peisajul de sub deal îl repeta pe cel de sus, numai că se desfăşura la o adâncime ameţitoare, la alt nivel, astfel încât vârfurile copacilor de acolo îţi ajungeau până sub picioare. Probabil aici avusese loc cândva o alunecare de teren.

        S-ar fi zis că această pădure posacă, semeaţă, urieşească s-a poticnit şi, aşa cum era, a zburat în jos şi ar fi trebuit să se prăbuşească în străfundurile pământului, dar, în momentul decisiv, a reuşit ca prin minune să se menţină la suprafaţă şi iat-o acum, teafără şi nevătămată, clătinându-se în vale.

        Dar culmea de deal împădurită nu doar din această pricină era demnă de atenţie. Toată marginea ei era îngrădită de stane de granit, verticale. Semănau cu nişte lespezi plate, cioplite, ale unor dolmene preistorice. Când ajunse pentru prima dată pe această platformă, Iuri Andreevici era în stare să jure că pietrele nu sunt creaţia naturii, ci poartă amprenta mâinii omului. Aici ar fi putut exista în vechime un templu păgân, în care nişte necunoscuţi adoratori de idoli se închinau şi aduceau jertfe.

        Aici, într-o dimineaţă rece şi înnourată, fusese executată sentinţa de condamnare la moarte a celor unsprezece complotişti şi a celor doi sanitari vinovaţi de fabricarea şi vinderea rachiului.

        Vreo douăzeci de partizani dintre cei mai devotaţi revoluţiei, al căror nucleu îl forma garda personală a comandantului, îi aduseră aici pe condamnaţi. Escorta se aşezase în semicerc în jurul condamnaţilor şi, cu armele în cumpănire, îi împinsese iute, îi mânase în colţul stâncos al platformei, de unde nu mai puteau scăpa decât sărind în prăpastie.

        Interogatoriile, detenţia prelungită şi înjosirile prin care trecuseră şterseseră orice trăsătură omenească de pe chipul celor duşi la moarte. Păroşi, murdari, erau sleiţi de puteri şi înfricoşători, ca nişte stafii.

        Fuseseră dezarmaţi chiar de la începutul anchetei. Nimănui nu-i trecuse prin cap să-i mai percheziţioneze o dată înainte de execuţie. Aşa ceva ar fi părut o ticăloşie de prisos, o bătaie de joc faţă de nişte oameni care trebuiau să moară din clipă în clipă.

        Deodată, Rjaniţki, care păşea alături de Vdovicenko şi care, ca şi prietenul său, era un vechi anarhist în idei, trase trei focuri de revolver spre escortă, ţintind în Sivobliui. Rjaniţki era un excelent trăgător, dar rată ţinta, pentru că mâna îi tremura de emoţie. Iarăşi aceeaşi delicateţe şi milă faţă de foştii tovarăşi nu le permiseră partizanilor să se repeadă la Rjaniţki sau să răspundă, la atentatul acestuia, cu o salvă prematură, trasă fără a primi comanda. Rjaniţki mai avea trei cartuşe, dar, tulburat, poate uitând de ele şi enervându-se din pricină că nu nimerise ţinta, trânti browningul de pietre. Din pricina izbiturii, browningul se descărcă a patra oară, rănindu-l în picior pe Pacikolia, unul dintre condamnaţi.

        Sanitarul Pacikolia ţipă, se apucă de picior şi căzu, urlând de durere. Pafnutkin şi Gorazdâh, care erau mai aproape de el, îl apucară de subsuori şi-l târâră, pentru ca în talmeş-balmeşul iscat să nu fie călcat în picioare de tovarăşii lor, care îşi pierduseră capul şi nu mai ştiau ce fac. Pacikolia merse spre marginea stâncoasă, spre care erau mânaţi condamnaţii la moarte, sărind, şchiopătând, ţipând de durere, ori de câte ori piciorul rănit îi atingea pământul. Urletele neomeneşti îi contaminară şi pe ceilalţi. Ca la un semn, toţi îşi pierdură controlul. A început ceva de nedescris. Au prins să curgă înjurături, rugăminţi, blesteme.

        Adolescentul Galuzin, scoţându-şi de pe cap şapca de licean, pe care încă o mai purta, se lăsă în genunchi şi se târî, cu spatele printre ceilalţi, spre stâncile acelea cumplite. Le făcea gardienilor plecăciuni dese până la pământ, plângea cu sughiţuri şi-i implora cu voce cântată, aproape inconştient de ceea ce spune:

        — Sunt vinovat, fraţilor, înduraţi-vă de mine, n-o să mai fac. Nu mă omorâţi. Lăsaţi-mă să trăiesc. N-am apucat să trăiesc un pic, s-o mai văd măcar o dată pe mama. Iertare, fraţilor, înduraţi-vă de mine. Am să vă sărut picioarele. Am să vă car apă-n spinare. Oh, oh, m-am prăpădit, mamă, mamă!

        Din grupul condamnaţilor, nu se ştie cine începu să se văicărească:

        — Tovarăşi dragi, iubiţilor! Cum se poate? Veniţi-vă în fire. Ne-am vărsat împreună sângele în două războaie. Am luptat cu voi pentru acelaşi lucru. Înduraţi-vă de noi, daţi-ne drumul. Niciodată n-o să uităm binele pe care ni-l faceţi, o să-l merităm, o să vă dovedim prin fapte. Ce, aţi surzit de nu răspundeţi? Nu sunteţi creştini.

        Alţii ţipau la Sivobliui:

        — Iudă, vânzător de Hristos ce eşti! Ce fel de trădători suntem noi în comparaţie cu tine? Tu, câine, eşti de trei ori trădător, tu trebuieşti spânzurat! Ţarului tău i-ai jurat credinţă, pe ţarul tău l-ai omorât, nouă ne-ai jurat credinţă şi ne-ai trădat. Pupă-te-n bot cu diavolul tău, cu Pădureanul, cât încă nu l-ai trădat. Că o să-l trădezi.

        Chiar şi la un pas de mormânt, Vdovicenko nu se dezise de sine însuşi. Ţinându-şi sus capul cu pletele cărunte răsfirate de vânt, i se adresă lui Rjaniţki cu vocea tare, ca de la comunard la comunard, destul de tare ca să-l audă toţi:

        — Nu te umili, Bonifacius! Protestul tău n-ajunge la inima lor. Nu te vor înţelege aceşti opricinici1, aceşti călăi ai noilor beciuri de tortură. Dar nu-ţi pierde cumpătul.

        Istoria va pune lucrurile la locurile lor. Posteritatea îi va ţintui la stâlpul infamiei pe aceşti bourboni ai comisarocraţiei, dându-le pe faţă faptele lor mârşave. Murim ca martiri ai ideii în zorii revoluţiei mondiale. Trăiască revoluţia spiritului! Trăiască anarhia universală!

        O salvă trasă din douăzeci de puşti, provocată de o comandă mută, ştiută doar de trăgători, cosi o jumătate dintre condamnaţi, dintre care cei mai mulţi muriră pe loc. Ceilalţi fură doborâţi de a doua salvă. Cel mai mult se zvârcoli băiatul, Terioşka Galuzin, dar în cele din urmă încremeni şi el în nemişcare.

        Nu se renunţase uşor la ideea de a strămuta tabăra în alt loc, mai spre est. Mult timp continuară să cerceteze împrejurimile, organizând expediţii de partea opusă a şleaului, de-a lungul cumpenei apelor Vâtsk-Kejemsk. Liveri părăsea des tabăra şi pleca în taiga, lăsându-l singur pe doctor.

        Dar era prea târziu ca să se mute în alt loc şi, de fapt, nici nu aveau unde. Partizanii treceau prin perioada cea mai cruntă de eşecuri. Înaintea propriei lor distrugeri definitive, albii luaseră decizia să termine o dată şi pentru totdeauna, dintr-o singură lovitură, cu detaşamentele neregulate din păduri. Pentru aceasta, cu eforturile comune ale tuturor fronturilor lor, îi înconjuraseră pe partizani din toate părţile. Încercuirea ar fi fost pentru ei o adevărată catastrofă, dacă raza acesteia ar fi fost mai mică. Însă erau salvaţi de lărgimea dispozitivului albilor. În pragul iernii, inamicul nu era în stare să-şi strângă flancurile prin taigaua de nepătruns, infinită şi să înghesuie şi mai mult oştirea de ţărani.

        În orice caz, deplasarea nu mai era posibilă în nici o direcţie. Fireşte, dacă ar fi avut un plan de mişcare, care să le ofere anumite avantaje strategice, ar fi putut străpunge printr-o luptă încercuirea, pentru a ajunge la noua poziţie.

        Dar nu exista un plan bine gândit. Oamenii ajuseseră la capătul puterilor. Comandanţii cu grade mici, care şi ei îşi cam pierduseră curajul, nu mai aveau nici o autoritate asupra subordonaţilor, Cei mai mari în grad ţineau consiliu în fiecare seară, propunând soluţii care se băteau cap în cap.

        Trebuiră să renunţe la căutarea altui loc şi să-şi întărească tabăra pentru a ierna în adâncul pădurii pe care o ocupaseră. Pe timp de iarnă, când zăpada era adâncă, pădurea era un obstacol de netrecut pentru inamicul prost dotat cu schiuri. Trebuiau să sape tranşee şi să adune mari cantităţi de alimente.

        Bisiurin, intendentul partizanilor, raporta lipsa acută de făină şi cartofi. Vite erau destule şi Bisiurin era sigur că, peste iarnă, hrana principală vor fi carnea şi laptele.

        Nu erau nici suficiente haine groase. Mulţi partizani umblau aproape dezbrăcaţi. Fură omorâţi toţi câinii din tabără. Cei pricepuţi la cojocărie coseau pentru partizani cojoace din blană de câine întoarsă.

        Doctorului i se refuzau mijloacele de transport. Căruţele erau acum necesare pentru lucruri mai importante. Pe ultima parte a drumului răniţii fuseseră purtaţi pe tărgi cale de patruzeci de verste.

        Singurele medicamente pe care le mai avea Iuri Andreevici erau chinina, iodul şi sărurile Glauber. Iodul, necesar la operaţii şi pansamente, era în cristale, care trebuiau dizolvate în alcool. Acum regretau că puseseră capăt producţiei ilicite de rachiu şi au apelat la sanitarii mai puţin vinovaţi, care scăpaseră în urma procesului, dându-li-se însărcinarea să repare cazanul sau să facă unul nou. Fabricarea rachiului fu astfel reluată, de data aceasta în scopuri medicale. Oamenii din tabără îşi făceau cu ochiul şi clătinau din cap. Beţia izbucni din nou, contribuind la accentuarea dezordinii din rândurile partizanilor.

        Reuşiseră să facă rachiu de aproape o sută de grade. Lichidul de această tărie dizolva foarte bine cristalele. Cu acelaşi rachiu, fiert cu scoarţă de chinină, mai târziu, la începutul iernii, Iuri Andreevici trata cazurile de tifos exantematic, care apăruseră din nou o dată cu frigul.

        În aceste zile doctorul se ducea să-l viziteze pe Pamfil Palâh. Soţia şi copiii acestuia îşi petrecuseră vara trecută în bejanii pe drumuri prăfoase, sub cerul liber. Erau speriaţi de grozăviile prin care trecuseră şi se aşteptau la altele. Pribegiile îşi puseseră pecetea de neşters pe chipurile lor. Soţia şi cei trei copii ai lui Pamfil, un băiat şi două fetiţe, aveau părul blond, decolorat de soare, şi sprâncenele albe, încruntate, conturate clar pe feţele lor măslinii, bronzate, bătute de vânturi. Copiii erau prea mici ca să mai păstreze şi alte semne ale celor îndurate, însă de pe chipul mamei lor zguduirile şi primejdiile izgoniseră şi ultima scânteie de viaţă, lăsându-i numai regularitatea uscată a trăsăturilor, buzele subţiri ca firul de aţă, imobilitatea încordată a suferinţei, gata oricând să se apere.

        Pamfil îi iubea pe toţi, mai ales pe copii, şi, cu o uşurinţă uluitoare pentru doctor, le cioplea, folosind pentru aceasta numai vârful toporului bine ascuţit, jucării din lemn: iepuraşi, ursuleţi, cocoşei.

        De când sosiseră, Pamfil era mai vesel, îi mai venise sufletul la loc, începuse să se însănătoşească. Însă curând se răspândi vestea că, având în vedere influenţa negativă pe care prezenţa familiilor o exercita asupra stării de spirit din tabără, partizanii vor fi despărţiţi de musafiri, acest apendice de prisos, nemilitar va fi înlăturat, iar convoiul va fi amplasat pentru iernat într-un loc ceva mai îndepărtat, bineînţeles, asigurându-i-se paza necesară. De fapt, mai mult se vorbea decât se făcea ceva pentru despărţirea refugiaţilor de partizani. Doctorul nu credea că planul poate fi pus în aplicare. Însă Pamfil se posomori şi începu iarăşi să vadă alergăreţi.

        În pragul iernii, din mai multe cauze, tabăra trecu printr-o perioadă lungă de nelinişte, incertitudini, situaţii ameninţătoare şi încurcate, de stupidităţi bizare.

        Aşa cum îşi propuseseră, albii încheiaseră încercuirea rebelilor. Operaţiunea fusese condusă de generalii Viţân, Kvardi şi Basalâgo, celebri prin duritatea şi fermitatea lor neîndurătoare. Numele lor le băgau în sperieţi pe soţiile rebelilor din lagăr şi îngrozeau populaţia paşnică, rămasă încă la locurile ei de baştină, în satele situate dincolo de încercuirea inamică.

        Aşa cum s-a spus, duşmanul nu avea nici o modalitate de a strânge cercul. În privinţa asta, partizanii puteau fi liniştiţi. Totuşi, nici nu puteau rămâne indiferenţi la încercuire. Acceptarea situaţiei întărea moralul inamicului. Din capcană, chiar dacă nu era primejdioasă, trebuiau să încerce o ieşire, fie şi numai demonstrativă.

        Pentru aceasta, câteva detaşamente puternice de partizani au fost concentrate la vestul încercuirii. După mai multe zile de lupte grele, partizanii au învins inamicul şi, spărgând în acest loc o breşă, au ieşit în spatele liniilor acestuia.

        Breşa deschisese o cale de acces spre rebelii din taiga, pe care începu să se scurgă un şuvoi întreg de noi refugiaţi. Şuvoiul nu era alcătuit numai de rudele partizanilor, îngroziţi de măsurile de represalii luate de albi, toţi ţăranii din împrejurimi s-au pus în mişcare, părăsindu-şi vetrele şi năzuind, fireşte, spre oştirea ţărănească din pădure, pe care o considerau protectoarea lor.

        Dar în lagăr se străduiau să se descotorosească de propriii lor chiriaşi. Partizanii n-aveau nevoie de alţii noi. Grupele de fugari erau întâmpinate de emisari, care le opreau şi le dirijau într-altă direcţie, spre moara de pe o pârloagă defrişată pe malul pârâului Cilimka. Cătunul, format pe clinul acela de pământ ca urmare a înmulţirii acareturilor dimprejurul morii, se numea Dovorî. Aici se intenţiona să se asigure iernatul pentru refugiaţi, după ce se va fi alcătuit pentru ei un depozit de alimente.

        Însă, în timp ce aceste măsuri erau analizate, evenimentele îşi urmau cursul lor şi comenduirea tabărei nu le putea face faţă.

        Victoria asupra inamicului se complicase. Lăsând să treacă gruparea de partizani care îi atacase, albii închiseseră încercuirea la loc. Detaşamentul ajuns în spatele liniilor inamice nu se mai putea întoarce la tabăra din taiga.

        Nu era a bine nici cu femeile refugiate. În hăţişul pădurii era uşor să nu dai peste cine cauţi. Emisarii adeseori nu dădeau de urma grupelor cărora le ieşiră în întâmpinare şi se întorceau în tabără, iar femeile înaintau potop în profunzimea taigalei, dovedind în marş minuni de inventivitate, doborând copaci, clădind poduri şi podeţe, tăindu-şi drumuri.

        Însă toate acestea erau în contradicţie cu intenţiile statului-major din pădure şi răsturnau cu josul în sus planurile şi dispoziţiile lui Liveri.

        Tocmai din această pricină făcea el scandal, stând împreună cu Svirid în apropierea şleaului care trecea, pe o porţiune mică, prin taiga. În drum se adunaseră câţiva comandanţi şi se certau dacă să taie sau nu firele care se întindeau de-a lungul drumului, susţinute de stâlpii de telegraf. Ultimul cuvânt, cel decisiv, trebuia să-i aparţină lui Liveri, însă acesta intrase în discuţie cu vânătorul hoinar. Liveri le făcu semn comandanţilor să-l aştepte, pentru că vine imediat.

        Mult timp, Svirid fusese şocat de judecarea şi împuşcarea lui Vdovicenko, care nu avea altă vină decât că influenţa lui rivaliza cu autoritatea lui Liveri, producând disensiuni în tabără. Svirid voise să părăsească rândurile partizanilor ca să trăiască iar singur, după cum îl tăia capul, ca altădată. Dar tocmai aici era buba. Se înrolase, se vânduse şi l-ar fi aşteptat soarta celor împuşcaţi dacă ar fi părăsit frăţia din pădure.

        Un timp mai mizerabil nici că se putea inventa. Vântul tăios, în rafale, mâna foarte aproape de pământ zdrenţe de nori negri, ca nişte fulgi mari de funingine zburătoare. Brusc, din ei începu să se cearnă ninsoarea, cu graba febrilă a unei sminteli albe.

        În câteva clipe toată depărtarea se înfăşură într-o perdea albă, iar pământul se acoperi cu un covor la fel de alb. În clipele următoare, covorul se mistui, se topi de tot. Reapărură pământul negru precum cărbunele, cerul negru, împroşcat de sus cu haşurile piezişe ale unor ploi venite de departe. Pământul nu mai era în stare să absoarbă apa. În clipele când cerul se însenina, norii păreau nişte ferestre date în lături pentru aerisire, prin care se scurgea în jos o lumină albă, sticloasă. Apa neintrată în pământ răspundea de jos cu ferestrele la fel de larg deschise ale băltoacelor şi bălţilor, care luceau la fel de sticlos.

        Ca un fum, ploaia aluneca pe acele smolite, parcă date cu terebentină, ale pădurii de conifere, fără să pătrundă în ele, aşa cum apa nu trece nici printr-o muşama. Pe sârmele de telegraf picăturile de ploaie se înşirau ca nişte mărgele. Erau strâns înghesuite şi nu se îndepărtau una de cealaltă.

        Svirid făcea parte dintre cei trimişi în adâncul taigalei pentru a le întâmpina pe femei. Voia să-i povestească şefului ce văzuse şi la ce fusese martor: harababura iscată din pricina unor ordine care se contraziceau şi erau la fel de imposibil de îndeplinit, cruzimile săvârşite de femeile cele mai slabe şi sălbăticite. Mergând pe jos şi cărând în spinare boccele, saci şi copii sugari, secându-le laptele şi smintindu-se, tinerele mame îşi părăseau copiii în drum, scuturau făina din saci şi făceau cale întoarsă. Cică-i mai bine să mori iute decât să crăpi de foame cu încetul. Mai bine în mâna duşmanului decât în laba lupanului.

        Altele, cele mai puternice, dovedeau o răbdare şi un curaj de care nici bărbaţii n-ar fi fost în stare. Svirid mai avea multe de spus. Voia să-şi prevină comandantul asupra pericolului unei noi răzmeriţe, gata-gata să izbucnească în tabără, care ameninţa să fâe mult mai cruntă decât cea reprimată de curând. Însă nu-şi găsea cuvintele, pentru că nerăbdarea lui Liveri, care îl zorea enervat, îl lipsise cu totul de harul vorbirii. Iar Liveri îi lua mereu vorba din gură nu doar pentru că era aşteptat în drum, de unde i se făceau semne şi i se striga să vină, ci şi pentru că, în ultimele două săptămâni, i se mai aduseseră la cunoştinţă numeroase asemenea semnale şi deci primejdia unei răzmeriţe nu era o noutate pentru el.

        — Nu mă fugări, tovarăşe comandant. Şi-aşa nu-s prea vorbăreţ. Vorba mi se opreşte între dinţi, îmi rămâne în gât. Păi, ce să-ţi zic? Du-te la convoiul de refugiate, spune-le cealdoncelor1 să-şi vadă de treabă. Că a dat neghiobia-n ele. Şi te-ntreb, ce-avem noi aici de făcut, „toţi asupra lui Kolceak!” ori o chelfăneală de muieri?

        — Mai scurt, Svirid. N-auzi că mă strigă? N-o mai lungi.

        — Acum drăcoaica, satana de Zlâdariha, naiba s-o mai ştie cine-o mai fi. Zice, primiţi-mă la vite babă vânterinară.

        — Veterinară, Svirid.

        — Păi, eu ce spun? Chiar aşa spun: babă vânterinară ca să tămăduiască vitele de vânturi. Şi-acum de unde să mai grijească de vite, s-a prefăcut în lipoveancă de-acelea care nu vor s-audă de popi, ţine liturghie la vaci, pe femeile fugare le-abate de la calea cea dreaptă. Uite, zice, voi singure sunteţi de vină că vă ţineţi după steagul roşu cu poalele fustelor în mână. Altădată să nu mai fugiţi.

        — Nu înţeleg de care fugare e vorba. De nevestele partizanilor noştri sau de altele?

        — E clar că de altele. De cele noi, venite din alte locuri.

        — Păi, le-am pus la dispoziţie cătunul Dovorî, lângă moara Cilimka. Cum au ajuns aici?

        — Ha, cătunul Dovorî! Din Dovorî al tău n-a mai rămas decât cenuşa. Şi moara şi toate casele s-au prefăcut în tăciuni. Ele, ajungând la Cilimka, văd că-i pustie. O jumătate din ele şi-au pierdut minţile şi, urlând de mama focului, or întors oiştea către albi, înapoi. Altele or venit încoace cu tot convoiul.

        — Prin hăţişuri, prin mlaştini?

        — Da' topoarele şi ferăstraiele pentru ce-s? Le-ai trimis bărbaţi de-ai noştri ca să le păzească. Le-au mai ajutat şi ei. Zice-se ca au croit treizeci de verste de drum prin pădure. Au făcut şi poduri, bestiile. Şi să mai zici că-s muieri. Fac ticăloasele nişte isprăvi de te minunezi trei zile-n şir!

        — Bună poamă mai eşti şi tu! Ce te bucuri, nătărăule? Că au tăiat drum treizeci de verste? Asta le convine de minune lui Viţân şi lui Kvadri. Au făcut drum prin taiga. De-acum albilor nu le mai rămâne decât să-şi trimită artileria.

        — Pune un detaşament de acoperire şi-ai rezolvat treaba.

        — O da el Dumnezeu să ştim ce să facem şi fără tine.

        Zilele se făcuseră tot mai scurte. La ora cinci era întuneric. Pe înserate, Iuri Andreevici traversă şleaul în locul în care, cu câteva zile mai înainte, Liveri se luase la harţă cu Svirid. Doctorul mergea spre tabără. Aproape de poiană şi de măgura pe care creştea scoruşul, care era considerat jalon de frontieră al taberei, auzi vocea poznaşă, însufleţită a Kubarihăi, „rivala” lui, cum îi zicea el în glumă doftoroaiei. Concurenta lui, cu voce cântată, ţipătoare, rostea ceva vesel, obraznic, probabil nişte ciastuşki. Avea auditoriu. O întrerupeau hohote de râs aprobator, după care se putea ghici că publicul era alcătuit şi din bărbaţi, şi din femei. Apoi se făcu linişte. Probabil că toţi ceilalţi plecaseră.

        Rămasă singură, Kubariha începu să cânte altfel, pentru sine, cu jumătate de glas. Ferindu-se să nu calce în mlaştină, Iuri Andreevici, pe întuneric, se strecură încet pe cărăruia care înconjura poiana la capătul căreia se afla scoruşul. Ajungând mai aproape, încremeni. Kubariha cânta un străvechi cântec rusesc. Iuri Andreevici nu-l ştia. Se întrebă dacă nu cumva femeia improvizează.

        Cântecul rusesc e ca apa zăgăzuită. Ţi se pare că s-a oprit şi nu se mişcă. Dar în adâncuri ea se scurge fără oprire prin călugărul punţii şi calmul ei de la suprafaţă e înşelător.

        Prin toate mijloacele posibile, prin repetiţii şi paralelisme, cântecul încetineşte desfăşurarea treptată a subiectului. La un anumit punct, tema ni se dezvăluie şi ne uimeşte. O forţă tristă, reţinută se manifestă în felul acesta. E o încercare nebunească de a opri timpul în loc cu ajutorul cuvintelor.

        Kubariha pe jumătate cânta, pe jumătate vorbea: „Ci fugea un iepuraş prin lumea largă, Prin lumea largă, prin neaua albă, Fugea şoldanul pe lângă scoruş, Fugea şoldanul şi scoruşului i se jelea:

        — Inima mea de iepure tare-i sfioasă, Tare-i sfioasă şi speriată, Frică-mi e de urma de fiară, De urma de fiară, de pântecul lupului nesătul, Aibi milă de mine, scoruşule, Tufă de scoruş, frumosule scoruş, Nu-ţi dărui frumuseţea duşmanului rău, Duşmanului rău, răului corb, Împrăştie-ţi poamele roşii în vânt, Seamănă-le-n vânt, pe alba-dalba zăpadă, Rostogoleşte-le, zvârle-le spre satul meu, Spre casa din margine, spre casa din uliţă, În fereastra din margine, în odaia cea mare acolo se-ascunde-o sihastră, Draga mea mult dorită,Şopteşte-i iubitei la ureche un cuvânt cald, arzător, Spune-i că eu, soldatul, prins sunt în robie, Că dor mi-e aici printre străini, Dar că-o să mă smulg din robia amară, O să fug la scoruş, la dragostea mea”.

        Kubariha îi descânta vaca bolnavă a Agafaei Fotievna, nevasta lui Pamfâl Palâh, căreia toată lumea îi zicea Fatevna. Vaca fusese scoasă din cireadă şi adusă în tufăriş, unde fusese legată de un copac, după ce funia îi fusese trecută printre coarne. La picioarele ei din faţă, pe un ciot, se aşezase stăpâna vacii, iar pe scăunelul de muls, la picioarele din spate, se instalase doftoroaia.

        Cireada foarte numeroasă se înghesuia într-o poieniţă. Codrul întunecat o înconjura din toate părţile cu zidul brazilor triunghiulari, înalţi cât munţii, care păreau că stau pe pământ, aşezaţi pe şezuturile groase ale crengilor răşchirate în partea de jos.

        În Siberia era foarte răspândită o rasă de vaci elveţiene, premiată. Aproape toate bălţate în alb şi negru, vacile erau la fel de chinuite ca şi oamenii din pricina lipsei de hrană, a drumurilor lungi şi a înghesuielii insuportabile. Frecându-şi şoldurile una de alta, erau înnebunite din cauza îmbulzelii. În sminteala lor, uitaseră de sexul lor şi, mugind ca taurii, se căţărau una pe alta, săltându-şi anevoie ugerele grele, umflate. Viţeluşele încălecate de ele, ridicându-şi cozile bârzoi, ieşeau de sub vaci şi, rupând tufişurile şi crengile, o zbugheau în hăţişul pădurii, urmărite de strigătele bătrânilor văcari şi ale băieţandrilor care îi ajutau.

        Şi ca întemniţaţi în cercul strimt pe care vârfurile brazilor îl conturau pe cerul hibernal, la fel de furtunos şi anapoda se îmbulzeau, se cabrau şi se încălecau norii albi, aducători de ninsoare, de deasupra poieniţei.

        Grupul de curioşi, adunat la o oarecare depărtare, o deranja pe doftoroaie. Ea îi măsura cu priviri răutăcioase. Dar ar fi fost sub demnitatea ei să admită că o stânjenesc. Orgoliul ei de artistă nu-i permitea să-i alunge. Se prefăcea că nu-i vede. Ascuns privirilor ei, doctorul o urmărea din spatele mulţimii.

        Era pentru prima dată când avea prilejul s-o vadă mai bine. Purta eterna ei bonetă englezească, aceeaşi manta de culoarea mazării, moştenită de la intervenţionişti, al cărei guler dublu şi larg şi-l desfăcuse cu nepăsare. De altfel, liniile, arogante de habotnicie oarbă, care îi întinereau şi-i înnegreau ochii şi sprâncenele acestei femei trecute de prima tinereţe, arătau clar că nu-i păsa deloc de hainele cu care ar fi trebuit sau nu să se îmbrace.

        Însă Iuri Andreevici fu surprins de felul cum arăta soţia lui Pamfil. Aproape că nu o recunoscu. În câteva zile îmbătrânise teribil. Ochii păreau gata-gata să-i iasă din orbite. Pe gâtul care i se alungise ca o hulubă de căruţă, i se zbătea o vinişoară umflată. În halul acesta o aduseseră spaimele ei secrete.

        — Nu dă lapte, drăguţă, îi spuse Agafia. Am crezut că aşa-i după fătare, că schimbă laptele, dar nu, ar fi timpul de mult să dea lapte.

        — Care schimbare de lapte? Nu vezi bubele de pe uger? Are dalac. Am să-ţi dau nişte ierburi cu grăsime ca s-o ungi. Şi fireşte, o să-i şoptesc ceva.

        — Mai am un necaz şi cu bărbatul.

        — Am să-l descânt ca să nu mai umble după altele. Asta se poate. N-o să mai poţi scăpa de el. Acu' zi-mi al treilea necaz.

        — Păi, nu umblă după altele. Bine-ar fi dacă ar umbla. Necazu-i că, dimpotrivă, s-a lipit de mine şi de copii, se usucă pe picioare de dragul nostru. Ştiu la ce se gândeşte. Îşi zice că or să ne despartă taberele, că or să ne ducă într-o parte şi pe el or să-l trimită în alta. Se teme c-or să ne prindă ai lui Basalâgo şi el n-o să fie cu noi. Că n-o să aibă cine să ne apere. Că or să ne căznească şi-or să se bucure de chinurile noastre. Ştiu eu care i-s gândurile. Mă tem să nu-şi pună capăt zilelor.

        — Am să mă gândesc. O să-nmoi tristeţea. Zi-mi al treilea necaz.

        — Nu mai am niciunul. Astea mi-s toate necazurile: vaca şi bărbatul.

        — Oh, maică, tare eşti săracă-n necazuri. Vezi cum te miluieşte Dumnezeu? Aşa ceva mai rar. Are sărmana două necazuri, dintre care unul îi un bărbat milos. Ce-mi dai pentru vacă? încep s-o descânt.

        — Da' tu ce vrei?

        — Un colac şi pe bărbat-tu.

        Privitorii izbucniră în râs.

        — Glumeşti?

        — Ei, dacă-ţi pare rău, mă las păgubaşă de colac. Mă mulţumesc numai cu bărbat-tu.

        Râsetele se înteţiră.

        — Cum îi zice? Vacii, nu lui bărbat-tu.

        — Frumoasa.

        — Frumoasa le zice la jumătate de cireadă. Dar fie. S-o blagoslovim.

        Şi începu să descânte vaca. La început, descântecul ei era într-adevăr unul pentru vite. Apoi o luă razna şi-i ţinu Agafiei o polologhie întreagă despre descântece şi despre felul cum trebuie folosite. Ca fermecat, Iuri Andreevici asculta aceste aiureli, aşa cum altădată, la capătul călătoriei din Rusia europeană în Siberia, ascultase flecăreala plină de înflorituri a lui Vakh.

        Femeia spuse:

        — Mătuşă Margosie, vino-n ospeţie. De marţi până miercurea, vaca nu mi-o deochea. Buba să coboare de pe ţâţa moale. Stai, vacă, cuminte, nu da din copite. Ca stânca să stai, lapte mult să dai. Mare sperietoare, sparge coaja tare, ia râia de-aici şi-azvârle-o-n urzici. Vorba vrăjitoare-i ca a ţarului de tare.

        Pe toate trebuie să le ştii, Agafâuşka, porunci, vorbele lungi, cuvântul dat, cuvântul păstrat. Stai, te uiţi şi zici că eşti în pădure. Da' când colo necuratul s-a luat la luptă cu armia îngerilor aşa cum ai voştri fac război cu ai lui Basalâgo.

        Sau, de-o pildă, uită-te unde-ţi arăt eu. Da' nu într-acolo, drăguţă. Uită-te cu ochii, nu cu ceafa, îndreaptă-ţi privirea unde-ţi arăt eu cu degetul. Pricepi ce-nseamnă asta? Crezi că-n mesteacăn vântul a răsucit, a încâlcit două crengi? Ori crezi că o pasăre s-a gândit să-şi facă cuib? Nu-i aşa. Asta-i scorneala cea mai diavolească. O ştimă i-a împletit fiică-şi cunună. A auzit că trec oameni pe-aproape şi n-a mai terminat-o. Au speriat-o. Ai să vezi că la noapte o s-o termine.

        Ori iară despre steagul vostru cel roşu. Ce crezi că este? Crezi că-i steag? Vezi că nu-i steag, e basmaua morţii cu care-i ispiteşte pe flăcăi, că moartea-i ca o fată care ispiteşte şi de ce crezi că ispiteşte? Le face semn flăcăilor cu basmaua, îi momeşte la uciganie, la moarte, la putreziciune. Şi voi aţi crezut că-i steag, că zice veniţi la mine prolitiri şi calici din toate ţările.

        Acuma pe toate trebuie să le ştii, Agafâa, pe toate, tot-tot, adică tot. Ce-i pasărea, ce-i piatra, ce-i iarba. Acuma, de-o pildă, pasărea are să fie stratimul1, graurul. Iar fiara o să fie bursucul.

        Acuma de-o pildă, dacă vrei să te ţii cu unul, ia şi-mi spune. Îndată-l fac să-i cazi cu tronc, oricine-ar fi el. Chiar de-ar fi comandantul vostru, Pădureanul, chiar de-ar fi Kolceak sau Ivan ţarevici2. Crezi că mă laud, că mint? Uite că nu mint. Ia ascultă. Când o veni iarna şi-o-ncepe să viscolească, când or să se-nalţe stâlpi de zăpadă spre cer, în vârtejul acela o să-mpung cu cuţitul, o să înfig cuţitu' în zăpadă pân' la plăsele şi-am să-l scot roşu tot de sânge din zăpada aceea. Ei, ai văzut? Aşa? Şi credeai că spun minciuni. Da' ia zi-mi, de unde să fie sânge în vârtejul furtunii? Că doară nu-i decât aer, pulbere de omăt. Păi, asta-i, cumătră, că nu-i vânt furtuna, ci o moroaică şi-o pierdut pruncul ei de vrăjitoare, îl caută pe câmpie, plânge că nu-l găseşte. Şi-n ea nimereşte cuţitul meu. De-acolo-i sângele. Şi tot cu cuţitul retez urma cui vrei şi, ca pe-un petic de mătase, ţi-l cos pe poale. Şi oricine-ar fi el, Kolceak, Strelnikov, vreun ţar nou apărut, are să vină, are să se ţină de tine, unde-ai să te duci tu, are să vină şi el. Şi tu-ţi închipuiai că mint, credeai că adunaţi-vă la mine calici şi prolitiri din toate ţările.

        Ori încă, de-o pildă, acuma cad pietre din cer, cad ca ploaia. Iese omu-n pragul casei şi-i cad pietrele-n cap. Ori alţii au văzut nişte oameni călări trecând pe cer, că le-atingeau caii casele cu copitele. Sau nişte vrăjitori ziceau în vechime: femeia asta îşi bagă-n ea grâne ori miere ori o blană de jder. Iar înzăuaţii îi dezgoleau umărul, ca şi cum ar fi descuiat o tainiţă, şi cu sabia scoteau din omoplat ori o măsură de grâu, ori o blăniţă de veveriţă, ori un fagure de miere.

        Uneori întâlnim pe lume un sentiment mare şi puternic. Cel mai adesea e amestecat cu mila. Cea sau cel pe care îl divinizăm ne par a fi victime, pe măsură ce îi iubim mai mult. La unii bărbaţi compătimirea faţă de femeie depăşeşte toate limitele ce pot fi închipuite. Compătimirea lor o plasează în situaţii himerice, care nu pot fi întâlnite în viaţă şi există doar în imaginaţia lor, ajungând astfel să fie geloşi pe aerul care o înconjoară, pe legile naturii, pe mileniile scurse înaintea venirii ei pe lume.

        Iuri Andreevici citise destul de mult ca să-şi dea seama că ultimele cuvinte ale vrăjitoarei sunt începutul unei vechi cronici, poate al celei din Novgorod, poate al celei a lui Ipatie, care, prin deformări succesive, ajunseseră aproape nişte apocrife. Veacuri întregi aceste cronici au fost stâlcite de descântători şi povestitori, transmiţându-se pe cale orală din generaţie în generaţie. Mai înainte le încurcaseră şi le denaturaseră copiştii.

        Atunci de ce tirania legendei pusese stăpânire pe el? De ce, ascultând aceste neghiobii, aceste sporovăieli fără sens, avusese impresia că aude nişte întâmplări reale?

        Larei i-au dezgolit umărul stâng. Aşa cum cineva bagă cheia în uşiţa secretă a unui mic seif, mascat într-un dulap, un soldat, răsucindu-şi sabia, îi deschide omoplatul. În adâncul cavităţii deschise a sufletului ei se arătară tainele păstrate acolo. Oraşe străine vizitate, case străine, întinderi străine au început să se desfăşoare în afară ca nişte filme, ca nişte role de film, ca nişte jurubiţe de panglici, făcute baloţi şi aruncate spre el.

        Cât de mult o iubea! Ce frumoasă era! Exact atât de frumoasă cum năzuise, cum visase el, era chiar frumuseţea de care avea el nevoie! Dar în ce fel, cu ce parte a sinelui? Prin ceva care poate fi numit sau descoperit prin analiză? O, nu, nu! O iubea datorită liniei neasemuit de simple şi avântate cu care ea, dintr-o singură trăsătură, fusese conturată de sus până jos de către creator şi în această configuraţie divină îi fusese întinsă sufletului lui, aşa cum ţi se întinde, ca să-l iei în braţe, un prunc strâns înfăşurat în cearşaf, după ce a fost îmbăiat.

        Iar acum unde-i el, ce-i cu el? Pădurea, Siberia, partizanii. Sunt încercuiţi şi va trebui să le împărtăşească soarta. Ce diavoliadă, ce scorneală fantastică mai e şi asta? Şi iarăşi Iuri Andreevici îşi simţi ochii şi mintea în ceaţă. Totul plutea pe dinaintea lui. Între timp, în locul ninsorii aşteptate, începu să plouă. Ca o placardă întinsă transversal deasupra unei străzi, agăţată de câte o clădire la ambele capete şi fluturându-şi pânza ei uriaşă în văzduh, de la o margine a poienii la cealaltă, se lăţi, vagă, mărită de multe ori, fantasma unui cap uluitor, de zeitate. Capul plângea, iar ploaia, din ce în ce mai puternică, îl săruta şi îl stropea cu picăturile ei.

        — Du-te, îi spuse doftoroaia Agafiei. Vaca ţi-am descântat-o şi are să se facă bine. Roagă-te la Maica Domnului. Ea-i sălaşul luminii şi cartea cuvântului din lumea dobitoacelor.

        Se duceau lupte la marginea de vest a taigalei. Însă taigaua era atât de imensă încât, comparativ cu dimensiunile ei, toate acestea parcă se petreceau la graniţele depărtate ale ţării, iar tabăra ascunsă în hăţişurile ei era atât de dens populată încât, oricâtă lume ar fi plecat la luptă, întotdeauna rămânea şi mai multă şi nu mai lăsa deloc impresia că s-ar goli.

        Zgomotul luptelor îndepărtate aproape că nu ajungea până la tabără. Deodată, în pădure, răsunară câteva împuşcături. La început fuseseră izolate, însă dintr-o dată se prefăcură în rafale rapide, neregulate. Surprinşi de împuşcături care pe unde se întâmplase, oamenii se împrăştiară ca potârnichile. Cei din rezervele auxiliare ale taberei se repeziră la căruţele lor. Se stârni o zăpăceală generală. Toţi începură să se pregătească de luptă.

        Curând zarva încetă. Alarma se dovedise a fi falsă. Dar imediat după aceea lumea începu să se scurgă spre locul de unde se auziseră împuşcăturile. Mulţimea creştea. Celor prezenţi li se alăturau mereu alţi veniţi în grabă.

        Gloata se strânse împrejurul unui om ciopârţit, care zăcea la pământ. Mutilatul abia mai răsufla. Mâna dreaptă şi piciorul stâng îi fuseseră retezate. Era de neînchipuit cum izbutise nefericitul să se târască până în lagăr. Înfricoşătoare hălci sângerânde, mâna şi piciorul retezat îi erau legate de spinare, alături de o inscripţie lungă, mâzgălită pe un capăt de scândură, în care, printre înjurăturile cele mai porcoase, se spunea că aceasta s-a făcut drept răsplată pentru atrocităţile unui detaşament roşu, cu care partizanii din frăţia pădureană nu aveau nici o legătură. În plus, se adăuga că aşa vor plăti toţi, dacă, la termenul indicat în inscripţie, partizanii nu se vor supune şi nu vor preda armele reprezentanţilor unităţilor de sub comanda generalului Viţân.

        Sângerând abundent, cu voce slabă, cu limba împleticită, pierzându-şi mereu cunoştinţa, mucenicul le povesti chinurile şi torturile pe care le îndurase în subunităţile de anchetă şi pedepsire ale generalului Viţân. Fusese condamnat la spânzurătoare, apoi, drept graţiere, pedeapsa îi fusese comutată într-una şi mai groaznică: tăierea mâinii şi a piciorului, pentru ca, mutilat cum era, să fie trimis în tabăra partizanilor, ca să-i înspăimânte. Până aproape de linia de demarcaţie a taberei fusese cărat pe braţe, apoi soldaţii îl puseseră jos şi-i porunciseră să se târască singur, gonindu-l de departe cu focuri de armă trase în aer.

        Torturatul abia îşi mai mişca buzele. Ca să-i asculte şoaptele bolborosite, oamenii se îndoiau din şale şi se aplecau spre el.

        — Aveţi grijă, fraţilor, spuse acesta. A străpuns linia voastră.

        — Am trimis trupe de acoperire. Sunt lupte mari. Nu-i lăsăm să treacă.

        — E o spărtură. O spărtură. Vrea să vă ia ca din oală. Ştiu. Oh, nu mai pot, fraţilor. Vedeţi, se scurge sângele din mine, scuip sânge. Acuşi mor.

        — Trage-ţi sufletul. Nu mai vorbi. Hei, irozilor, nu-l mai lăsaţi să vorbească. Nu vedeţi că-i face rău?

        — Tot trupul mi l-a schingiuit, satrapul, câinele. Cu sângele tău, zice, ai să te speli, spune cine eşti. Dar eu, fraţilor, cum să-i spun, când mi-s dezertor? Da. De la el am fugit la ai voştri.

        — Zici că „el”. Cine-i acela care te-a dus în aşa hal?

        — Oh, fraţilor, ard maţele-n mine. Lăsaţi-mă să-mi trag un pic sufletul. Îndată vă spun. Hatmanul Bekeşin. Colonelul Streşe. Îs de-ai lui Viţân. Voi aici, în pădure, nu ştiţi nimica. În oraş îi vai şi-amar. Fierb oamenii de vii. Din oameni vii îşi taie curele. Te apucă de guler şi te-azvârl nici nu mai ştii unde, că-i bezna de pe lume. Pipăi împrejur şi-ţi dai seama că eşti într-o cuşcă, într-un vagon. În cuşcă eram mai mult de patruzeci de oameni, numa-n izmene. Iară ei deschid cuşca şi bagă labele-n vagon. Îl scot pe primul. Afară. Pe oricare. Ca pe-o găină pe care vrei s-o tai. Zău aşa. Pe unii îi spânzură, pe alţii-i omoară-n bătăi cu vergile, pe alţii îi interoghează. Te jupoaie-n bătăi, îţi pun sare pe răni şi toarnă apă clocotită pe tine. Când ţi se-apleacă sau te scapi pe tine, te silesc să înfuleci ce-ai făcut. Şi ce fac cu copiii şi cu femeile, o, Doamne!

        Nefericitul era la capătul puterilor. Nu mai apucă să termine fraza, ţipă şi-şi dădu duhul. Toţi pricepură imediat despre ce-i vorba, îşi scoaseră căciulile şi începură să-şi facă cruce.

        În aceeaşi seară prin tabără se răspândi vestea despre un eveniment şi mai teribil.

        Pamfil Palâh fusese în mulţimea adunată împrejurul muribundului. Îl văzuse, îi ascultase istorisirea, citise inscripţia plină de ameninţări de pe capătul de scândură.

        Spaima lui permanentă pentru soarta ce-i aşteaptă pe ai lui după moartea sa răbufnise cu o intensitate incredibilă. În imaginaţie, îi vedea deja supuşi la cazne lente, le vedea feţele contorsionate de durere, le auzea gemetele şi strigătele de ajutor. Ca să-i mântuiască de suferinţele viitoare şi ca să pună capăt propriilor dureri, şi-a omorât cu mâna lui soţia şi copiii. I-a omorât cu acelaşi topor tăios ca briciul cu care le cioplea jucărioare din lemn fetiţelor şi lui Flionuşka, băieţelul, la care ţinea cel mai mult.

        Uluitor era că nu-şi pusese imediat şi el capăt zilelor. Ce intenţii, ce planuri mai putea să aibă? Era clar că se smintise, că viaţa lui nu mai putea continua în nici un fel.

        În timp ce Liveri, doctorul şi membrii consiliului erau în şedinţă, discutând ce să facă cu el, Pamfâl umbla liber prin tabără, cu capul căzut în piept, nemaivăzând nimic cu ochii lui tulburi şi galbeni, care priveau cu duşmănie în jur. Un zâmbet vag, rătăcit, neomenesc îi flutura permanent pe faţă, divulgând o suferinţă care nu mai putea fi învinsă prin nimic.

        Nimeni nu-l compătimea. Toţi îl evitau. Se auziră glasuri care cerea să fie omorât fără judecată. Dar această propunere nu-şi găsi mulţi susţinători.

        Pamfâl nu mai avea ce face pe lume. În zori, dispăru din tabără, aşa cum fuge de el însuşi un animal turbat.

        Iarna venise de mult. Erau nişte geruri cumplite. Sunete şi forme zdrenţuite, fără nici o legătură vizibilă între ele, apăreau în ceaţa geroasă, se opreau, se mişcau, dispăreau. Pe cer nu mai era soarele cu care oamenii de pe pământ se obişnuiseră, ci un alt soare, care, ca un glob sângeriu, atârna în pădure. De la acesta, ţepene şi lente ca într-un vis sau o poveste, porneau raze de lumină, cleioase ca mierea, sidefii, care încremeneau la jumătatea drumului, se lipeau de copaci şi îngheţau acolo.

        Abia atingând pământul cu tălpile lui ovale şi trezind la fiecare pas scârţâitul furios al zăpezii, în toate direcţiile înaintau nişte picioare nevăzute, încălţate cu pâslari, iar siluetele care le completau, cu glugi şi cojoace scurte, păreau că plutesc separat de picioare prin văzduh ca nişte aştri ce se rotesc pe sfera cerească.

        Cei care se cunoşteau se opreau şi înfiripau câte-o discuţie, îşi apropiau unul de altul feţele înroşite, ca ieşite din baia de aburi, pe care atârnau, îngheţate, cârpele bărbilor şi mustăţilor. Vălătuci de abur dens, vâscos se smulgeau ca nişte nori din gurile lor şi, în imensitatea lor, erau total incompatibili cu cuvintele lor zgârcite, congelate parcă, din vorbirea lor simplă.

        Pe potecă doctorul se întâlni cu Liveri.

        — Dumneavoastră sunteţi? De cât timp nu ne-am văzut! Vă invit diseară la mine-n bordei. Veţi înnopta la mine. O să ne-aducem aminte de vremurile de altădată. Am să vă spun ceva.

        — S-a întors curierul? Aveţi informaţii despre Varâkino?

        — În raport nu se zice nici pâs despre ai mei sau ai dumneavoastră. Dar tocmai din asta trag concluzii liniştitoare. Deci au apucat să plece la timp. Altfel s-ar fi spus ceva despre ei. De fapt, vorbim diseară. Deci vă aştept.

        În bordei, doctorul îşi repetă întrebarea:

        — Spuneţi-mi mai iute ce ştiţi despre familiile noastre?

        — Iar nu vreţi să vedeţi mai departe de lungul nasului. După toate aparenţele, ai noştri sunt teferi, în afara oricărui pericol. Dar nu despre ei e vorba. Am ştiri extraordinare. Vreţi nişte carne? Friptură rece de mânzat.

        — Nu, mulţumesc. Nu mă duceţi cu vorba. Fiţi mai explicit.

        — Păcat că nu vreţi. Eu o să iau o bucăţică. E scorbut în tabără. Oamenii au uitat de când n-au mai pus în gură pâine sau verdeţuri. Astă-toamnă trebuia să ne organizăm mai bine, să fi adunat nuci şi poame, cât timp au stat refugiatele cu noi. Vă spun că treburile noastre merg strună. S-a întâmplat ceea ce am susţinut eu întotdeauna. S-a spart gheaţa. Kolceak se retrage – pe toate fronturile. Este înfrângerea lui definitivă, care evoluează din ce în ce mai mult. Vedeţi? Ce vă spuneam eu? Iar dumneavoastră vă văitaţi.

        — Când m-am văitat?

        — Tot timpul. Mai ales când ne înghesuia Viţân.

        Doctorul îşi aminti toamna, împuşcarea rebelilor, îşi aminti cum Pamfil îşi ucisese soţia şi copiii, îşi aminti încăierările sângeroase, când oamenii erau sacrificaţi ca la abator, când acest coşmar părea să nu mai aibă sfârşit. Albii şi roşii se întreceau în atrocităţi, care de care mai crunte, răspunzând la crime cu altele mai mari, ca şi cum le-ar fi multiplicat. Sângele îţi făcea greaţă, ţi se oprea în gât şi ţi se urca la cap, îţi înotau ochii în sânge. Asta nu era văicăreală, ci cu totul altceva. Dar cum să-i explice lui Liveri?

        În bordei mirosea a lemn ars. Funinginea ţi se aşeza pe cerul gurii, îţi gâdila nările şi gâtlejul. Bordeiul era luminat cu surcele subţiri, înfipte într-un trepied de fier. Când o surcea se termina de ars, tăciunele cădea în ligheanul cu apă de sub trepied şi Liveri înfigea în inel alta aprinsă.

        — Vedeţi ce ard? Am terminat untdelemnul. Surcelele ard repede. Da, e scorbut în lagăr. Sigur nu vreţi friptură de mânzat? Scorbut. Dar dumneavoastră, doctore, ce aşteptaţi? De ce nu convocaţi statul-major, ca să lămuriţi situaţia, să le explicaţi comandanţilor ce măsuri trebuie să ia împotriva scorbutului?

        — Nu mă mai chinuiţi, pentru Dumnezeu! Ce ştiţi exact despre familiile noastre?

        — V-am spus doar că nu am nici un fel de informaţii exacte despre ai noştri. Dar nu v-am spus ceea ce ştiu din ultimele comunicate. Războiul civil s-a sfârşit. Kolceak este zdrobit. Armata Roşie îl goneşte din urmă de-a lungul căii ferate, mânându-l spre est, ca să-l arunce în mare. O altă parte a Armatei Roşii se grăbeşte să facă joncţiunea cu noi, pentru ca, cu forţe unite, să curăţăm spatele frontului de numeroasele rămăşiţe ale unităţilor auxiliare ale albilor. Sudul Rusiei a fost eliberat. De ce nu vă bucuraţi? Vi se pare puţin?

        — Nu-i adevărat. Mă bucur. Dar unde sunt familiile noastre?

        — În Varâkino nu sunt, şi asta-i un mare noroc. Deşi, aşa cum am bănuit, legendele de astă-vară ale lui Kamennodvorski nu s-au confirmat – vă mai amintiţi de zvonurile prosteşti cum că Varâkino ar fi fost invadat de nu ştiu ce populaţie enigmatică? – totuşi satul este pustiit. Trebuie să se fi întâmplat acolo ceva şi e foarte bine că amândouă familiile au plecat de-acolo la timp. Să sperăm că s-au salvat. După cum spun cercetaşii mei, aşa cred puţinii locuitori care au rămas pe loc.

        — Dar Iuriatinul? Ce-i acolo? în mâinile cui e?

        — Tot ceva de neînchipuit. Trebuie să fie o greşeală.

        — Adică?

        — Cică Iuriatinul e încă în mâna albilor. E o absurditate indiscutabilă, o imposibilitate evidentă. Acum o să vă demonstrez cât se poate de clar.

        Liveri puse în opaiţ o surcea nouă şi, împăturind harta lui boţită în aşa fel încât zona necesară să fie deasupra, începu să-i explice cu creionul în mână.

        — Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Pe toate aceste sectoare ale frontului, albii au fost puşi pe fugă. Aici şi aici, în toată regiunea. Mă urmăriţi cu atenţie?

        — Da.

        — Deci nu pot fi în zona Iuriatinului. Altfel, având comunicaţiile tăiate, riscă să fie încercuiţi. Asta nu pot să nu o înţeleagă generalii lor, ori cât ar fi ei de incapabili. V-aţi îmbrăcat cu cojocul? Unde vă duceţi?

        — Scuzaţi-mă, ies câteva clipe. E prea mult fum de tutun şi de la surcele. Nu mă simt bine. Mă duc să iau puţin aer.

        Ieşind din bordei, doctorul mătură cu mănuşa zăpada de pe buşteanul gros, care închipuia un fel de bancă, la ieşire. Se aşeză şi, sprijinindu-şi capul în palme, căzu pe gânduri. Taigaua, tabăra din pădurea înzăpezită, cele optsprezece luni petrecute la partizani parcă dispăruseră. Uitase totul. În imaginaţia lui, nu-i mai vedea decât pe cei dragi. Prin faţa ochilor i se perindau imagini închipuite, care de care mai îngrozitoare.

        Iat-o pe Tonia, pe câmp, mergând prin crivăţ cu Şurocika în braţe. Îl înveleşte în pătură, picioarele ei se afundă în zăpadă, ea şi le smulge din răsputeri, iar viscolul o troieneşte, vântul o trânteşte la pământ, ea cade şi se ridică, dar n-o mai ţin picioarele slăbite, care i se împleticesc. Ah, dar vezi că uită, uită mereu. Tonia are doi copii, iar pe cel mic îl ţine la sân. Are amândouă mâinile ocupate, la fel ca refugiatele de la Cilimka, care înnebuniseră de amărăciune şi de eforturile mai presus de puterile lor.

        Are amândouă mâinile ocupate şi în apropiere nu se vede ţipenie de om. N-are cine s-o ajute. Tatăl lui Şurocika nu se ştie unde este. El e departe, întotdeauna e departe, toată viaţa lipseşte de lângă ei şi parcă-i tată, aşa sunt oare taţii? Dar unde-i tatăl ei? Unde-i Aleksandr Aleksandrovici? Unde-i Niuşa? Unde-s ceilalţi? Ah, mai bine să nu-şi pună aceste întrebări, mai bine să nu se gândească, mai bine să nu încerce să ghicească.

        Doctorul se ridică de pe buştean, cu intenţia de a coborî iar în bordeiul de sub pământ. Brusc, gândurile sale luară altă turnură. Se hotărî să nu se mai întoarcă la Liveri.

        Schiuri, un săculeţ cu pesmeţi şi cu alte lucruri necesare pentru evadare le avea de mult puse deoparte. Le îngropase în zăpadă dincolo de linia păzită a taberei, sub un brad alb, pe care, pentru mai multă siguranţă, îl însemnase cu o crestătură. Pe poteca bătucită de paşi, printre troiene, doctorul o porni spre ascunzătoare. Era o noapte senină cu lună plină. Doctorul ştia posturile santinelelor şi le ocoli cu succes. Dar lângă poiana cu scoruşul îngheţat, o santinelă îl somă de departe, în timp ce, înfipt în schiurile lui, alunecă iute spre el.

        — Stai! Stai că trag! Cine eşti? Parola!

        — Ce-i frate, te-ai ţicnit? Sunt de-al vostru. Nu m-ai recunoscut? Sunt doctorul vostru, Jivago.

        — Iertare. Nu te supăra, tovarăşe Jelvak. Nu te-am cunoscut. Dar chiar dacă eşti Jelvak, nu-ţi dau voie să treci. Trebuie să-mi zici parola.

        — Bine, dacă aşa vrei. Parola: „Siberia. Roşie”, răspunsul: „Jos intervenţia”.

        — Asta-i altă gâscă. Du-te unde vrei. Dar după care drac umbli-n toiul nopţii?

        — Nu pot dormi şi m-a dat gata setea. M-am gândit să mă plimb un pic şi să-nghit nişte zăpadă. Am văzut scoruşul plin de poame îngheţate şi mi s-a făcut poftă.

        — Asta chiar că-i prostie domnească să umbli iarna după poame. De trei ani îi burduşim ca să le scoatem prostia din cap, dar degeaba. N-au nici un pic de minte. Du-te după scoruşele tale. Crezi că-mi pare rău?

        Şi la fel de repede cum venise, santinela îşi făcu vânt pe schiurile care şuierau prin zăpada neatinsă, dispărând îndărătul tufişurilor golaşe, ca nişte fire rare de păr din capul cuiva. Iar cărarea pe care păşea doctorul îl duse chiar până la scoruş.

        Era pe jumătate troienit de zăpadă. Cealaltă jumătate era acoperită de frunze şi poame îngheţate, din care se întindeau spre el două ramuri înverzite. Îşi aminti mâinile mari şi albe ale Larei, rotunde, darnice şi, agăţându-se de ramuri, strânse arbustul la piept. Ca şi cum ar fi înţeles tot, scoruşul făcu o mişcare de răspuns şi-l albi de zăpadă din cap până-n picioare. Doctorul bolborosi, nedându-şi seama că vorbeşte de unul singur.

        — Te voi vedea, frumoasa mea, prinţesa mea, scoruşul meu, sângele meu.

        Noaptea era senină. Luna lumina din cer. El se afundă mai departe în pădure, ajunse la bradul tainic, îşi dezgropă lucrurile şi părăsi tabăra.