Partea a VII-a.PE DRUM.

        Erau ultimele zile ale lui martie, primele zile calde din an, false vestitoare ale primăverii, după care în fiecare an urmează o perioadă foarte friguroasă.

        În casa familiei Gromeko, se făceau în grabă pregătiri pentru călătorie. Faţă de numeroşii locatari ai clădirii, care în condiţiile restrângerii spaţiului locativ deveniseră mulţi, ca nişte vrăbii în stradă, aceste pregătiri fuseseră date drept curăţenie generală înainte de Paşti.

        Iuri Andreevici era împotriva plecării. Nu se opunea pregătirilor, pentru că acest plan i se părea irealizabil şi spera că, în ultima clipă, se va nărui. Dar lucrurile mergeau înainte şi se apropiau de final. Era timpul să discute la modul serios.

        Îşi exprimă încă o dată îndoielile faţă de soţie şi faţă de socrul său, în cadrul unui consiliu de familie convocat cu acest scop.

        — Deci consideraţi că nu am dreptate şi că, prin urmare, trebuie să plecăm? îşi continuă el obiecţiile.

        Luă cuvântul soţia:

        — Spui că ne mai descurcăm un an, doi, că între timp se vor pune la punct relaţiile funciare şi atunci vom putea cere un mic lot lângă Moscova, ca să-l cultivăm cu legume, însă nu ne spui cum să rezistăm în intervalul ăsta. De fapt, acesta ar fi fost lucrul pe care am fi dorit să-l auzim de la tine.

        — Da, e o aiureală absolută, îşi susţinu fiica Aleksandr Aleksandrovici.

        — Bine, mă predau, spuse Iuri Andreevici. Nu mă opreşte decât totala nesiguranţă. Cu ochii închişi, ne ducem cine ştie unde, fără să ştim nimic despre locul spre care plecăm. Din cei trei oameni care au locuit la Varâkino, doi, mama şi bunica, nu mai sunt în viaţă, bunicul Krueger, dacă o mai fi trăind, e cu siguranţă ostatic, după gratii.

        În ultimul an de război a făcut ceva cu pădurile şi cu fabrica, le-a vândut de ochii lumii unei persoane intermediare, unei bănci sau le-a trecut în mod condiţionat pe numele cuiva. Ce ştim noi despre afacerea asta? Ale cui sunt acum aceste pământuri, nu în sensul proprietăţii, ducă-se pe pustii, ci în sensul răspunderii asupra lor? Sub administraţia cui sunt? Se taie cherestea? Fabricile funcţionează? în sfârşit, cine este la putere în locurile acelea şi, mai ales, a cui va fi puterea când vom ajunge acolo?

        Pentru voi, colacul de salvare este Mikuliţân, al cărui nume vă place atât de mult. Dar cine v-a spus că acest bătrân administrator mai trăieşte şi încă se mai află la Varâkino? Şi, la urma urmei, ce mai ştim despre el, în afară de faptul că bunicul îi rostea numele cu mare greutate, ceea ce şi explică de ce i-am reţinut numele?

        Totuşi, are rost să ne contrazicem? Aţi hotărât să plecăm. Mă alătur şi eu. Însă mai întâi trebuie să ne lămurim cum se fac acum plecările. N-are rost să mai amânăm.

        Iuri Andreevici se duse să se intereseze la gara Iaroslav. Fluxul pasagerilor era îngrădit de balustradele întinse prin sălile de aşteptare, pe cimentul cărora zăceau oameni în mantale cenuşii, care se răsuceau de pe o parte pe alta, tuşeau şi scuipau, iar când începeau o discuţie, vorbeau de fiecare dată prea tare, apreciind greşit sonoritatea vocilor amplificate de plafonul boltit, în marea lor majoritate, erau bolnavi de tifos exantematic. Din pricina supraaglomerării spitalelor, erau externaţi a doua zi după criză. Ca medic, şi Iuri Andreevici se lovise de această necesitate, dar nu ştia că nefericiţii sunt atât de mulţi şi că îşi găsesc adăpost prin gări.

        — Faceţi-vă rost de o delegaţie, îi spuse un hamal cu şorţ alb pe dinainte. Trebuie să veniţi în fiecare zi ca să vă interesaţi. Acum trenurile sunt rare, chestiune de noroc. Şi se înţelege de la sine. (hamalul îşi frecă degetul mare de mijlociu şi arătător). Un pic de faină sau altceva. Dacă nu ungi, nu pleci. Ei, şi udătura. (îşi lovi mărul lui Adam, cum fac beţivii). e lucru sfânt.

        În preajma plecării, Aleksandr Aleksandrovici fusese de câteva ori invitat să dea nişte consultaţii la Sovietul Economic Superior, iar Iuri Andreevici îl tratase pe un membru al guvernului, care se îmbolnăvise grav. Amândoi fuseseră răsplătiţi în modul cel mai avantajos pentru vremurile acelea: primiseră repartiţii pentru primul magazin cu circuit închis, deschis de curând.

        Magazinul care primea numai repartiţii se afla în nişte depozite ale garnizoanei de lângă Mănăstirea Sfântul Simion. Doctorul şi socrul său traversară cele două curţi interioare, a mănăstirii şi a cazarmei, şi direct printr-o uşă fără prag intrară sub bolţile de piatră ale unui subsol cu acoperişul din ce în ce mai înclinat. În capătul unde începea să se lărgească, subsolul era înfundat cu o tejghea transversală, lungă, îndărătul căreia, plecând din când în când în magazin după marfă, şedea un magaziner calm, încet în mişcări, care cântărea alimentele şi, pe măsura eliberării acestora, tăia de pe listă câte un rând, fluturându-şi larg mâna cu creionul.

        Rândul din faţa tejghelei era foarte mic.

        — Daţi-mi ambalajul, le spuse magazinerul profesorului şi doctorului, aruncând o privire fugară peste bonurile lor. Amândoi holbară ochii când în husele de pernuţe mici, numite puişori, şi în feţe mai mari de pernă, acesta începu să le pună faină, crupe, macaroane şi zahăr, când le îndesă acolo slănină, săpun şi chibrituri, adăugând în plus, pentru fiecare, ceva împachetat în hârtie care, mai apoi, acasă, s-a dovedit a fi brânză caucaziană.

        Ginerele şi socrul său se grăbiră să lege la gură mulţimea aceea de săculeţe, punându-le în două rucsacuri mari. Plecară iute din magazie pentru ca, cu agitaţia lor nerecunoscătoare, să nu-l enerveze pe magazinerul care îi uluise cu generozitatea lui.

        Ieşiră din subsol ameţiţi nu din pricina bucuriei animalice, ci datorită conştiinţei faptului că nu trăiesc degeaba pe lumea asta şi nu fac în zadar umbră pământului, că vor merita lauda şi recunoştinţa tinerei gospodine de acasă.

        În timp ce bărbaţii pierdeau zile întregi, făcând turul diferitelor instituţii pentru a obţine delegaţii şi documente de proprietate asupra camerelor pe care urmau să le părăsească, Antonina Aleksandrovna se ocupa de selecţia lucrurilor pentru împachetat.

        Umbla îngrijorată prin cele trei camere care figurau acum pe numele familiei Gromeko, luând la nesfârşit în mână fiecare mărunţiş şi cântărindu-l îndelung înainte de a-l pune la grămada lucrurilor care urmau să alcătuiască bagajul.

        Numai o parte neînsemnată a acestor obiecte era destinată uzului personal, restul urmând să servească drept monedă de schimb în timpul călătoriei şi al instalării.

        Prin fereastra deschisă adia vântul primăvăratic, mirosind ca o chiflă franţuzească, din care abia ai muşcat. În curte cântau cocoşii şi se auzea gălăgia copiilor care se jucau. Cu cât mai mult se aerisea camera, cu atât mai pătrunzător se simţea mirosul de naftalină al hainelor de iarnă scoase din cufere.

        În privinţa lucrurilor care trebuiau luate la drum şi a celor la care era bine să se renunţe, exista o întreagă teorie, elaborată de oamenii care plecaseră mai devreme şi ale căror observaţii se răspândiseră în rândurile cunoştinţelor lor rămase pe loc.

        Aceste recomandaţii, condensate în nişte indicaţii scurte, peremptorii, erau atât de clare în mintea Antoninei Aleksandrovna, încât îşi închipuia că le aude din curte împreună cu ciripitul vrăbiilor şi cu glasurile copiilor, de parcă i le-ar fi suflat din stradă o voce tainică. „Pânzeturile, pânzeturile, spuneau aceste consideraţii, e mai bine să fie în cupoane, însă pe drum sunt controale şi e periculos. Mai înţelept e să fie transportate în bucăţi cusute de formă. Se poate lua orice materie, textile, îmbrăcăminte, de preferinţă nu prea purtată. Obiecte cât mai puţine, fără greutăţi. Având în vedere că totul trebuie cărat în spinare, nu sunt recomandate cuferele şi geamantanele. Puţinele lucruri, verificate de o sută de ori, se leagă în boccele pe care le poate duce o femeie sau un copil. Sunt utile sarea şi tutunul, însă, după cum a arătat practica, există riscuri mari cu ele. Banii trebuie să fie în bancnotele Guvernului Provizoriu. Cel mai greu e cu documentele.” Şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe.

        În ajunul plecării începu să viscolească. Vântul învârtejea spre cer nori cenuşii de ninsoare care, ca o furtună albă, se întorceau pe pământ, zburau în profunzimea străzii întunecate şi îşi aşterneau pe ea linţoliul alb.

        Totul era pregătit pentru plecare. Camerele cu lucrurile rămase în ele urmau să fie lăsate în grija unei familii de oameni în vârstă, rude de-ale Egorovnei, cu care Antonina Aleksandrovna făcuse cunoştinţă în iarnă când, prin intermediul acestora, schimbase pe cartofi şi lemne mobila de care se puteau lipsi.

        În Markel nu putea avea nici o bază. La miliţie, unde îşi stabilise un fel de club politic, nu se plângea că proprietarii clădirii, familia Gromeko, îi beau sângele, însă le imputa, cu mintea cea de pe urmă, că aceştia l-au ţinut mulţi ani în neagra ignoranţă, ascunzându-i în mod intenţionat faptul că lumea se trage din maimuţă.

        Pe aceşti doi oameni, rudele Egorovnei, un fost lucrător în comerţ şi soţia acestuia, Antonina Aleksandrovna îi conducea pentru ultima oară prin camere, le arăta care sunt cheile de la dulapuri, unde trebuie să fie fiecare lucru, încuia şi descuia cu ei uşile dulapurilor, trăgea şi împingea sertarele, îi învăţa şi le explica totul.

        Mesele şi scaunele erau împinse lângă pereţi, boccelele pentru drum erau trase în colţuri, fuseseră scoase perdelele de la ferestre. În camerele despuiate de confortul de iarnă, viscolul putea privi în voie prin ferestrele dezgolite. Fiecăruia le aducea aminte de câte ceva. Lui Iuri Andreevici – de copilărie şi de moartea mamei. Antoninei Aleksandrovna şi lui Aleksandr Aleksandrovici – de sfârşitul şi înmormântarea Annei Ivanovna. Tuturor li se părea că aceasta este ultima noapte petrecută în această casă, pe care nu o vor mai vedea niciodată. În această privinţă, se înşelau, însă, sub influenţa acestui presentiment, pe care nu şi-l împărtăşeau unul altuia, ca să nu-şi sporească mâhnirea, fiecare dintre ei îşi rememora în gând viaţa petrecută sub acest acoperiş şi lupta cu lacrimile care îi umezeau ochii.

        Toate acestea însă n-o împiedicaseră pe Antonina Aleksandrovna să salveze aparenţele faţă de cei doi străini, întreţinând o discuţie continuă cu femeia în paza căreia rămânea toată casa. Exagera importanţa serviciului care i se făcea. Ca să nu pară nerecunoscătoare, se scuza mereu şi se ducea în camera de alături, de unde îi aducea drept cadou ba o basma, ba o bluză, ba o bucată de postav sau de şifon. Şi toate aceste pânzeturi erau închise la culoare, cadrilate, la fel cum plină de pătrate albe se vedea strada întunecată de la ferestrele lor, goale.

        Plecară în zori la gară. La acea oră timpurie toată populaţia casei încă nu se sculase. Una dintre locatare, Zevorotkina, iniţiatoarea unor acţiuni cu participarea tuturor vecinilor, trecu pe la toate uşile, bătând în ele şi strigând:

        — Atenţie, tovarăşi! Veniţi să vă luaţi rămas-bun! Mai iute! Foştii Gromeko pleacă.

        Veniră cu toţi în vestibul şi pe scara de serviciu (uşa din faţă era acum tot timpul bătută în scânduri) şi formară pe trepte un semicerc, de parcă s-ar fi pregătit să se fotografieze în grup.

        Locatarii căscau, se gârboveau pentru ca paltoanele subţiri să nu le alunece de pe umeri şi tropăiau de frig în pâslarii largi, pe care îi încălţaseră la repezeală pe picioarele goale.

        Markel, care, în acel timp de prohibiţie, reuşise să se îmbete cu cine ştie ce licoare ucigătoare, se sprijinea cu toată greutatea de balustrada ce părea gata-gata să cedeze. Se oferea să le care lucrurile la gară şi se simţea ofensat, văzând că i se refuză ajutorul. Cu mărie greutate reuşiră să scape de el.

        Afară era încă întuneric. Vântul contenise şi ninsoarea cădea în valuri mai dese decât în ajun. Ciorchini mari şi pufoşi pluteau în jos şi, leneşi, păreau că se opresc aproape de pământ, ezitând dacă să se aştearnă sau nu pe stradă. Când ajunseră pe Arbat, se mai luminase. Ninsoarea coborâse o perdea albă şi lunecoasă de-a latul străzii, ale cărei poale catifelate se clătinau şi se încurcau în picioarele pietonilor, astfel că dispărea sentimentul înaintării şi acestora li se părea că bat pasul pe loc.

        Nu se vedea nici ţipenie de om. Călătorii porniţi din strada Sivţev erau singuri. Curând îi ajunse din urmă, alb de tot, ca înfăşurat în aluat, un birjar cu sania goală şi cu gloaba ca dată cu var, care, pentru un preţ fabulos de mic pentru acele vremuri, îi luă pe toţi, cu tot cu calabalâc, cu excepţia lui Iuri Andreevici, care, la rugămintea lui, fu lăsat să vină singur la gară, pe jos şi fără bagaj.

        Când Iuri Andreevici ajunse la gară, Antonina Aleksandrovna şi tatăl ei ocupaseră deja loc în rândul nesfârşit, strivit de barierele unei balustrade de lemn. Acum urcarea în tren nu se mai făcea de pe peron, ci undeva departe, la vreo jumătate de verstă în lungul liniei, aproape de semafoare, pentru că nu avea cine curăţa zăpada până în gară. O jumătate din teritoriul gării era acoperit cu gheaţă şi murdărie, iar locomotivele nu mai puteau răzbate.

        Niuşa şi Şurocika nu stăteau la rând. Se plimbau în voie sub copertina uriaşă a peronului şi din când în când se uitau înăuntru să vadă dacă nu cumva ar fi timpul să li se alăture celor mari. Miroseau amândoi a petrol lampant cu care, ca mijloc de prevenire a păduchilor, fuseseră unşi din belşug pe la glezne, încheieturi şi gât.

        Văzându-şi soţul, Antonina Aleksandrovna îi făcu semn cu mâna şi, nelăsându-l să se apropie, îi strigă de departe numărul casei de bilete la care se înregistrau mandatele lor de deplasare în delegaţie.

        — Arată-mi ce ştampile ţi-au pus, îi spuse ea, după ce Iuri Andreevici se întoarse. Doctorul îi întinse peste balustradă teancul de hârtii împăturite.

        — Astea-s pentru un vagon special, într-un tren cu regim de rezervare, spuse cel care stătea la rând după Antonina Aleksandrovna, privind peste umărul ei şi văzând ştampila pusă pe delegaţie. Cel de dinaintea Toniei, unul dintre formaliştii care în orice împrejurare ştiu toate regulile din lume, îi dădu lămuriri amănunţite.

        — Cu ştampila asta aveţi dreptul să cereţi locuri într-un vagon de clasă, adică într-unul de pasageri, dacă va exista aşa ceva în garnitură.

        Cazul ajunse obiect de discuţie pentru întregul rând. Se auziră voci:

        — Du-te şi le caută pe cele de clasă! Grozav de multe o să găseşti. Acum dacă te urci pe tamponul unui vagon de marfă, poţi zice mulţumesc!

        — Nu-i ascultaţi, tovarăşe delegat. Ascultaţi ce vă spun eu. Întrucât în momentul de faţă trenurile de diferite categorii au fost anulate şi există numai un singur tip de tren, comun, trenul ăsta e şi militar, şi pentru deţinuţi, şi pentru vite, şi pentru oameni. Se poate spune orice, limba-i moale şi se învârte în toate părţile. Dar n-are rost să derutezi omul, trebuie să-i explici limpede, ca să te înţeleagă.

        — Ce să zic, i-ai explicat! S-a găsit deşteptul. Asta încă nu-i nimic, că au dreptul la vagon special. Mai întâi uită-te la ei şi apoi vorbeşte. Crezi că într-un tren special poate urca un om ca ăsta? în trenurile speciale circulă acum fraţii. Şi marinarul are ochi priceput şi revolverul în mână. Vede îndată că-i unul din clasa avută şi, cu atât mai mult, un doctor, unul dintre foştii domni. Marinarul pune mâna pe revolver şi gata cu el, îl striveşte ca pe-o muscă.

        Nu se ştie până la ce intensitate ar fi ajuns valul de simpatie pentru doctor şi familia lui, dacă nu ar fi intervenit o altă circumstanţă.

        Mulţimea din rând arunca de mult priviri prin fereastra mare a gării, cu sticla groasă şi lucioasă. Copertinele lungi ale peronului îndepărtau la maximum priveliştea ninsorii care cernea peste linii. De la asemenea distanţă se părea că fulgii, aproape nemişcaţi, atârnă în aer, cufundându-se încet în el, aşa cum se duc încet la fundul acvariului bucăţelele de pâine date la peşti.

        În profunzimea peisajului plecau de mult oameni grupaţi sau izolaţi. Cât timp se strângeau în pâlcuri mici, aceste siluete, neclare din pricina perdelei tremurânde de ninsoare, fuseseră luate drept muncitori feroviari, care aveau obligaţia de a umbla de-a lungul şinelor. Însă, brusc, într-acolo porni o mulţime compactă. Din direcţia în care mergeau aceştia apăru un nor de fum de la o locomotivă pusă sub presiune.

        — Deschideţi uşile, ticăloşilor! începură să urle oamenii din rând. Mulţimea se învălmăşi şi se repezi la uşă. Cei din spate începuseră să-i împingă pe cei din faţă.

        — Ia uite ce fac, nemernicii! Au înfundat ieşirea, iar pe-acolo se urcă în tren, fără să stea la rând! Or să ticsească vagoanele, iar noi stăm aici ca oile! Deschideţi, diavolilor, uşa c-o spargem! Hei, băieţi, împingeţi, sfărâmaţi-o!

        — Şi-au găsit, proştii, pe cine să invidieze, spuse formalistul atoateştiutor. Sunt mobilizaţi, aduşi din Leningrad ca să fie trimişi la muncă forţată. Era cât pe ce să fie trimişi la Vologda, pe frontul de nord. Acum îi aduc pe cel de est. Nu merg de bunăvoie. Sunt sub escortă. Să sape tranşee.

        Erau de-acum de trei zile pe drum, dar nu se îndepărtaseră prea mult de Moscova. Peisajul era hibernal: şinele, câmpiile, pădurile, acoperişurile caselor – totul era acoperit de zăpadă.

        Familia Jivago avusese norocul să nimerească în colţul din stânga al priciului de sus, lângă ferestruica murdară chiar de sub tavan, unde se instalară cu toţii, fără să-şi divizeze grupul.

        Antonina Aleksandrovna călătorea pentru prima dată într-un vagon de marfă. La urcarea în Moscova, Iuri Andreevici le ridicase în braţe pe femei până la înălţimea duşumelei vagonului, pe marginea căreia glisa o uşă mobilă. Apoi, în timpul călătoriei, femeile se deprinseseră să se caţere singure în vagon.

        În primele ore, vagoanele i se părură Antoninei Aleksandrovna nişte grajduri pe roţi. După cum credea ea, aceste cutii urmau să se dezmembreze la prima împingere sau zguduitură. Dar mergeau de-acum de trei zile, aruncaţi înainte şi înapoi, într-o parte şi-n alta la schimbarea direcţiei de mers şi la curbe, de trei zile ţăcăneau roţile ca beţişoarele unei tobe mecanice, iar călătoria, în pofida termenilor Antoninei Aleksandrovna, decurgea cu bine.

        În staţiile cu peroane scurte, eşalonul lor lung, compus din douăzeci şi trei de vagoane (ei erau în cel de-al paisprezecelea), încăpea doar cu o mică parte a sa, din faţă, din coadă sau de la mijloc.

        Vagoanele din faţă erau pline de militari, în cele din mijloc călătoreau pasagerii obişnuiţi, iar în cele din spate se înghesuiau oamenii mobilizaţi la muncă forţată. Ultima categorie de pasageri, vreo cinci sute de inşi, era cât se poate de pestriţă în ceea ce priveşte vârsta, profesiile şi ocupaţiile. Se înghesuiau cu toţii în opt vagoane. Lângă bogătaşi bine îmbrăcaţi, agenţi de bursă şi avocaţi din Petersburg, puteau fi văzuţi, ca făcând parte din clasa exploatatoare, birjari, parchetari, băieşi, tătari care se ocupau cu vânzarea hainelor vechi, nebuni evadaţi din ospiciile desfiinţate, mici negustori şi călugări.

        Cei dintâi şedeau împrejurul sobelor înroşite de căldură, fără sacouri, pe butuci tăiaţi scurt, îşi povesteau istorioare hazlii şi râdeau cu hohote. Erau oameni cu pile. Nu-şi făceau probleme. Acasă interveneau pentru ei rude cu influenţă. În cel mai rău caz, puteau să se elibereze cumpărându-i pe paznici.

        Ceilalţi, cu cizme şi caftane descheiate sau cu cămăşi lungi, încinse peste nădragi şi desculţi, cu bărbi şi fără bărbi, stăteau în picioare lângă uşile vagoanelor supraîncălzite, se ţineau de uşori şi de barele de susţinere, privind posomorâţi la locurile prin care treceau şi la oamenii de acolo, fără să intre în vorbă cu nimeni. Aceştia nu aveau pile. Nu aveau ce să spere.

        Mobilizaţii nu încăpuseră toţi în vagoanele rezervate pentru ei. O parte fuseseră plasaţi în vagoanele din mijloc, la un loc cu pasagerii, inclusiv în vagonul al paisprezecelea.

        De obicei, când trenul se apropia de o staţie, Antonina Aleksandrovna, pe priciul de sus, se ridica într-o poziţie incomodă, la care o obliga plafonul jos, care nu-i permitea să se îndrepte în capul oaselor, şi se apleca peste marginea priciului, privind prin uşa împinsă puţin în lături ca să-şi dea seama dacă locul respectiv prezintă interes lin punctul de vedere al schimbului de mărfuri şi dacă merită să se dea jos de pe prici şi să coboare din vagon.

        Aşa se întâmplă şi de data aceasta. Încetinirea trenului o trezi din amorţeală. Numărul mare de macazuri peste care ţopăia vagonul, înteţindu-şi ţăcănitul roţilor, era un semn că urma o staţie importantă, cu un timp de staţionare destul de lung.

        Antonina Aleksandrovna se ridică din pat cum putu, se frecă la ochi, îşi aranjă părul şi, băgându-şi mâna în sacul cu lucruri, îl răscoli până la fund, până găsi un ştergar brodat cu cocoşi, flăcăi, cercuri şi roţi.

        Între timp se trezise şi doctorul, care sări de pe prici şi îşi ajută soţia să coboare.

        Prin dreptul uşii trase în lături plutiră gheretele şi felinare, copacii staţiei, încovoiaţi de zăpada groasă pe care o întindeau ospitalieri spre trenul din care, deşi viteza era încă destul de mare, săreau deja marinarii pe peronul cu zăpadă încă necălcată în picioare şi, din fugă, întrecându-i pe toţi, fugeau după colţul clădirii gării, unde, de obicei, apărate de pereţii laterali, se ascundeau femei care vindeau alimente, a căror comercializare era interzisă.

        Uniforma neagră a marinarilor, panglicile fluturânde de la beretele lor şi pantalonii evazaţi la manşete le conferea paşilor acestora impresia de avânt şi viteză, făcând mulţimea să se dea deoparte din faţa lor, ca şi cum ar fi venit în goană un grup de schiori sau de patinatori.

        După colţul gării, ascunzându-se una în spatele celeilalte şi emoţionate de parcă li s-ar fi ghicit în cărţi, se înşiruiseră ţărănci din satele apropiate, cu castraveţi, carne fiartă de vită, brânzoaice de secară, care-şi păstrau aroma şi căldura sub învelitorile groase în care erau aduse. Femeile şi fetele, cu marginile broboadelor băgate sub gulerele cojoacelor, roşeau ca macul la glumele marinarilor şi în acelaşi timp se temeau, pentru că mai ales din marinari erau formate detaşamentele de luptă cu specula şi cu comerţul neorganizat, care fusese interzis.

        Încurcătura ţărăncilor fu de scurtă durată. Trenul se oprise. Apărură şi restul pasagerilor. Publicul se amestecă. Începură târguielile.

        Antonina Aleksandrovna trecu de-a lungul şirului de precupeţe, cu ştergarul pe umăr, ca şi cum s-ar fi dus în spatele gării ca să se spele cu zăpadă. De câteva ori ţărăncile o strigaseră:

        — Ei, orăşanco, ce vrei pe ştergar?

        Dar Antonina Aleksandrovna nu se oprea, îşi continua drumul, mergând alături de soţul ei.

        În capătul şirului stătea o femeie, a cărei broboadă neagră era împodobită cu ciucuri roşii. Remarcase ştergarul brodat. Ochii ei îndrăzneţi se aprinseră. Se uită în toate părţile ca să se convingă că n-o paşte nici o primejdie, se apropie iute de Antonina Aleksandrovna şi, dând deoparte cerga cu care avea marfa acoperită, îi şopti cu voce grăbită:

        — Iote ce am. Chiar n-ai mai văzut aşa ceva? Nu-ţi place? Hai nu te mai gândi mult, că mi-l cumpără alţii, rămâi fără şoldan.

        Antonina Aleksandrovna nu înţelesese ultimul cuvânt. Se gândi că e vorba de un cal. De aceea o întrebă:

        — Ce spui, femeie?

        Femeia îi spunea şoldan unei jumătăţi de iepure, tăiat în lung şi prăjit din cap până-n coadă. Arătându-i jumătatea de iepure, ţăranca repetă:

        — Îţi zic să-mi dai ştergarul pe şoldan. Ce te uiţi? Să nu crezi că-i carne de câine. Bărbatul mi-i vânător. E iepure, iepure, nu mai sta pe gânduri.

        Schimbul se făcu. Fiecăreia din părţi i se părea că a ieşit în mare câştig şi că cealaltă parte a ieşit în pierdere. Antoninei Aleksandrovna îi era ruşine că a înşelat-o pe sărmana ţărancă. Însă aceasta, mulţumită de afacere, se grăbi să părăsească locul şi, strigându-şi vecina care-şi terminase marfa, o porni împreună cu ea spre casă pe cărarea bătătorită, care se îndepărta de gară.

        În acest timp, în mulţime se produse agitaţie. Undeva începu să strige o bătrână:

        — Unde pleci, cavalerule? Dar banii? Când mi i-ai dat, neruşinatule? Ah tu, maţ nesătul, îl strigi şi el nici nu se uită înapoi! Stai, stai îţi zic, domnule tovarăş! Ajutor! Hoţul! M-a tâlhărit! Uite-l, acela-i, ţineţi-l!

        — Care-i?

        — Acela fără barbă, care pleacă râzând.

        — Acela cu cotul rupt?

        — Da, el e. Prindeţi-l pe tâlhar!

        — Acela cu cotul peticit?

        — Da, da! Ah, oameni buni, m-a furat!

        — Ce s-a întâmplat aici?

        — S-a tocmit cu baba pentru plăcinte şi lapte, şi-a umplut burdihanul şi pe-aici ţi-e drumul. Uite cum plânge baba.

        — N-ar trebui să stăm cu mâinile-n sân. Ar trebui să-l prindem. Du-te şi-l prinde.

        — E plin de curele şi cartuşe. Te prinde el pe tine.

        În vagonul al paisprezecelea călătoreau şi câţiva dintre cei mobilizaţi la muncă forţată, păziţi de un soldat numit Voroniuk. Din diferite pricini, trei dintre aceştia ieşeau în evidenţă: Prohor Haritonovici Prituliev, fost încasator la un magazin de vinuri din Petrograd, căruia i se spunea casierul, Vasea Brâghin, un băiat de şaisprezece ani, calfa la o prăvălie de fierărie, şi Kostoed-Amurski, un revoluţionar cărunt din partidul cooperatorilor, care trecuse prin toate ocnele fostului regim şi începea o nouă serie de detenţii sub noua orânduire.

        Toţi aceşti oameni recrutaţi cu forţa erau străini unul de altul, adunaţi la nimereală. Făcuseră cunoştinţă abia în timpul călătoriei. Din discuţiile iscate în tren, reieşise că şi Prituliev, şi ucenicul Vasea Brâghin sunt amândoi din provincia Veatka, din nişte sate pe lângă care trenul trebuia să treacă în scurt timp.

        Prituliev, mic proprietar din oraşul Malmâj, era un bărbat scund, cu părul tuns scurt, ciupit de vărsat şi hâd. Tunica lui cenuşie, înnegrită de transpiraţie subsuoară, îi strângea corpul aşa cum platca sarafanului strânge sân îi prea cărnoşi ai unei femei. Era tăcut ca o momâie şi ore întregi, cine ştie la ce gândindu-se, îşi scărpina până la sânge negii de pe braţele pistruiate, făcându-le să supureze ca nişte răni.

        Acum un an mergea, într-o zi de toamnă, pe Nevski Prospekt şi la colţul cu strada Liteinaia a nimerit într-o razie. I s-au cerut documentele. Atunci se descoperi că este deţinătorul unei cartele alimentare de categoria a patra, care se distribuia elementelor nemuncitoreşti şi pe baza căreia nu se putea cumpăra niciodată nimic. Pe baza acestui indiciu, fusese reţinut şi împreună cu mulţi alţii, arestaţi pe baza aceluiaşi motiv, fusese trimis sub escortă la cazarmă. Detaşamentul alcătuit astfel, după exemplul celui format mai înainte, urma să fie trimis să sape tranşee pe frontul de la Arhanghelsk. De aceea destinaţia iniţială fusese Vologda, dar direcţia le fusese schimbată şi acum, prin Moscova, erau trimişi pe frontul răsăritean.

        Prituliev avea o soţie în Luga, unde lucrase înainte de război, înainte de a fi angajat la Petersburg. Aflând din întâmplare de ghinionul soţului, aceasta se repezise să-l caute la Vologda, ca să încerce să-l scape de la munca forţată. Însă detaşamentul luase cu totul altă direcţie şi femeia avea să-l caute degeaba, chinuindu-se în zadar. Totul era aiurea.

        La Petersburg, Prituliev avusese o concubină, pe care o chema Pelaghea Nilovna Teagunova. Fusese reţinut la intersecţia de pe Nevski chiar la câteva clipe după ce se despărţise de aceasta la colţ, având de gând să plece în altă direcţie, unde avea o treabă. Printre trecătorii de pe Liteinaia, o văzuse din spate îndepărtându-se.

        Această Teagunova, o femeie durdulie şi chipeşă din clasa de mijloc, cu mâini frumoase şi cu cosiţă groasă, pe care şi-o arunca oftând adânc, când pe un umăr, când pe celălalt, îl însoţea pe Prituliev de bunăvoie şi se afla în tren.

        Era inexplicabil ce găseau femeile la această momâie de Prituliev. În afară de Teagunova, în alt vagon, mai aproape de locomotivă, călătorea încă o prietenă a lui, care reuşise să se strecoare cumva în tren. Era Ogrâzkova, o domnişoară bălană şi subţire, adică „nasoala” şi „botoasa”, cum îi spunea Teagunova, printre alte porecle urâte.

        Rivalele erau la cuţite şi se fereau să dea ochii una cu alta. Ogrâzkova nu se arăta niciodată în vagonul al paisprezecelea. Era un mister unde izbutea să se vadă cu obiectul pasiunii sale. Poate că se mulţumea să-l contemple de departe, atunci când toţi pasagerii participau la încărcarea lemnelor şi cărbunilor.

        Istoria lui Vasea era total diferită. Tatăl lui fusese ucis pe front, iar maică-sa îl trimisese la Petersburg, ca să înveţe meserie.

        În timpul iernii, unchiul lui, proprietarul unei dughene fierărie în Piaţa Apraksin, fusese chemat să dea nişte explicaţii la Soviet. Greşise uşa şi, în locul camerei indicate pe convocare, nimerise în cea de alături. Întâmplător, camera respectivă era cea a recrutărilor pentru stagiile de muncă forţată. Încăperea era foarte aglomerată. După ce oamenii chemaţi cu ordin de mobilizare se strânseseră într-un număr suficient, au venit nişte soldaţi care i-au înconjurat şi i-au dus să înnopteze în cazarma regimentului Semionovsk, iar dimineaţa i-au escortat la gară pentru a fi îmbarcaţi în trenul de Vologda.

        Imediat tot oraşul a aflat de reţinerea unui număr atât de mare de oameni. A doua zi o mulţime de rubedenii veniseră să-şi ia rămas-bun la gară. Printre aceştia, erau Vasea şi cu mătuşa lui.

        La gară, unchiul lui Vasea s-a apucat să-l roage pe paznic să-i dea drumul pentru câteva minute ca să stea de vorbă cu soţia în afara gratiilor. Paznicul era chiar Voroniuk, santinela din vagonul al paisprezecelea. Voroniuk îi refuzase întrevederea cu soţia şi acceptase în cele din urmă numai în schimbul unei garanţii sigure că se va întoarce. Drept garanţie, unchiul şi mătuşa l-au lăsat pe Vasea ca ostatic. Vasea intrase în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată, unchiul fusese lăsat să iasă. Dar unchiul şi mătuşa nu s-au mai întors.

        Când s-a descoperit trucul, Vasea, care nici nu-şi putuse închipui că va fi înşelat, începu să plângă. A îngenuncheat în faţa lui Voroniuk, i-a sărutat mâinile, implorându-l să-l elibereze, dar toate rugăminţile au fost zadarnice. Santinela nu a putut fi convinsă, dar nu din pricină că ar fi fost un om rău la inimă. Timpurile erau tulburi, legile aspre. Santinela răspundea cu capul de numărul mobilizaţilor încredinţaţi, care fusese stabilit la primul apel şi nu mai putea fi schimbat. Aşa a nimerit Vasea în rândurile celor mobilizaţi la muncă forţată.

        Cooperatistul Kostoed-Amurski, care se bucura de respectul tuturor temnicierilor în vechiul şi noul regim şi se împrietenea imediat cu toţi, a atras de mai multe ori atenţia şefului escortei asupra situaţiei intolerabile în care se afla Vasea. Acesta recunoscuse că, într-adevăr, e o nedreptate strigătoare la cer, însă le spusese că dificultăţile formale nu-i permiteau să lămurească situaţia pe drum şi că speră s-o descurce după ce vor ajunge la destinaţie.

        Vasea era un băiat frumuşel, cu trăsături regulate ale feţei, aşa cum sunt pictate odraslele de împăraţi sau îngerii pe icoane. Era nespus de inocent şi de pur. Îndeletnicirea lui preferată era să stea jos pe podea, prinzându-şi genunchii cu mâinile şi dându-şi capul pe spate, să asculte ce vorbeau sau ce povesteau cei mari. Atunci, după jocul muşchilor de pe faţa lui, cu ajutorul cărora îşi stăpânea lacrimile sau lupta cu hohotele de râs, puteai reface conţinutul conversaţiei. Obiectul discuţiei se reflecta ca într-o oglindă pe chipul acestui băiat sensibil.

        Cooperatistul Kostoed era musafirul familiei Jivago, pe priciul de sus, şi sugea bucata de friptură de iepure, cu care fusese servit. Se temea de curent şi de răceală. „Ce trage aici! De unde vine curentul?”, întreba el şi se muta, căutând un loc mai ferit. În cele din urmă, îşi găsi o poziţie potrivită, spuse: „Acum e bine”, termină bucata de friptură, îşi linse degetele, le şterse cu batista şi, mulţumindu-le gazdelor, spuse:

        — Trage de la fereastră. Ar trebui chituită. Totuşi, să ne întoarcem la subiectul discuţiei noastre. Nu aveţi dreptate, domnule doctor. Fireşte, iepurele fript e ceva grozav. Dar a trage de aici concluzia că satul huzureşte mi se pare, scuzaţi-mă, un lucru grăbit, un salt logic cam riscant.

        — Ah, lăsaţi, îi replică Iuri Andreevici. Uitaţi-vă la gările astea. Copacii nu sunt tăiaţi. Gardurile sunt întregi. Pieţele astea! Şi femeile! Ia gândiţi-vă, ce satisfacţie! Undeva există viaţă. Cineva se bucură. Nu toţi gem. Asta justifică tot.

        — Bine ar fi să fie aşa. Dar nu e adevărat. De unde aţi scos toate astea? Ia mergeţi la o sută de verste mai încolo, îndepărtaţi-vă de calea ferată. Peste tot sunt răscoale ţărăneşti, care nu încetează. Mă întrebaţi împotriva cui luptă? Împotriva roşilor şi albilor, depinde de puterea cui a prins rădăcini. Veţi spune că da, ţăranul nu recunoaşte nici o ordine, nici el nu ştie ce vrea. Scuzaţi-mă, nu zâmbiţi triumfător. Ţăranul ştie mai bine ce vrea, însă nu vrea ce vrem noi amândoi.

        Când l-a trezit revoluţia, s-a gândit că i se împlineşte visul de veacuri de a trăi separat, izolat în anarhia propriei lui gospodării, prin munca mâinilor lui, fără să depindă de nimeni şi fară să-i fie obligat nimănui cu nimic, însă din strânsoarea fostei organizări de stat, a nimerit sub puterea superstatului nou, revoluţionar. Şi iată că satul se zvârcoleşte şi nicăieri nu-şi mai află linişte. Iar dumneavoastră îmi vorbiţi de huzurul ţărănimii. Nu ştiţi nimic şi, după câte văd, nici nu vreţi să ştiţi.

        — Ghiar aşa, nici nu vreau. Absolut exact. Ah, staţi un pic! De ce să ştiu şi să-mi fac sânge rău pentru toate? Timpul nu-mi cere părerea şi-mi impune ce vrea el. Permiteţi-mi şi mie să ignor faptele. Spuneţi că vorbele mele nu se potrivesc cu realitatea. Dar oare mai există în Rusia realitate? După părerea mea, realitatea a fost băgată în sperieţi şi se ascunde. Vreau să cred că satul a câştigat şi că înfloreşte. Dacă mă înşel, ce să fac? Pe ce să mă mai bazez în viaţă, pe cine să mai ascult? Şi de trăit trebuie să trăiesc, pentru că am o familie.

        Iuri Andreevici dădu a lehamite din mână şi, oferindu-i socrului şansa de a duce mai departe polemica aceea cu Kostoed, se duse la marginea priciului şi, lăsându-şi capul peste muchia acestuia, începu să privească ce se mai întâmplă jos.

        Acolo se desfăşura o discuţie comună, la care participau Prituliev, Voroniuk, Teagunova şi Vasea. Întrucât se apropiau locurile lui natale, Prituliev enunţa modul de a ajunge la acestea, la care staţie se coboară, cum se merge mai departe, pe jos sau cu căruţa, iar Vasea, auzind denumirea satelor şi cătunelor cunoscute, sărea şi, cu ochii arzători, repeta emoţionat denumirile, pentru că enumerarea acestora i se părea un basm fantastic.

        — Coborâţi la Vadul Sec? întrebă el cu sufletul la gură. Sigur că da! E gara noastră! Pe urmă nu cumva o luaţi spre Buiskoe?

        — Da, mergi pe drumul spre Buiskoe.

        — Aşa ziceam şi eu, spre Buiskoe. Cum să nu-l ştiu! Răspântia noastră. De-aici mergi spre noi tot la dreapta, la dreapta. Spre Veretenniki. Şi spre matale, nene Haritonâci, nu-i aşa că trebuie s-o iei la stânga, lăsând râul în urmă? Aţi auzit de râul Pelga? Cum să nu! E râul nostru! Dară spre noi trebuie să fie malul, tot pe mal. Şi pe râul ăsta, pe Pelga în sus e satul nostru, Veretenniki! Chiar pe malul râpei! Malul e pieptiş! Noi îi zicem grohotiş. Dacă te uiţi de sus, ţi se face frică, aşa de înalt e malul. Te temi să nu cazi. Zău că-i aşa. Se taie piatră din' el, pentru mori. Şi-n satul ăsta trăieşte mama mea. Şi cele două surori. Alionka şi Arişka. Mama mea, tanti Palaşa, Pelagheia Nilovna, seamănă cu matale, tânără, albă la faţă. Nene Voroniuk! Nene Voroniuk! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog. Nene Voroniuk!

        — Ei, ce-i! Ce-ai luat-o ca cucul: „Nene Voroniuk, nene Voroniuk?”. Crezi că nu ştiu, crezi că eu n-am plozi? Ce vrei, ce-ţi trebuie? Să te las să sugi? Te-aţi ţicnit? O ştergi şi pe urmă – amin! – mă pun ăştia la zid!

        Distrată, Pelaghia Teagunova se uita undeva în depărtare şi tăcea. Îl mângâia pe Vasea în creştetul capului, răsfirându-i părul bălan şi plănuind ceva în mintea ei. Din când în când, cu ochii şi cu mici scuturături din cap, îi făcea nişte semne băiatului, al căror sens era că să nu facă prostii şi să nu discute cu Voroniuk asemenea lucruri. Adică ai răbdare şi totul se va aranja de la sine, fii pe pace.

        După ce lăsară în urmă Rusia Centrală şi se îndepărtară spre est, începură să se întâmple lucruri neaşteptate. Treceau acum prin locuri periculoase, unde erau stăpâne bande înarmate sau unde de-abia fuseseră reprimate răzmeriţele.

        Tot mai des trenul oprea în câmp deschis, detaşamente de pază treceau prin toate vagoanele, controlau bagajele şi documentele.

        O dată trenul se opri undeva noaptea. Nimeni nu urca în vagoane, nimeni nu era trezit din somn. Întrebându-se dacă nu cumva a avut loc vreun accident, Iuri Andreevici sări din vagon.

        Noaptea era întunecoasă. Fără vreun motiv vizibil, trenul stătea la cine ştie ce kilometru dintre două staţii nevăzute, pe linia înconjurată de tufe de brad. Alţi pasageri, care coborâseră mai devreme şi acum tropăiau prin zăpadă, îi spuseseră lui Iuri Andreevici că, după informaţiile lor, nu s-a întâmplat nimic, doar că mecanicul a oprit trenul cu de la sine putere, sub motiv că localitatea respectivă e primejdioasă şi, cât timp starea liniei nu va fi verificată cu ajutorul drezinei, refuză să conducă garnitura mai departe. Cică nişte reprezentanţi ai pasagerilor se duseseră să-l convingă şi să-l ungă, dacă va fi cazul. Se zicea că o dată cu aceştia porniseră şi câţiva marinari spre locomotivă. Iar marinarii se pricep să convingă.

        În timp ce Iuri Andreevici primea aceste explicaţii, zăpada netedă din faţa locomotivei era străfulgerată de limbile de foc ce ieşeau pe coşul locomotivei. Deodată o flamă lumină un petic de câmp înzăpezit, locomotiva şi câteva siluete negre care fugeau pe podina de pe laterala locomotivei.

        Primul dintre ei era, probabil, mecanicul. Ajungând la capătul podinei, sări în sus şi, zburând peste traversa frontală a tampoanelor, dispăru. Aceleaşi mişcări le făcură marinarii care îl fugăreau. Şi ei alergară până la capătul podinei, săriră, planară puţin în aer şi dispărură ca înghiţiţi de pământ.

        Curioşi, Iuri Andreevici şi câţiva pasageri se duseră la locomotivă.

        În faţa acesteia, chiar pe linie, văzură un spectacol neaşteptat. Pe marginea terasamentului, în zăpada neatinsă, înota până la brâu mecanicul. Aşa cum hăitaşii fugăreau o fiară, îl înconjurau marinarii, îngropaţi şi ei în zăpada până la centiroane.

        Mecanicul striga:

        — Mulţumesc, albatroşilor! Am trăit s-o văd şi pe asta! Săriţi cu revolverul la fratele vostru, muncitorul! Că de ce am zis că garnitura nu merge mai departe. Tovarăşi pasageri, fiţi martori şi spuneţi cine are dreptate. Umblă pe aici cine vrea, deşurubează buloanele. Mama voastră, credeţi că ce grijă am? Eu, sufla-v-aş aburul sub coaste, nu la mine, la voi mă gândesc. Să nu păţiţi ceva. Şi asta mi-i răsplata pentru grija pe care v-o port. Hai, trage, companie de minare! Tovarăşi pasageri, fiţi martori: ăsta-i el, ăsta-s eu, nu mă feresc.

        Din grupul adunat pe terasament se auziră felurite păreri. Unii ţipau buimăciţi:

        — Ce, îl crezi? Vino-ţi în fire. Păi. Cine-i lasă? Asta o fac numai aşa – pe grozavii.

        Alţii turnau gaz peste foc:

        — Aşa, aşa, manivelă! Nu te lăsa, arată-le ce-nseamnă tracţiunea cu aburi!

        Marinarul care izbutise să iasă primul din zăpadă era un uriaş roşcovan, cu un cap atât de mare, încât faţa îi părea plată. Se întoarse cu faţa spre mulţime şi, cu vocea joasă şi calmă, cu accent ucrainean ca al lui Voroniuk, le spuse câteva cuvinte caraghioase prin calmul lor absolut în această neobişnuită circumstanţă nocturnă.

        — Scuzaţi, dar ce-i cu balamucul ăsta? Mă tem să nu răciţi pe frigul ăsta, cetăţeni. Ia urcaţi în vagoane.

        După ce cioporul curioşilor se împrăştie prin vagoane, marinarul roşcovan se duse la mecanicul care tot nu-şi venise în fire şi-i spuse:

        — Ajungă-ţi cu istericalele, tovarăşe mecanic. Ieşi din groapă. Hai să-i dăm drumul.

        A doua zi, târându-se cu încetiniri dese pentru a nu deraia de pe şinele puţin troienite şi necurăţate de zăpadă, trenul se opri într-un loc pustiu, fără viaţă, în care doar cu greu recunoscură ruinele unei staţii arse de un incendiu. Pe faţada ei afumată se putea citi cu greu inscripţia: „Nijni Kelmes”.

        Însă nu doar clădirea gării purta urmele incendiului, în spatele staţiei se vedeau ruinele unui sat pustiu şi troienit, care, probabil, avusese aceeaşi soartă cu gara.

        Casa din marginea sătucului era carbonizată, din colţul celei de alături fuseseră desprinse câteva bârne care zăceau răsturnate, întoarse cu ştorţurile în sus, toată uliţa era plină de resturi de sănii, de garduri dărâmate, fiare ruginite, scule şi mobilă sfărâmată. Zăpada afumată şi plină de funingine era presărată din loc în loc cu porţiuni arse şi băltoace îngheţate, cu tăciuni în ele. Toate acestea erau urmele incendiului şi încercărilor de a-l stinge.

        Nici gara şi nici sătucul nu erau chiar pustii. Mai rămăseseră câţiva oameni.

        — A ars tot satul? îl întrebă, cu compasiune în glas, şeful de tren pe şeful gării, atunci când acesta îi ieşi în întâmpinare, din ruine.

        — Vă salut. Bine-aţi venit. De ars am ars noi, dar sunt lucruri şi mai rele decât incendiul.

        — Nu înţeleg.

        — Mai bine să nu înţelegi.

        — Strelnikov?

        — Chiar el.

        — Dar cu ce i-aţi greşit?

        — Nu noi. Unde dai şi unde crapă. Vecinii. Noi am păţit-o o dată cu ei. Vedeţi satul de-acolo? Ei sunt vinovaţi. Satul Nijni Kelmes din plasa Ust-Nemda. Totul e din cauza lor.

        — Dar ăia ce-au făcut?

        — Păi, aproape toate cele şapte păcate. Au alungat comitetul săracilor, una la mână; s-au împotrivit decretului cu privire la furnizarea cailor pentru Armata Roşie şi, să vedeţi, sunt cu toţii tătari şi nu-i om să n-aibă cal, doi la mână. Şi nu s-au supus ordinului cu mobilizarea, trei la mână, după cum vedeţi.

        — Aşa, aşa. Atunci totu-i clar. Şi pentru asta a pus artileria pe ei, nu?

        — Chiar aşa.

        — Dintr-un tren blindat?

        — Bineînţeles.

        — Foarte trist. Regretele mele. Oricum însă, asta nu-i treaba noastră.

        — Da, e o treabă care ţine de trecut. N-am nici o veste nouă care să vă bucure. O să rămâneţi la noi o zi, două.

        — Lăsaţi glumele. Transport trupe pentru front, nu-i şagă. N-am obiceiul să fiu reţinut prin gări.

        — Nu-mi arde de glume. După cum vedeţi, linia e înfundată. Timp de o săptămână, viforniţa a bântuit tot sectorul. A troienit linia. Şi n-are cine-o deszăpezi. A fugit o jumătate din oamenii din sat. Chiar dacă-i pun pe toţi cei rămaşi la muncă, tot nu-s forţe destule.

        — Ah, fir-ar al naibii! S-a zis cu mine! Ce să fac?

        — Curăţăm noi cumva linia şi o luaţi din loc.

        — Troienele sunt mari?

        — N-aş zice că cine ştie ce. Pe-alocuri. Viforniţa a bătut în rafale, pieziş. Cea mai grea porţiune e pe mijloc. Trei kilometri de adâncitură. O să avem ceva de furcă. Locul e înzăpezit tare. Dar mai încolo e taiga, pădurea a ferit linia. Nici până la adâncitură nu-i de speriat: câmp deschis, vântul a spulberat zăpada şi nu a troienit linia.

        — Ah, lua-v-ar naiba! Ce drăcovenie! îi dau pe toţi jos din tren, să pună mâna la treabă.

        — La asta m-am gândit şi eu.

        — Numai marinarii şi soldaţii să fie lăsaţi în pace. Am un eşalon întreg de mobilizaţi la muncă forţată. Împreună cu ceilalţi pasageri sunt aproape şapte sute de oameni.

        — Mai mult decât destui. Aducem imediat lopeţi şi vă dăm. Nu ne ajung lopeţile. Am trimis prin satele învecinate. Facem rost.

        — Mare pacoste, zău! Credeţi că reuşim?

        — Sigur că da. Se zice că mulţimea cucereşte cetăţi. Calea ferată e-o arteră. N-aveţi grijă.

        Deszăpezirea liniei a durat trei zile. Toţi membrii familiei Jivago, inclusiv Niuşa, au luat parte la muncă. Au fost cele mai frumoase zile ale călătoriei.

        Locul acela avea ceva ascuns, tainic. Dăinuia aici ceva din spiritul răscoalei lui Pugaciov în descrierea lui Puşkin, ceva din spiritul asiatic în versiunea lui Aksakov.

        Misterul locului îl completau ruinele şi firea ascunsă a locuitorilor rămaşi, care erau spieriaţi, îi evitau pe pasagerii trenului şi nu comunicau între ei de frica denunţurilor.

        La muncă erau duşi pe categorii, nu toţi deodată. Teritoriul lucrărilor era înconjurat de ostaşi de pază.

        Linia era curăţată deodată din ambele direcţii, de către brigăzi care aveau în primire sectoare. Între porţiunile eliberate de zăpadă, până la capătul sectoarelor rămâneau munţi de zăpadă neatinsă, care despărţeau grupele de oameni, de nu se vedeau. Aceşti munţi aveau să fie împrăştiaţi numai în ultima clipă, la terminarea curăţării pe întreaga lungime.

        Erau nişte zile senine şi geroase. Şi le petreceau în aer liber, întorcându-se în vagon numai pentru noapte. Lucrau în schimburi scurte, care nu-i oboseau, pentru că nu erau destule lopeţi şi lucrătorii erau prea mulţi. Munca uşoară era o adevărată plăcere.

        Sectorul unde lucra familia Jivago era deschis, pitoresc. Priveliştea cobora spre est, apoi se înălţa liber până la orizont.

        Pe creastă străjuia o căsuţă singuratică, în bătaia tuturor vânturilor. Era înconjurată de o livadă care vara era, probabil, umbroasă, însă acum crengile ei rare, pline de chiciură, nu apărau deloc clădirea, Giulgiul de zăpadă rotunjea şi îndulcea toate contururile. Dar, judecind după adânciturile coborâşului, pe care covorul alb nu le putea ascunde cu totul, primăvara, spre viaductul de sub terasament, se năpustea un pârâu şerpuit, învelit acum de zăpadă adâncă, aşa cum un copil îşi trage peste cap muntele plapumei de puf.

        O fi trăind cineva în casă sau era goală şi se năruia încet, luată în evidenţa comitetului funciar al plasei sau al judeţului? Unde erau şi ce s-a întâmplat cu foştii ei stăpâni? Au fugit peste graniţă? Au fost ucişi de ţărani? Sau, lăsând în urma lor o amintire frumoasă, s-au angajat la judeţ ca specialişti cu studii? I-o fi cruţat oare Strelnikov, dacă au rămas aici până în ultima clipă, sau au împărtăşit şi ei soarta crâncenă a chiaburilor?

        De sus, casa stârnea curiozitatea şi tăcea întristată, însă în timpurile acelea nu se puneau întrebări şi nimeni nu răspundea la ele. Iar soarele incendia oglinda zăpezii cu scântei atât de strălucitoare încât puteai orbi. În ce bucăţi regulate tăia lopata această materie albă! Ce răsfrângeri diamantii de raze sclipeau pe muchiile acestor felii! Ce mult îi aminteau toate acestea de zilele copilăriei, când, cu o căciuliţă cu moţ şi într-un cojocel de oaie, micul Iura, dintr-o zăpadă la fel de strălucitoare, croia în curtea casei lor piramide şi cuburi, torturi cu frişcă, cetăţi şi oraşe de peşteri! Ah, ce gust bun avea pe atunci viaţa, ce frumoase şi dulci erau toate pe lume!

        Dar şi aceste trei zile petrecute în aer liber le oferiră plăcuta senzaţie a îndestulării. Şi nu fără motiv. Seara, lucrătorii primeau câte o porţie de pâine caldă, cine ştie de unde adusă şi în baza cine ştie cărei dispoziţii. Pâinea avea coaja crocantă şi gustoasă deasupra şi pe margini, iar coaja de dedesubt era groasă, cu mici bucăţele de cărbune prinse în aluat.

        Îndrăgise ruinele gării, aşa cum nu poţi să nu te ataşezi de un adăpost vremelnic în munţi, în timpul unei drumeţii prin zăpadă. Reţinură amplasamentul, înfăţişarea exterioară, amănuntele distrugerii.

        În gară se întorceau seara, când asfinţea soarele. Parcă dintr-o anume loialitate faţă de trecut, astrul zilei cobora în acelaşi loc, îndărătul mesteacănului bătrân, crescut în faţa ferestrei telegrafistului.

        Peretele exterior al acestei camere se prăbuşise înăuntru şi blocase încăperea. Însă dărâmătura nu atinsese colţul din fund, opus ferestrei săpate ca prin minune. Acolo totul se păstrase: tapetul de culoarea cafelei, soba din cărămidă smălţuită cu capacul ei rotund de aerisire, din aramă şi cu lanţ, şi opisul mobilierului prins de perete într-o ramă neagră.

        Exact ca şi înainte de dezastru, soarele cobora pe pământ şi atingea cărămida smălţuită, aprindea jăraticul cafeniu al tapetului şi atârna de perete, ca un şal de femeie, umbra crengilor de mesteacăn.

        În celălalt capăt al clădirii era o uşă bătută în scânduri cu un anunţ scris pesemne în primele zile ale revoluţiei din februarie sau cu puţin timp înaintea acesteia. Anunţul glăsuia: „Domnii bolnavi sunt rugaţi să nu se deranjeze pentru medicamente şi pansamente. Din motive lesne de înţeles, sigilez uşa, fapt pe care vi-l aduc la cunoştinţă. Felcerul-şef Cutare din Ust-Nemda”.

        După ce dădură la o parte munţii de zăpadă rămaşi între sectoare, calea ferată se deschise privirii, avântându-se în depărtare ca o săgeată. Pe marginea ei se înălţau mormanele albe, aruncate de lopeţi, pe care, în toată lungimea, le contura zidul negru al pădurii.

        Cât puteai cuprinde cu privirea, vedeai pe şine grupuri de oameni cu lopeţile în mâini. Aceştia se vedeau prima dată toţi la un loc şi se mirau cât sunt de mulţi.

        Se află că trenul pleacă peste câteva ore, cu toate că se făcuse târziu şinoaptea era aproape. Înainte de reînceperea călătoriei, Iuri Andreevici şi Antonina Aleksandrovna se duseră ca să admire pentru ultima dată linia curăţată de zăpadă. Pe terasament nu mai era nimeni. Doctorul şi soţia stătură câtva timp cu ochii aţintiţi în depărtare, schimbară câteva cuvinte şi o porniră spre vagonul lor. Pe drumul de întoarcere auziră două femei care se certau cu ţipete răutăcioase şi răguşite. Recunoscură imediat vocile: erau Ogrâzkova şi Teagunova. Femeile mergeau în aceeaşi direcţie cu ei, de la locomotivă spre coada trenului, dar erau pe partea cealaltă a garniturii, dinspre staţie, în timp ce Iuri Andreevici şi Antonina Aleksandrovna păşeau pe partea dinspre pădure. Între ei se întindea şirul vagoanelor. Foarte rar femeile erau în dreptul doctorului şi al soţiei, cel mai adesea le-o luau cu mult înainte sau rămâneau în urmă.

        Amândouă erau foarte enervate. Clipă de clipă, le părăseau puterile. Probabil, din mers, se afundau în zăpadă sau li se tăiau picioarele, judecând după vocile care, ca urmare a înaintării în salturi, ba se transformau în ţipete, ba ajungeau doar nişte şoapte. Se pare că Teagunova o fugărea pe Ogrâzkova şi, ajungând-o din urmă, îşi punea pumnii în funcţi îne. Îşi împroşca rivala cu cuvinte urâte care, pe buzele delicate ale unei păuniţe şi doamne ca ea, sunau de-o sută de ori mai grosolan şi mai vulgar decât înjurăturile nemuzicale ale unui bărbat.

        — Ah, japiţă, paraşută ce-mi eşti! striga Teagunova. Nu pot face un pas fără să te văd fâţâindu-ţi fusta şi dând ochii peste cap! Nu-ţi ajunge, curvă ce eşti, nătăfleţul ăl bătrân, ai ajuns să râvneşti la un suflet de copil, vrei să-ţi bagi coada şi să-l strici!

        — Adică vrei să spui că Vasea-i al tău, prin lege?

        — Îţi arăt eu lege, putoare! Nu scapi vie din mâna mea, taci şi nu mă face să te omor!

        — Ho, ho, ce tot dai din mâini! Ia-ţi labele, smintito! Ce vrei de la mine?

        — Vreau să crăpi, târfa dracului, mâţă în călduri ce eşti, neruşinato!

        — Ce să zic, eu mi-s târfa şi mâţă. Asta se ştie. Dar tu eşti doamnă mare! în şanţ fătată, sub poartă cununată, cu un şobolan gravidă şi cu un arici scos din pântece. Ajutor, ajutor, oameni buni! Mă omoară ticăloasa! Eh, salvaţi-mă că-s fată lipsită de apărare şi orfană.

        — Hai mai repede! spuse Antonina Aleksandrovna. Nu pot asculta asemenea lucruri dezgustătoare. Povestea asta se va termina rău de tot.

        Dintr-o dată se schimbase totul: şi vremea, şi priveliştea. Ieşind din câmpie, calea ferată o porni printre munţi, măguri şi dealuri. Nu se mai simţea vântul nordic, care suflase fără încetare. Dinspre sud, ca dintr-un cuptor, adia un vânt cald.

        Aici, pădurile urcau în trepte pe coastele munţilor. Când linia urca, trenul trebuia să se caţere şi el pe pantă, pentru ca apoi, la jumătate, să coboare brusc. Gâfâind, trenul se târa prin hăţişuri, de parcă ar fi fost un pădurar bătrân, mergând în fruntea unei mulţimi de pasageri, care se uitau mereu în toate părţile şi nu le scăpa nimic.

        Însă nu era nimic de văzut. În adâncul pădurii era aceeaşi şi aceeaşi pace din timpul iernii. Doar rareori unele tufişuri şi unii copaci foşneau, eliberându-şi crengile de zăpada care le împovărase atâta timp, ca nişte zgărzi sau gulere.

        Peste Iuri Andreevici trecu un val prelung de somnolenţă. De-a lungul acestor zile stătu întins pe priciul lui de sus, dormind, trezindu-se, meditând şi ascultând. Dar deocamdată nu avea ce să asculte.

        În timp ce Iuri Andreevici se sătura de somn, primăvara topea şi încălzea această zăpadă nesfârşită, care începuse să cadă la Moscova, în ziua plecării, şi continuase să se cearnă în timpul călătoriei; toată zăpada pe care o scormoniseră şi o curăţaseră trei zile la Ust-Nemda şi care, în straturi infinite şi groase, zăcea pe spaţii de mii de verste.

        La început zăpada se topea din interior, în taină, pe furiş. După ce jumătate din această muncă urieşească fusese îndeplinită, strădaniile primăverii nu mai puteau fi ascunse. Minunea răzbătu la suprafaţă. De sub giulgiul de zăpadă porniră la vale pârâiaşe susurătoare. Pădurile adânci îşi începură freamătul. Totul se trezise la viaţă.

        Apa avea unde-şi face de cap. Zbura în jos de pe costişe, umfla iazurile, se revărsa pe lunci. Curând pădurea se umplu de vuietul, fierberea şi aburul ei. Pe pământ se târau şerpuind pâraie, se înfundau în zăpadă şi-i rodeau zăgazurile care le îngrădeau înaintarea, curgeau şuierând pe locurile drepte şi, prăbuşindu-se la vale, se transformau în nori de praf apos. De la înălţimi ameţitoare, aproape din nori, o sorbeau brazii seculari cu rădăcinile lor, la capătul cărora se aduna o spumă alburie, care se usca pe rădăcini, aşa cum se usucă spuma de bere pe buzele oamenilor.

        Primăvara lovea creierul cerului cu ameţeala ei îmbătătoare şi tăriile se învolburau de aburi şi se acopereau cu nori. Deasupra pădurii pluteau nori de pâslă, cu marginile pleoştite, prin care se prăvăleau ploi torenţiale, calde, mirosind a ţărână şi sudoare, care spălau de pe faţa pământului ultimele bucăţi de blindaj negru al gheţii.

        Iuri Andreevici se trezi, se întinse spre fereastra pătrată din care fusese scoasă sticla, se sprijini într-un cot şi începu să asculte.

        O dată cu apropierea zonei miniere, locurile deveneau din ce în ce mai populate, staţiile mai dese şi distanţele dintre ele mai scurte. Călătorii nu se mai schimbau atât de rar. Mai mulţi oameni urcau şi coborau la micile staţii intermediare. Oamenii care călătoreau pe distanţe mai mici nu se instalau temeinic şi nu se culcau, ci îşi găseau câte un loc lângă uşa din mijlocul vagonului şi discutau în şoaptă problemele lor locale, pe care doar ei le înţelegeau. Localnicii coborau de obicei la prima staţie mică sau haltă.

        Din frânturile de conversaţii ale oamenilor care se perindaseră prin vagon în ultimele trei zile, Iuri Andreevici ajunsese la concluzia că albii aveau supremaţia aici, în nord, şi că ocupaseră sau se pregăteau să ocupe oraşul Iuriatin. În plus, dacă nu-l înşelase auzul şi nu era cumva vorba de vreun tiz al fostului lui amic din spitalul de la Meliuzeevo, forţele albilor erau sub comanda acelui Galiullin, pe care doctorul îl cunoştea atât de bine.

        Nu le spuse membrilor familiei nimic despre toate acestea, ca să nu-i tulbure degeaba, atâta timp cât ştirile nu erau sigure.

        Iuri Andreevici se trezi în pragul nopţii, pătruns de un sentiment vag de fericire, atât de puternic, încât nu-l lăsa să doarmă. Trenul stătea pe loc într-una din opririle lui nocturne. Staţia nu se vedea din pricina semiîntunericului de sticlă al nopţii albe.

        Bezna alburie era impregnată de ceva discret şi atotputernic. Acest ceva era mărturia asupra lărgimii şi imensităţii spaţiului, dând de înţeles că gara este aşezată la loc înalt, cu orizont vast şi liber.

        Pe peron, discutând cu voci scăzute, treceau câteva umbre cu paşi neauziţi. Şi acest lucru îl mişcă pe Iuri Andreevici. Crezu că lentoarea paşilor şi şoaptele sunt semnele respectului pentru ora aceea nocturnă şi ale grijii pentru cei care dorm în tren, lucruri care erau fireşti altădată, înainte de război.

        Doctorul se înşela. Pe peron mulţimea făcea acelaşi vacarm şi tropăia din cizme, ca peste tot. Dar undeva prin împrejurimi era o cascadă. Ea descătuşa marginile nopţii albe, adiind a prospeţime şi libertate. Vuietul ei fusese acela care îi insuflase doctorului, prin somn, sentimentul de fericire. Zgomotul permanent, neîncetat al apei în cădere domnea peste toate sunetele gării şi le conferea falsa impresie de linişte.

        Fără să intuiască prezenţa cascadei, dar calmat de tăria necunoscută a aerului de aici, doctorul adormi iarăşi adânc.

        Deodată în vagon se auziră două glasuri. Unul îl întreba pe celălalt:

        — Ei, i-aţi pus cu botul pe labe pe-ai voştri? Le-aţi retezat cozile?

        — Te referi la negustori?

        — Da, la negustorii de cereale.

        — I-am liniştit. Nu mai zic nici pâs. Pe unii i-am pus la zid ca să fie de exemplu, iar ceilalţi s-au potolit. Am adunat contribuţia.

        — Aţi strâns mult din toată plasa?

        — Patruzeci de mii.

        — Minţi!

        — De ce te-aş minţi?

        — Nu-mi vine-a crede!

        — Patruzeci de mii de pfunzi.

        — Ah, mânca-v-ar ciorile, bravo vouă! Bravo!

        — Patruzeci de mii de pfunzi de făină.

        — Se poate şi minunea asta. Lucrurile-s clasa întâi. Cel mai bogat comerţ cu faină. De-aici, pe Rânva în sus spre Iuriatin, urmează sat după sat, depozit după depozit, puncte de colectare. Fraţii Şestobitov, Perekatcik cu fiii – angrosist peste angrosist!

        — Vorbeşte mai încet. Trezeşti oamenii.

        — Bine.

        Cel care vorbea căscă. Celălalt îi propuse:

        — N-ar fi bine să ne întindem un pic? Parcă sunt semne că pornim.

        În acest timp, din spate, înteţindu-se impetuos, se rostogoli un vuiet asurzitor, care acoperi zgomotul cascadei. Pe cealaltă linie a gării, pe lângă eşalonul oprit, trecu cu toată viteza un expres de model vechi care, şuierând şi huruind, fulgerându-şi pentru ultima oară luminile din spate, dispăru în câteva clipe în direcţia în care urma să plece şi trenul lor.

        Discuţia dintre cei doi reîncepu.

        — De-acum gata. O să stăm aici mult şi bine.

        — Da, nu mai plecăm degrabă.

        — Strelnikov trebuie să fie. E un tren blindat cu destinaţie specială.

        — Da, cred că-i el.

        — E-o fiară când e vorba de contrarevoluţie.

        — S-a repezit la Galeev?

        — Dar cine mai e?

        — Hatmanul Galeev. Se zice că e lângă Iuriatin, cu o forţă cehă de acoperire. A ocupat, ticălosul, depozitele din gările fluviale. Hatmanul Galeev.

        — Poate că-i prinţul Galileev. Nu-mi mai aduc aminte cum îl cheamă.

        — Nu există prinţi cu numele ăsta. O fi Aii Kurban. L-ai încurcat.

        — Poate că-i Kurban.

        — Atunci se schimbă treaba.

        Spre dimineaţă, Iuri Andreevici se trezi din nou. Iarăşi visase ceva plăcut. Sentimentul de fericire şi de eliberare, care pusese stăpânire pe el, nu contenise. Trenul era iarăşi oprit, poate într-o altă staţie, poate în cea veche. Iarăşi vuia cascada, dar putea fi totuşi alta.

        Imediat adormi din nou şi, prin amorţeala somnului, se năzări că se aud paşi repezi şi agitaţie. Kostoed se certa cu şeful escortei şi ţipau amândoi unul la celălalt. Afară era şi mai bine decât fusese, adia a ceva nou, ceva ce nu mai fusese mai înainte. Ceva vrăjit, ceva primă văratic, alb-negru, rar, imponderabil, ca o furtună de zăpadă în mai, când fulgii umezi, care se topesc pe pământ de îndată ce cad, nu-l albesc, ci, dimpotrivă, îl fac şi mai negru. Se simţea ceva străveziu, alb-negru, parfumat. „Mălinul!”, ghici Iuri Andreevici prin vis.

        În dimineaţa următoare, Antonina Aleksandrovna îi spuse:

        — Totuşi, mă uluieşti, Iura. Eşti un ghem de contradicţii. Uneori se întâmplă că te trezeşti de cum bâzâie o muscă şi nu mai închizi până dimineaţa ochii, iar acum au fost zgomote, certuri, harababură şi tu nici nu te-ai mişcat. În timpul nopţii au evadat casierul Prituliev şi Vasea Brâkin. Da, închipuieşte-ţi! Şi Teagunova, şi Ogrâzkova. Stai, asta nu-i tot. Şi Voroniuk. Da, da, a fugit. Dacă poţi să crezi aşa ceva. Acum ascultă. E un mister absolut cum au dispărut: toţi o dată sau pe rând. Să zicem că Voroniuk a fugit, fireşte, când a descoperit evadarea. A fugit ca să-şi scape pielea. Dar ceilalţi? Or fi dispărut toţi de bunăvoie sau cineva a fost eliminat cu forţa? De exemplu, bănuiala cade asupra femeilor. Însă nu se ştie cine pe cine a ucis: Teagunova pe Ogrâzkova sau Ogrâzkova pe Teagunina. Comandantul escortei fuge de la un capăt al trenului la celălalt. „Să nu îndrăzniţi, ţipă el, să daţi semnalul de plecare. În numele legii, vă cer să ţineţi eşalonul pe loc până dau de urma fugarilor.” Iar şeful trenului nu se lasă. „Ţi-ai ieşit din minţi, zice. Am trupe de dus pe front, o misiune de maximă importanţă. Să aştept până-ţi aduni dumneata păduchioşii! Tare isteţ te mai crezi!” Şi, pricepi, amândoi se reped cu reproşuri la Kostoed. Cum adică, e om inteligent, cooperatist, a fost alături şi nu l-a împiedicat pe soldat să fugă, ştiind bine că acesta-i o fiinţă neştiutoare, lipsită de conştiinţă. „încă mai zici că eşti narodnik, îi spun. Ei, Kostoed, n-o să-ţi rămânem datori pentru asta.” „Sunteţi grozavi! le spune Kostoed. Deci, după părerea voastră, deţinutul trebuie să-l supravegheze pe paznic? Asta chiar că-i de râsul curcilor.” Iar eu te împung în coaste, te zgâlţâi de umăr. „Iura, îţi strig, scoală, evadare!” Dar de unde. Puteam trage cu tunul. Dar, iartă-mă, o să vorbim mai târziu despre asta. Acum. Nu mai pot! Tată, Iura, ia priviţi ce minunăţie!

        În dreptul ferestrei, lângă care erau cu toţii întinşi pe priciurile de sus, se deschise o privelişte nesfârşită, cu ape revărsate. Undeva, un râu îşi ieşise din albie şi apa unui braţ lateral se întinsese până la terasament. Din pricina unghiului din care priveau ei, li se părea că trenul merge lin, de-a dreptul prin apă.

        Doar în câteva locuri această oglindă avea pete albăstrii. În rest, dimineaţa călduroasă mâna pe luciul ei scânteieri uleioase, de parcă o bucătăreasă ar fi uns o plăcintă fierbinte cu pana muiată în unt topit.

        În acest golf, care părea fără margini, dimpreună cu luncile, gropile şi tufişurile erau înecaţi norii albi, cu ancorele aruncate la fund.

        Undeva, în mijlocul acestei întinderi de ape, se vedea o fâşie îngustă de pământ, cu două şiruri de copaci, unii înălţându-se spre cer şi alţii răsturnaţi în apă.

        — Raţe! Un cuibar! strigă Aleksandr Aleksandrovici, privind într-acolo.

        — Unde-s?

        — Lângă insuliţă. Nu acolo. Mai la dreapta. La naiba, au zburat, le-a speriat trenul.

        — Ah, da, le văd. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, Aleksandr Aleksandrovici. Dar nu acum, altă dată. Cât despre mobilizaţii la muncă forţată şi damele acelea, bine-au făcut că au şters-o. Şi cred că au plecat în pace, fără să facă nimănui nici un rău. Au fugit exact cum fuge apa.

        Noaptea albă, polară era pe sfârşite. Totul se vedea: munţii, dumbrava, prăpastia, dar aşa ca şi cum singure nu credeau că există şi că sunt venite dintr-o poveste.

        Dumbrava începuse în înverzească. Creşteau în ea câteva tufe de mălin înflorit. Micul ei hăţiş se înălţa la poalele unui munte vertical, pe un promontoriu îngust, care se termina cu o prăpastie.

        Cascada era aproape. Nu se vedea din toate părţile, ci doar din capătul celălalt al dumbrăvii, de pe marginea prăpastiei. Vasea obosise de câte drumuri făcuse ca să privească iureşul cascadei care îl uluia şi îl îngrozea.

        Nimic din preajmă nu se putea compara cu cascada, nu avea măreţia acesteia. Era teribilă în unicitatea ei, care o transforma în ceva dăruit cu viaţă şi conştiinţă, într-un balaur din poveste sau în şarpele înaripat al acestor locuri, care cere dări şi pustieşte ţinutul.

        La jumătatea căderii, cascada se prăvălea pe un colţ de stâncă şi se dubla. Apa de la buza cataractei părea nemişcată, în schimb cele două torente căzătoare nu-şi încetau nici o clipă mişcarea imperceptibilă dintr-o parte într-alta, ca şi cum cascada ar fi alunecat mereu şi s-ar fi redresat de fiecare dată ca un om care alunecă, alunecă, dar tot rămâne în picioare.

        Cu cojocul aşternut sub el, Vasea şedea culcat la marginea dumbrăvii. Când zorii deveniră mai întunecaţi, de pe munte îşi luă zborul o pasăre mare, cu aripile grele, plană circular deasupra poienii şi se lăsă pe vârful unui brad alb din apropierea locului unde era Vasea. Băiatul îşi ridică ochii, se uită la gâtul albastru şi la pieptul albastru-cenuşiu al scorţarului şi, ca fermecat, şopti: „Ronja”, numele sub care era cunoscută în Urali această pasăre. Apoi se ridică, îşi luă cojocul, şi-l aruncă pe umeri şi, traversând poiana, se apropie de însoţitoarea lui.

        — Hai să mergem, tuşă Polia. Ai răcit, îţi clănţănesc dinţii. Ce te uiţi de parcă te-a înspăimântat cineva? îţi spun că trebuie să mergem. Dă-ţi seama de situaţie, trebuie s-o pornim spre sate. În sate oamenii sunt de-ai noştri, or să ne ascundă. Dacă o ţinem aşa, nemâncaţi de două zile cum suntem, pierim. Tare mi-i că nenea Voroniuk a făcut tărăboi mare şi a pornit cu soldaţii pe urmele noastre. Trebuie să plecăm, tuşă Polia, sau mai bine zis, trebuie s-o ştergem. Nu ştiu ce mă fac cu matale, că n-ai scos o vorbă de două zile! Ai rămas fără glas de amărăciune, zău aşa. De ce-ţi faci sânge rău? Pe tuşa Katia, Katia Ogrâzkova, ai împins-o fără răutate din vagon, i-ai dat doar un ghiont în coaste, am văzut cu ochii mei. S-a ridicat pe urmă nevătămată din iarbă şi a luat-o la fugă. La fel şi cu nenea Prohor, Prohor Haritonâci. Or să ne-ajungă din urmă, o să fim luaţi cu toţii, ce crezi mata? Dară sânge rău nu trebuie să-ţi faci, atunci şi limba o să-ţi înceapă a se învârti în gură. Întinzând mâna spre Vasea, Teagunova se ridică şi spuse încet:

        — Hai, puişorule.

        Scrâşnind din toate încheieturile, vagoanele urcau în pantă. Sub rambleu se întindea o pădurice tânără, ale cărei vârfuri nu ajungeau până la nivelul terasamentului. Ceva mai departe se vedeau nişte lunci de pe care apa abia se scursese. Iarba amestecată cu nisip era plină de bârne aruncate în toate direcţiile. Bârnele erau de fapt traverse, care fusese cioplite şi stivuite undeva prin apropiere, pentru a face plute din ele şi a le trimite în josul râului. Însă apa le măturase şi le împrăştiase pe luncă.

        Păduricea tânără de la poala rambleului era golaşă încă, precum iarna. Numai în mugurii cu care era presărată peste tot, ca picurată cu ceară, se iscase ceva de prisos, un fel de dezordine, o murdărie sau nişte furuncule, şi acest ceva de prisos, această neorânduială şi murdărie era viaţa, care cuprinsese cu flăcările ei verzi primii copaci înfrunziţi din pădure.

        Ici şi colo, ca nişte mucenici, îşi îndreptau şalele mestecenii, străpunşi de colţii sau săgeţile frunzuliţelor înfipte în ramuri. Îţi puteai da seama de departe ce miros au. Parfumul venea de la luciul lor, de la răşina de lemn, din care se fabrică lacuri şi vopsele.

        Curând linia ajunse în dreptul locului de unde putuseră fi măturate bârnele. La o curbă se ivi un luminiş plin de rumeguş şi surcele, cu o stivă de lemne în mijloc. Trenul tremură şi se opri în poziţia în care se afla, aplecat uşor pe vârful rotund al pantei.

        Locomotiva slobozi câteva şuierături lătrătoare şi mecanicul strigă ceva. Dar şi fără şuierături pasagerii ştiau: trenul fusese oprit pentru aprovizionare cu combustibil.

        Uşile vagoanelor se traseră în lături. Pe rambleu coborî o mulţime de oameni, cam cât populaţia unui orăşel. În tren rămaseră numai soldaţii din primele vagoane, care întotdeauna erau scutiţi de corvezi şi nici acum nu luau parte la acţiunea comună.

        Mormanele de butuci din luminiş nu puteau ajunge pentru umplerea tenderului. În plus, trebuiau tăiate şi trunchiurile mari.

        Locomotiva era dotată cu joagăre, care fură distribuite doritorilor împerecheaţi câte doi. Primiră un joagăr şi profesorul împreună cu ginerele său.

        Din vagoanele soldaţilor, prin uşile trase în lături, se iţeau mutre vesele. Adolescenţi care încă nu fuseseră în tranşee, elevi în clasele mari ale şcolilor de navigaţie, nimeriţi parcă din greşeală în aceleaşi vagoane cu muncitori ursuzi, capi de familie, care nici ei nu mirosiseră praful de puşcă şi de-abia trecuseră printr-un pospai de pregătire militară, făceau haz şi se prosteau la un loc cu marinarii mai în vârstă, ca să nu se gândească la ceea ce-i aşteaptă. Toţi simţeau că se apropie ora încercărilor.

        Glumeţii strigau spre bărbaţii şi femeile care tăiau lemnele, rânjind cât puteau de tare:

        — Hei, bunicule! Spune-le: sunt sugar, nu m-a înţărcat mama şi nu-s bun pentru munca fizică. Hei, Mavra! Ai grijă să nu-ţi tai cu joagărul poala fustei, ca să nu răceşti! Hei, tinerico! Nu te duce în pădure, mai bine ia-mă pe mine de bărbat!

        În pădure erau câteva capre făcute din pari încrucişaţi şi înfipţi în pământ. Găsiră una liberă. Iuri Andreevici şi Aleksandr Aleksandrovici cărară un trunchi şi începură să-l taie în bucăţi pe această capră.

        Era acel moment al primăverii când pământul iese de sub zăpadă, arătând aproape la fel ca şi acum şase luni, când a intrat sub nămeţi. Pădurea era umedă şi o înţesau frunzele de anul trecut, ca pe o cameră nemăturată, pe duşumeaua căreia fuseseră aruncate petice de chitanţe, scrisori şi citaţii, adunate după mai mulţi ani.

        — Mai rar, o să obosiţi, îi spuse doctorul lui Aleksandr Aleksandrovici, imprimând joagărului o mişcare mai rară şi mai uniformă. Apoi îi propuse să se odihnească.

        Pădurea răsuna de hârşâitul răguşit al altor joagăre, care tăiau înainte şi înapoi, uneori armonizându-şi scrâşnetele, alteori făcându-le distonante. Undeva, departe-departe, îşi încerca puterile prima privighetoare. Cu intervale şi mai lungi, de parcă ar fi suflat într-un flaut înfundat, fluiera o mierlă sură. Chiar aburul din supapele locomotivei pufăia cântător, înălţându-se la cer, de parcă ar fi fost nişte lapte care a început să fiarbă într-o spirtieră pentru copii.

        — Voiai să discuţi ceva cu mine, îi aminti Aleksandr Aleksandrovici. N-ai uitat? Treceam pe lângă insuliţă, au zburat raţele, iar tu ai căzut pe gânduri şi mi-ai spus: „Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră”.

        — Ah, da. Nu ştiu cum să mă exprim mai pe scurt. Vedeţi, ne cufundăm tot mai mult. Aici tot ţinutul fierbe. Curând ajungem. Nu se ştie ce o să găsim la destinaţie. Pentru orice eventualitate trebuie să ne punem de acord. Nu mă refer la convingeri, ar fi absurd să le lămurim sau să le stabilim într-o discuţie de cinci minute, purtată primăvara, într-o pădure. Toţi trei, dumneavoastră, eu şi Tonia, împreună cu mulţi alţii, alcătuim în momentul de faţă o singură lume, deosebindu-ne între noi prin gradul de înţelegere. Nici la asta nu mă refer. E un a.b.e. Altceva vreau să zic. Trebuie să ne înţelegem din timp cum să ne comportăm în anumite circumstanţe, ca să nu roşim unul pentru altul şi să nu aruncăm unul asupra altuia pete de ruşine.

        — Destul. Am înţeles. Îmi place cum pui problema. Ai găsit cuvintele potrivite. Uite ce-ţi spun eu. Îţi amiteşti probabil noaptea când ai adus manifestul cu primul decret, astă-iarnă, pe viscol. Îţi aminteşti cât de indiscutabil era tonul celor scrise. Francheţea era cea care făcea impresie. Dar asemenea lucruri există, în puritatea lor primordială, doar în capetele creatorilor lor şi nu ţin decât până în ziua când sunt proclamate. Chiar de-a doua zi iezuitismul politic le întoarce pe dos. Ce să-ţi spun? Această filosofie îmi e străină. Puterea aceasta e împotriva noastră. Nu mi s-a cerut acordul pentru acestă dărâmare. Dar mi s-a acordat încredere şi faptele mă obligă, chiar dacă le-am făcut din constrângere.

        Tonia mă întreabă dacă nu întârziem cu săditul legumelor. Ce să-i răspund? Nu cunosc solul de aici. Care sunt condiţiile climatice? Vara e prea scurtă. Mă întreb dacă apucă să se coacă ceva prin locurile astea.

        Şi la drept vorbind, venim de la asemenea depărtări ca să ne ocupăm cu grădinăritul? Aici nu se poate măcar face calamburul cu „şapte verste pentru o nimica toată”, fiindcă, din păcate, aceste verste sunt trei sau patru mii. Nu, sinceri să fim, batem atâta drum cu un cu totul alt scop. Venim ca să încercăm să vegetăm searbăd după modelul timpurilor noi şi să apucăm ceva din risipirea fostelor păduri ale bunicului, a fostelor maşini şi fostelor bunuri. Nu venim să-i refacem proprietatea, ci să i-o spulberăm, dând o mână de ajutor la înghiţirea colectivă a miilor ca să trăim de-o copeică, să trăim aiurea cum e acum totul, în forma contemporană, haotică, ce nu poate fi nicicum cuprinsă cu mintea. Îmbracă-mă în aur, dar în vechile condiţii n-aş primi fabrica nici dacă mi s-ar face cadou. Ar fi la fel de absurd, ca şi cum aş începe să umblu gol sau ca şi cum aş uita alfabetul. Nu, în Rusia s-a sfârşit cu istoria proprietăţii private. Iar în ce ne priveşte pe noi, cei din familia Gromeko, am renunţat încă din generaţia trecută la patima chivernisirii.

        Nu se putea dormi din pricina zădufului şi a aerului stătut. Capul doctorului înota în valurile de sudoare de pe pernă.

        Coborî încet peste marginea priciului şi cu grijă, ca să nu trezească pe cineva, întredeschise uşa vagonului.

        O pală de aer umed şi lipicios îl lovi peste faţă, ca atunci când, în pivniţă, nimereşti cu obrajii într-o pânză de păianjen. „E ceaţă”, se gândi el. „E ceaţă. Cu siguranţă mâine va fi o zi însorită, înăbuşitoare. De aceea se respiră atât de greu şi simt pe suflet o povară atât de grea.”

        Înainte de a coborî pe terasament, doctorul stătu în uşă şi ascultă în toate părţile.

        Trenul era oprit într-o gară foarte mare, de felul nodurilor de cale ferată. În afară de linişte şi ceaţă, vagoanele erau cufundate într-un fel de uitare şi delăsare, impresie întărită şi de faptul că garnitura era oprită în fundul triajului şi până la gară era o distanţă destul de mare, străbătută de o reţea infinită de linii.

        Din depărtări se auzeau două feluri de sunete.

        Dindărăt, de unde veniseră, se auzea un plescăit ritmic, de parcă vântul ar fi umflat nişte rufe puse la uscat sau s-ar fi zbătut în faldurile unui steag ud.

        Din faţă se auzeau nişte bubuituri care îl făcură pe doctor să tresară şi să ciulească urechile, ca un om cu experienţa războiului.

        „Tunuri cu bătaie lungă”, conchise el, ascultând cu atenţie huruitul monoton, care se rostogolea calm, pe o notă joasă, reţinută.

        „Asta-i. Am ajuns pe linia frontului”, se gândi doctorul, clătinând din cap, şi sări pe pământ.

        Înaintă câţiva paşi. După următoarele două vagoane, trenul se termina. Garnitura era fără locomotivă, care plecase undeva cu tot cu vagoanele din faţă, care fuseseră decuplate.

        „Aşadar, de asta-şi făceau ieri curaj, se gândi doctorul. Simţeau, se vede, că de cum ajung la destinaţie vor fi aruncaţi direct în foc.”

        Ocoli capătul trenului, cu intenţia de a traversa linia şi a căuta drumul spre gară. Ca din pământ, la colţul vagonului apăru o santinelă înarmată. Îl întrebă cu voce scăzută:

        — Încotro? Permisul!

        — Ce gară este?

        — Nu-i nici o gară. Cine eşti tu?

        — Sunt un doctor din Moscova. Eu şi familia mea călătorim în acest tren. Poftim documentul.

        — Diavolul chel are nevoie de documentul tău. Că nu-s prost să citesc pe-ntuneric, ca să-mi stric ochii. Vezi că-i ceaţă. Te ghicesc şi fără document de la o poştă, văd eu ce fel de doctor eşti. Uite, doctorii tăi bubuie acum cu tunurile de doisprezece ţoii. Ar trebui să te omor, dar e prea devreme. Marş înapoi, cât mai eşti întreg.

        „Mă confundă cu cineva”, se gândi doctorul. N-avea rost să se certe cu santinela. Chiar ar fi fost mai bine să se îndepărteze cât nu era prea târziu. Doctorul o porni în direcţia opusă.

        Bubuiturile artileriei încetară. Se trăsese dinspre est. În aburul ceţii, apuse soarele şi se iţea tulbure prin scamele ceţii plutitoare, aşa cum se văd trupurile goale în baie, printre norii de aburi.

        Doctorul merse pe lângă vagoane. Le lăsă în urmă şi continuă să meargă. Pe măsură ce înainta, picioarele i se afundau tot mai adânc în nisipul afinat.

        Pleoscăitul uniform se apropia. Trenul cobora brusc. Peste câţiva paşi, doctorul se opri în faţa unor contururi neclare, cărora ceaţa le conferea nişte dimensiuni nefiresc de mari. Încă un pas şi din pâclă se iţiră spre Iuri Andreevici boturile unor bărci trase pe mal. Era pe malul unui fluviu, care pleoscăia leneş şi obosit în bordurile lotcilor pescăreşti şi în scândurile micilor debarcadere.

        — Cine ţi-a dat voie să te fâţâi pe-aici? îl întrebă altă santinelă, apărută brusc din întunericul malului.

        — Ce fluviu este? întrebă doctorul, aproape împotriva voinţei lui, deşi nu-i venise deloc să întrebe după răspunsul primit de curând.

        În loc de răspuns, santinela îşi puse fluierul în dinţi, dar nu apucă să-l folosească. Prima santinelă, pe care voise s-o cheme cu fluierul şi care păşise nebăgată în seamă pe urma lui Iuri Andreevici, se apropia de tovarăşul său. Începură să discute.

        — Nici n-ai la ce te mai gândi. Pasărea se cunoaşte după cum zboară. „Ce gară este, ce fluviu este?” Şi-a găsit cu ce să ne ducă de nas. Cum zici, îl împuşcăm pe movilă sau mai întâi întrebăm la vagon?

        — Zic că-i mai bine la vagon. Să vedem ce-o să spună şeful. Documentele! mârâi a doua santinelă şi luă teancul de adeverinţe pe care i-l întinse doctorul.

        — Păzeşte-l, omule, spuse el cuiva nevăzut şi, împreună cu prima santinelă, o porni pe linie spre gară.

        Atunci, pentru lămurirea situaţiei, dădu glas şi se mişcă un om care stătuse întins pe nisip, un pescar după toate aparenţele.

        — Ai noroc că s-au dus la şef. Poate că asta-i salvarea ta, omule. Dar nu le căta vreo pricină. Asta li-i datoria. Timpurile-s în puterea lor. Poate or să ducă la ceva bun, dar tu, până una-alta, nu spune nimic. După cum vezi, te-au luat drept altul. De mult umblă să-l prindă pe unul. Cred că tu eşti acela. Cred că, iote, ăsta-i duşmanul puterii muncitorilor, l-am prins. E o greşeală. În caz de ceva, cere să te ducă la şef. Nu te lăsa pe mâna ăstora. Sunt conştiincioşi, nevoie mare. Nu-i mare lucru la ei să te omoare. Dacă or să zică să mergi, tu să nu te duci la ei. Spune-le că vrei să stai de vorbă cu şeful.

        De la pescar Iuri Andreevici află că fluviul pe malul căruia ajunsese era faimosul fluviu navigabil Rânva, iar gara de lângă fluviu este Razvilie, suburbia industrială a oraşului Iuriatin. Află că Iuriatinul, aflat la vreo două sau trei verste în sus pe fluviu, fusese atacat de mai multe ori şi că, se pare, acum reuşiseră să-l recupereze de la albi. Pescarul îi spuse că şi în Razvilie avuseseră loc răzmeriţe care se pare că fuseseră înăbuşite. Liniştea de aici se explică prin faptul că zona din apropierea gării fusese curăţată de populaţia civilă şi înconjurată de trupe. Mai află şi că printre trenurile din gară, în care se aflau comandamentele unor unităţi militare, este garat şi trenul special al lui Strelnikov, comisarul ţinutului, în vagonul căruia fuseseră duse documentele doctorului.

        De acolo, peste câtva timp, veni să-l ia o altă santinelă, care se deosebea de primii soldaţi prin faptul că-şi târa puşca cu patul prin ţărână sau uneori şi-o muta înainte, ca şi cum ar fi dus de braţ un amic cherchelit, care trebuia sprijinit ca să nu cadă. Îl duse pe doctor în vagonul comisarului.

        Într-unul din cele două vagoane cuplate între ele, cu culoarele tapetate cu piele, în care, spunând parola, urcară santinela şi doctorul, se auzeau râsete şi mişcări, care se stinseră într-o clipă la apariţia lor.

        Santinela îl conduse pe doctor, printr-un coridor îngust, în compartimentul larg din mijloc. Aici era linişte şi ordine. În încăperea curată şi confortabilă lucrau nişte oameni îngrijiţi, bine îmbrăcaţi. Doctorul îşi închipuia că altfel trebuie să arate sediul acelui comisar nemembru de partid, care în scurt timp devenise gloria şi teroarea unei regiuni întregi.

        Fără îndoială însă, centrul activităţii sale nu se afla aici, ci undeva mai în faţă, la Cartierul General al frontului, mai aproape de locul de desfăşurare a operaţiunilor militare. Aici îşi avea subunitatea proprie, mica sa cancelarie personală şi patul de campanie.

        De aceea era atâta linişte, ca pe coridoarele băilor de pe litoral, cu duşumelele din plută şi acoperite cu covoare pe care păşesc neauziţi îngrijitorii încălţaţi cu papuci moi.

        Compartimentul mare din mijloc era fosta sală-restaurant a vagonului de clasa întâi, aşternută cu un covor şi transformată în stat-major. Sala avea câteva birouri.

        „Imediat”, îi spuse un ofiţer tânăr, care şedea lângă uşă. După aceste cuvinte, cei din încăpere se considerară îndreptăţiţi să uite de doctor şi să nu-i mai acorde nici o atenţie. Acelaşi ofiţer, făcând un gest distrat cu capul, expedie santinela care plecă târându-şi cu zgomot puşca pe stinghiile transversale metalice, ale coridorului.

        Doctorul îşi văzu din prag documentele. Erau pe marginea ultimei mese, în faţa unui ofiţer mai în vârstă, cu ţinută de colonel. Era un statistician militar. Mormăind ceva în barbă, se uita în nişte cărţi de referinţă, studia hărţi militare, confrunta ceva, suprapunea, tăia şi lipea, îşi plimbă privirile pe toate ferestrele încăperii şi spuse: „Azi o să fie căldură mare”, de parcă ajunsese la această concluzie după examinarea ferestrelor şi lucrul acesta n-ar fi fost la fel de clar pentru toată lumea.

        Pe duşumea, printre birouri, se târa de-a buşilea un soldat care întindea un cablu. Când ajunse sub biroul ofiţerului celui tânăr, acesta se ridică în picioare, ca să nu-l deranjeze. Alături îşi făcea de lucru cu maşina de scris stricată o dactilografă îmbrăcată într-o tunică kaki. Carul alunecase într-o parte şi se blocase. Tânărul ofiţer se opri în spatele scaunului dactilografei şi începu, de sus, să cerceteze cauzele defecţiunii. Spre aceştia se târî soldatul cu cablul şi se apucă să studieze pe dedesubt pârghiile şi tastele. Li se alătură şi ofiţerul cu ţinută de colonel.

        Toate acestea îl calmară pe doctor. Nu-şi putea închipui că aceşti oameni, care ştiau mai bine ce soartă îl aşteaptă, pot să se ocupe cu atâta nepăsare de fleacuri în prezenţa unui om condamnat la moarte.

        „Totuşi, cine ştie? se gândi el. De unde atâta seninătate? în apropiere bubuie tunurile, mor oameni, iar ei fac liniştiţi prognoza zilei, nu în sensul că luptele, vor fi fierbinţi, ci că ziua va fi călduroasă. Oare or fi văzut atâtea, încât nu-i mai impresionează nimic?”

        Şi neavând ce face, de la locul său, se apucă să privească prin ferestrele de la celălalt capăt al încăperii.

        În faţa trenului, pe partea aceea, se întindeau capetele liniilor şi se vedea gara Razvilie, situată pe un deal, în suburbia cu acelaşi nume.

        De la linii spre gară urca o scară din scânduri nevopsite, cu trei platforme de odihnă.

        Pe partea cealaltă, liniile erau de fapt un mare cimitir de locomotive. Fără tenderele cu coşurile în formă de cupă sau de carâmb de cizmă, vechile locomotive şedeau printre mormane de vagoane transformate în fier vechi.

        Cimitirul de locomotive de jos şi cimitirul suburbiei, fierul vechi, îndoit de pe linii, şi acoperişurile din tablă, la un loc cu firmele particulare, se contopeau într-o privelişte de părăsire şi vechime, care se desfăşura sub cerul alb, fiert de fierbinţeala timpurie a dimineţii.

        La Moscova, Iuri Andreevici uitase cât de multe firme există în oraşele din provincie şi ce mare porţiune din faţadă pot să ascundă acestea. Firmele de aici îi amintiră aceste lucruri uitate. O jumătate din ele, datorită înălţimii literelor, puteau fi citite din tren. Coborau atât de jos, strivind ferestruicile clădirilor fără etaj, aplecate pe-o rână, încât căsuţele scunde dispăreau sub ele precum capetele copiilor de ţărani sub şepcile taţilor lor, trase adânc pe faţă.

        Ceaţa se împrăştiase de tot. Urmele nu i se mai vedeau decât în partea stângă a cerului, spre răsărit, departe. Însă şi de acolo ceaţa se puse în mişcare şi se desfăcu, precum faldurile unei cortine de teatru.

        Acolo, la vreo trei verste de Razvilie, pe un deal mai înalt decât precedentul, se vedea un oraş mare, capitală de ţinut sau de gubernie. Soarele îi îngălbenea toate culorile, depărtarea îi simplifica liniile. Se modela în etaje pe deal, ca muntele Athos sau ca un schit de schimnici înfăţişat pe o ilustrată ieftină, casă peste casă şi stradă peste stradă, cu o catedrală mare zidită pe creastă.

        „Iuriatinul! îşi spuse doctorul emoţionat. Oraşul amintirilor răposatei Anna Ivanovna, despre care vorbea atât de des sora Antipova! De câte ori am auzit de la ele numele acestui oraş şi în ce împrejurări îl văd acum pentru prima oară!”

        În acel moment atenţia militarilor aplecaţi deasupra maşinii de scris fu abătută de ceea ce se vedea printr-o fereastră. Îşi întoarseră cu toţii capetele spre locul acela. Se uita şi doctorul.

        Pe scara care ducea la gară erau duşi sub escortă câţiva prizonieri sau arestaţi, printre care era şi un elev de gimnaziu, rănit la cap. Fusese deja pansat, însă de sub pansament i se scurgeau şiroaie de sânge, pe care el le întindea cu palma pe toată faţa lui bronzată, transpirată.

        Ultimul din coloană, străjuit de o parte şi de alta de doi soldaţi, gimnazistul atrăgea atenţia nu doar prin fermitatea ce se putea citi pe faţa lui frumoasă, ci şi prin sentimentul de milă pe care îl insufla un rebel atât de tânăr. El şi însoţitorii lui erau în centrul atenţiei şi datorită gesturilor lor anapoda. Tot timpul făceau altceva decât ar fi trebuit să facă.

        De pe capul bandajat al gimnazistului aluneca mereu şapca de elev. În loc să şi-o ia de pe cap şi s-o ducă în mână, şi-o îndesa mereu la loc, zgândărindu-şi rana, iar soldaţii îl ajutau cu promptitudine în aceste eforturi absurde.

        În această neghiobie contrară bunului-simţ se simţea ceva simbolic. Şi, cedând multiplei semnificaţii a situaţiei, doctorului îi venea să se repeadă la scări şi să-l oprească pe gimnazist cu o cuvântare gata pregătită, pe care şi-o stăpânea cu greu. Voia să-i strige gimnazistului şi oamenilor din vagon că salvarea nu constă în fidelitatea faţă de forme şi uniforme, ci în renunţarea la ele.

        Doctorul îşi mută privirea. În mijlocul încăperii stătea Strelnikov, care abia îşi făcuse apariţia cu paşi decişi, repezi.

        Cum putuse el, doctorul, printre atâtea cunoştinţe terne, să nu întâlnească până acum o natură atât de bine definită, ca a acestui om? Cum de nu i-a pus viaţa faţă în faţă? Cum de nu li s-au încrucişat drumurile?

        Dintr-un motiv necunoscut, devenise imediat clar că acest om este manifestarea finală a voinţei. Până într-o măsură atât de mare era ceea ce voise el să fie, încât toate, şi hainele, şi el însuşi, păreau exemplare. Şi capul lui bine proporţionat şi frumos, şi repeziciunea paşilor lui, şi picioarele lungi, în cizmele înalte, şi tunica din postav cenuşiu care, poate, era şifonată, dar părea bine călcată, din stofă bună.

        Acesta era efectul produs de talentul firesc, neforţat, care se simte mai presus de orice situaţie a existenţei sale pământeşti.

        Acest om trebuia să aibă un har anume, nu în mod obligatoriu particular. Harul acesta, vizibil în toate mişcările sale, putea fi darul imitaţiei. Pe-atunci toţi imitau pe câte cineva. Pe glorioşii eroi ai istoriei. Figurile văzute pe front sau în timpul luptelor de stradă de prin oraşe, care puteau fi impresionante. Pe cele mai prestigioase autorităţi. Pe tovarăşii ajunşi în primele rânduri. Pur şi simplu, unul pe altul.

        Din politeţe, Strelnikov nu dădu delocja înţelege că prezenţa unui străin îl uimeşte sau îl deranjează. Dimpotrivă, li se adresă tuturor, ca şi cum doctorul ar fi fost unul de-ai lor. Spuse:

        — Felicitări. I-am alungat. Toate acestea par un joc de-a războiul doar pentru că ceilalţi sunt şi ei ruşi ca şi noi, dar le-a intrat în cap prostia, la care nu vor să renunţe, şi de aceea suntem nevoiţi să le-o scoatem cu forţa. Comandantul lor mi-a fost prieten. Are o origine mai proletară decât a mea. Am crescut în aceeaşi curte. A făcut multe în viaţă pentru mine şi am obligaţii faţă de el. Însă mă bucur că l-am alungat dincolo de fluviu şi, poate, chiar mai departe. Pune mai iute la punct legătura, Gurian. Nu ne putem baza numai pe curieri şi pe telegraf. Aţi văzut ce mare căldură e? Totuşi, am dormit vreun ceas şi jumătate. Ah, da. îşi aminti el şi se întoarse spre doctor. Acesta era motivul pentru care fusese trezit. Un fleac, pentru care cel reţinut fusese adus aici, iar el nu-şi putuse continua somnul.

        „Asta? se gândi Strelnikov, măsurându-l pe doctor din cap până-n picioare. Nu seamănă nici pe departe. Proştii!” Izbucni în râs şi-i spuse lui Iuri Andreevici:

        — Iertaţi-mă, tovarăşe. V-au confundat cu altcineva. Santinelele mele au făcut boacăna. Sunteţi liber. Unde e cartea de muncă a tovarăşului? Aha, astea-s documentele dumneavoastră. Scuzaţi-mi indiscreţia, dar aş vrea să-mi arunc o privire. Jivago. Jivago. Doctorul Jivago. Parcă-mi aminteşte de Moscova. Ştiţi ce, haideţi totuşi pentru o clipă în cabinetul meu. Aici este secretariatul, iar vagonul meu e alături. Poftiţi. Nu vă reţin mult.

        Totuşi, cine era acest om? Era uimitor că ajunsese şi se menţinuse în asemenea funcţii un nemembru de partid, pe care nu-l cunoştea nimeni. Inexplicabilul consta şi în faptul că acesta era din Moscova, că, după absolvirea universităţii, plecase ca profesor în provincie, iar de pe front nimerise în prizonierat, lipsise mult timp şi se credea că a murit.

        Muncitorul feroviar Tiverzin, în casa căruia Strelnikov locuise când era mic, îl recomandase şi garantase pentru el. Fusese crezut de oamenii de care depindeau numirile pe atunci. În acele zile de patos dezlănţuit şi de păreri extreme, spiritul revoluţionar al lui Strelnikov, care nici el nu se dădea în lături de la nimic, se remarca prin autenticitatea, prin fanatismul lui, neimitat, personal, care nu era întâmplător, ci rezultase din întreaga lui trecere prin viaţă.

        Strelnikov justificase încrederea acordată.

        Statele lui de serviciu din ultima vreme conţineau represaliile de la Ust-Nemda şi Nijni-Kelmes, răscoala ţăranilor din Gubasovo, care se ridicaseră cu arma în mână împotriva unui detaşament de rechiziţii, precum şi rezolvarea dosarului privitor la regimentul 14 de infanterie, care jefuise un convoi cu alimente în staţia Lunca Ursului. Se mai ocupase şi de soldaţii din regimentul „Razin”, care se răsculaseră în oraşul Turkatui şi trecuseră cu tot cu arme de partea alb-gardiştilor, precum şi de revolta din gara fluvială Cirkin Us, unde fusese ucis comandantul credincios puterii sovietice.

        În toate aceste locuri apăruse ca din senin, judecase, condamnase, executase sentinţele repede, sever, ferm.

        Datorită curselor trenului lui, se pusese capăt dezertărilor în masă din ţinut. Revizia organizaţiilor de recrutare schimbase totul în bine. Armata Roşie îşi întărea rândurile prin noi înrolări. Comisiile începuseră se lucreze febril.

        În sfârşit, în ultimul timp, când albii începuseră să facă presiuni din nord şi situaţia fusese declarată drept periculoasă, lui Strelnikov i se încredinţaseră şi alte misiuni, de data aceasta în mod nemijlocit militare, strategice şi operaţionale. Rezultatele implicării lui nu întârziară să apară.

        Strelnikov ştia că fusese poreclit Rasstrelnikov1, dar trecu calm peste acest amănunt, deoarece nu se temea de nimic.

        Era din Moscova, fiul unui muncitor care participase, în nouă sute cinci, la revoluţie şi avusese de suferit din această pricină. Pe atunci, prea mic fiind, rămăsese departe de mişcarea revoluţionară, ca şi mai târziu, când învăţa la universitate, pentru că tinerii din familiile sărace, când ajung studenţi, ţin mai mult la educaţia superioară şi învaţă mai bine decât cei din familiile bogate. Agitaţia studenţimii înstărite nu-l putuse atrage. Din universitate ieşise cu un volum uriaş de cunoştinţe. Specializarea istorico-filologică şi-o completase, prin eforturi proprii, cu o solidă pregătire de matematician.

        Conform legii, nu era obligat să meargă la armată, însă se înrolase voluntar cu gradul de sublocotenent, fusese luat prizonier şi la sfârşitul anului nouă sute şaptesprezece evadase şi se întorsese în patrie, aflând că în Rusia este revoluţie.

        Se remarca prin două trăsături, prin două pasiuni.

        Gândea extraordinar de clar şi de corect. Şi era înzestrat cu o rară puritate morală şi cu un deosebit simţ al dreptăţii. Sentimentele îi erau înflăcărate şi nobile.

        Însă, pentru activitatea de savant, care deschide noi căi de cunoaştere, intelectului lui îi lipsea harul neprevăzutului, îi lipsea acea forţă care, prin descoperiri surprinzătoare, distruge stearpa înlănţuire logică a previziunii goale de conţinut.

        Iar pentru a face bine, principialitatea lui ar fi avut nevoie de lipsa de principii a inimii, care nu cunoaşte cazuri generale, ci doar particulare, a inimii care e măreaţă datorită faptului că face lucruri mici.

        Din copilărie Strelnikov năzuise spre culmile cele mai înalte şi mai luminoase. Considera că viaţa e o arenă pe care se respectă scrupulos regulile, pe care oamenii se întrec în atingerea perfecţiunii.

        Când a descoperit că lucrurile sunt altfel, nu i-a trecut prin minte că nu are dreptate simplificând ordinea lumii, înghiţindu-şi pentru mult timp obida, a început să viseze că va deveni cândva judecător între viaţă şi principiile tenebroase care o denaturează, că va apăra viaţa şi o va răzbuna.

        Decepţia îl încrâncenase. Revoluţia îl înarmase.

        — Jivago, Jivago, repeta în continuare Strelnikov la el în vagon. Ceva de negustor. Sau de aristocrat. Sigur că da: doctor din Moscova. Merge la Varâkino. Din Moscova de-a dreptul într-un loc uitat de lume.

        — Chiar ăsta-i scopul. Căutăm liniştea. În pustietate, în necunoscut.

        — Ah, ce poezie. Varâkino? Cunosc locurile de pe-aici. Fostele uzine ale lui Krueger. Nu cumva sunteţi rude? Moştenitori?

        — La ce bun tonul acesta ironic? Ce rost au „moştenitorii”? Deşi soţia mea e, într-adevăr.

        — Aha, asta-i! Vi s-a făcut dor de albi? O să vă dezamăgesc. Aţi întârziat. Ţinutul e curăţat.

        — De ce continuaţi să vă bateţi joc de mine?

        — Şi, în plus, sunteţi doctor. Militar. Şi suntem în plin război. Asta-i deja de competenţa mea. Sunteţi dezertor. Şi verzii se izolează în păduri. Caută liniştea. Ce motive aveţi?

        — Am fost de două ori rănit şi reformat ca invalid.

        — Ştiu că o să-mi prezentaţi o adeverinţă de la Comisariatul Poporului pentru învăţământ sau de la Comisariatul Poporului pentru sănătate, care vă recomandă ca pe „un om cât se poate de sovietic”, „simpatizant” şi „loial”. Acum, dragă domnule, e Judecata de Apoi pe pământ, cutreieră făpturi de Apocalipsă cu săbii şi balauri înaripaţi, nu doctori întru totul simpatizanţi şi loiali. Totuşi, v-am spus că sunteţi liber şi n-o să-mi iau cuvântul înapoi. Dar numai de data asta. Presimt că ne vom mai întâlni, feriţi-vă, discuţia va fi cu totul alta.

        Ameninţarea şi provocarea nu-l făcură pe Iuri Andreevici să-şi piardă cumpătul. Spuse:

        — Ştiu ce credeţi despre mine. Din punctul dumneavoastră de vedere, aveţi dreptate. Dar polemica în care vreţi să mă atrageţi am purtat-o toată viaţa cu un acuzator imaginar şi, probabil, am avut tot timpul să ajung la o concluzie. Nu v-o pot spune în două cuvinte. Permiteţi-mi să mă îndepărtez fără explicaţii, dacă sunt într-adevăr liber, iar dacă nu – faceţi ce vreţi cu mine.

        Nu am de ce să mă justific faţă de dumneavoastră.

        Fură întrerupţi de ţârâitul telefonului. Legătura fusese restabilită.

        — Mulţumesc, Gurian, spuse Strelnikov, după ce ridică receptorul şi suflă de câteva ori în el. Trimite-mi, amice, pe cineva ca să-l conducă pe tovarăşul Jivago. Nu cumva să se mai întâmple ceva. Şi dă-mi, te rog, răţuşca din Razvilie, adică direcţia Cekăi feroviare.

        Rămânând singur, Strelnikov telefonă la gară.

        — A fost adus un băiat, îşi tot înfundă şapca pe urechi, iar capul îi e bandajat. Nu se poate. Da. Să i se dea ajutor medical, dacă e nevoie. Da, ca de lumina ochilor răspundeţi faţă de mine. Daţi-i şi-o raţie de mâncare, dacă-i flămând. Aşa. Acum să trecem la treburile noastre. Vorbesc, n-am terminat. Ah, la naiba, se bagă cineva pe fir. Gurian! Gurian! S-a întrerupt legătura.

        „Poate o fi dintre elevii mei”, se gândi el, renunţând pentru o clipă la încercarea de a continua convorbirea cu gara. „A crescut şi luptă împotriva noastră.” Strelnikov număra în gând anii cât fusese profesor, cât luptase pe front şi cât fusese prizonier ca să vadă dacă acest total se potriveşte cu vârsta băiatului. Apoi, privind pe fereastra vagonului, începu să caute cu ochii zona oraşului situată la ieşirea din Iuriatin, unde era casa lor. Mare lucru ca soţia şi fetiţa să mai fie acolo? Tare s-ar mai duce până la ele! Chiar acum, în clipa asta! Dar e posibil aşa ceva? Făceau parte din altă viaţă. Trebuie mai întâi s-o sfârşească pe cea nouă, înainte de a se întoarce la vechea viaţă, întreruptă. Se va întâmplă cândva, cândva. Da, dar când, când?