Partea a VIII-a.SOSIREA.

        Trenul, care adusese familia Jivago până la locul acesta, încă mai stătea pe liniile din spate ale staţiei, mascat de alte garnituri, însă se simţea că, în dimineaţa aceea, se sfârşise legătura cu Moscova, care îi însoţise de-a lungul drumului.

        Începând de aici se deschidea altă zonă teritorială, o altă lume, a provinciei, care tindea spre alt centru de gravitaţie, numai al ei.

        Localnicii se cunoşteau mult mai bine între ei decât locuitorii capitalelor. Deşi zona feroviară Iuriatin-Razvilie fusese evacuată de persoanele străine şi încercuită de trupe ale Armatei Roşii, pasagerii din suburbiile apropiate, într-un mod inexplicabil, pătrundeau până la liniile ferate, „se infiltrau”, cum s-ar spune în zilele noastre. Ticsiseră deja vagonul, umpluseră deja spaţiul uşilor, mergeau pe linie de-a lungul trenului şi stăteau pe terasament în dreptul uşilor de la vagoanele lor.

        Toţi aceşti oameni se cunoşteau între ei, intrau în vorbă unii cu alţii de la distanţă, se salutau atunci când se nimereau alături. Erau puţin altfel îmbrăcaţi şi vorbeau cumva deosebit de cei din capitale, nu mâncau aceleaşi lucruri şi aveau alte deprinderi. Ar fi fost interesant de ştiut cu ce trăiau, cu ce rezerve morale şi materiale se hrăneau, cum luptau cu greutăţile, cum evitau legile.

        Răspunsul nu întârzie şi apăru în forma cea mai vie cu putinţă.

        Însoţit de santinela care-şi târa arma pe pământ şi se sprijinea în ea, doctorul se întorcea în vagonul său.

        Era zăduf. Soarele înfierbânta şinele şi acoperişurile vagoanelor. Pământul, înnegrit de petrol, ardea cu reflexe gălbui, ca de aur.

        Santinela brăzda praful cu patul armei, lăsând o dâră în urma lui pe nisip. Arma se lovea cu zgomot de traverse. Santinela îi spuse:

        — S-a limpezit timpul. Ar trebui semănate grânele, grâul arnăut sau, să zicem, meiul, fiindcă-i vremea cea mai potrivită. Dară pentru hrişcă îi prea devreme. Hrişcă se seamănă la noi pe Akulina. Suntem din Morşank, din gubernia Tambov, străini de locurile astea. Eh, tovarăşe doctor! Dacă n-ar fi acum hidra asta de război civil, contrarevoluţia mondială, crezi c-aş sta eu prin locuri străine cu mâinile-n sân? Războiul ăsta a trecut printre noi ca pisica neagră a luptei de clasă şi uite ce face!

        — Mulţumesc. Mă descurc singur, refuză îuri Andreevici ajutorul propus. Din vagon, oamenii se aplecau spre el, îi întindeau mâinile ca să-l ajute să urce. Se îndreptă din şale, urcă în vagon dintr-un salt, se ridică în picioare şi se îmbrăţişă cu soţia.

        — În sfârşit. Ei, slavă Domnului că s-a sfârşit totul cu bine! spuse Antonina Aleksandrovna. De altfel, pentru noi nu-i o noutate că ai avut noroc.

        — Gum nu-i o noutate?

        — Ştiam tot.

        — De unde?

        — Santinelele ne-au spus. Crezi că am fi suportat aşteptarea fără să ştim nimic? Şi-aşa aproape că ne-am ieşit din minţi şi eu, şi tata. Doarme şi nu-l poţi trezi. S-a prăvălit ca un buştean din pricina emoţiilor şi-acum nu mai poate fi urnit din loc. Au apărut pasageri noi. Acuşi o să-ţi fac cunoştinţă cu cineva. Dar mai întâi ascultă ce se vorbeşte împrejurul tău. Tot vagonul te felicită pentru că ai scăpat cu bine. Ia uitaţi-vă cum arată! exclamă ea, schimbând discuţia brusc şi, întorcându-şi capul, i-l recomandă pe soţul ei unuia dintre pasagerii urcaţi de curând, care şedea în profunzimea vagonului, înghesuit de ceilalţi oameni.

        — Samdeviatov, se auzi de acolo şi, pe deasupra capetelor înghesuite, flutură o pălărie moale. Cel care se prezentase începu să-şi facă loc spre doctor, dând deoparte trupurile care-l strângeau ca într-un cleşte.

        „Samdeviatov, se gândea Iuri Andreevici în acest timp. Mă aşteptam la ceva din Rusia Veche, legendară, la o barbă răsfirată, la un om plin de vorbe de duh, cu chimir pe cinste. Însă dumnealui parcă ar face parte dintr-un club al amatorilor de artă, cu buclele încărunţite, cu mustăţi şi barbişon.”

        — Ei, v-a băgat Strelnikov în sperieţi? Nu-i aşa?

        — Nu, de ce? Am avut o discuţie serioasă. În orice caz, e un om puternic, influent.

        — Ba bine că nu. Ştiu câte ceva despre această persoană. Nu-i din locurile noastre. E de-al dumneavoastră, de la Moscova. La fel ca şi toate inovaţiile noastre din ultimul timp. Sunt tot dinspre capitale, de import. Noi n-am fi ajuns la ele cu mintea noastră.

        — Iurocika, dumnealui e Anfim Efimovici, un ştie-tot. A auzit de tine, de tatăl tău, îl cunoaşte pe bunicul meu, îi ştie pe toţi. Faceţi cunoştinţă. Şi Antonina Aleksandrovna întrebă ca în treacăt, inexpresiv: O cunoaşteţi cumva şi pe Antipova, care-i profesoară prin partea locului, nu-i aşa?

        La această întrebare, Samdeviatov răspunse tot atât de inexpresiv:

        — Ce nevoie aveţi de Antipova?

        Iuri Andreevici auzi acest schimb de replici, însă nu susţinu discuţia. Antonina Aleksandrovna continuă:

        — Anfim Efimovici e bolşevic. Fereşte-te, Iurocika. Fii atent cu el.

        — Chiar aşa-i? Nu mi-aş fi închipuit. După înfăţişare, păreţi a proveni dintr-un mediu artistic.

        — Tata avea un han. Avea mereu pe drum şapte trăsuri cu câte trei cai. Însă eu am studii superioare. Şi, într-adevăr, sunt social-democrat.

        — Iurocika, ascultă ce spune Anfim Efimovici. Apropo, m-aş vrea să vă supăr, dar numele şi patronimicul dumneavoastră mai că nu-mi sclintesc limba. Deci, Iurocika, ascultă ce-ţi zic. Am avut un noroc grozav. Iuriatinul nu pe primeşte. În oraş sunt incendii şi podul este aruncat în aer, aşa că trenul nu poate trece. Va ocoli pe o linie de legătură şi va trece chiar prin staţia noastră, Torfianaia.

        Vezi! Nu mai trebuie să schimbăm trenul, să cărăm lucrurile prin tot oraşul, de la o gară la alta. În schimb, o să ne zgâlţâie tare până când vom pleca cu adevărat. Manevrele vor dura multă vreme. Toate astea mi le-a explicat Anfim Efimovici.

        Prezicerile Antoninei Aleksandrovna se adeveriră. Recuplându-şi vagoanele şi mai luând câteva, trenul manevra la nesfârşit, înainte şi înapoi, pe liniile aglomerate, pe care se mişcau şi alte garnituri, care mult timp îi barară drumul spre câmpia largă.

        O jumătate de oraş se pierdea în depărtare, ascunsă de povârnişuri. Doar uneori apărea deasupra orizontului, arătându-şi acoperişurile clădirilor, vârfurile coşurilor de fabrici, crucile de pe clopotniţe. Ardea o periferie. Fumul incendiului era purtat de vânt şi, ca o coamă vâlvoi de cal, se împânzea pe tot cerul.

        Doctorul şi Samdeviatov şedeau în uşă, cu picioarele atârnate în afară. Tot timpul Samdeviatov îi explica ceva lui Iuri Andreevici, îi arăta în depărtare cu mâna. Din când în când vuietul roţilor îi acoperea glasul şi vorbele nu i se mai auzeau. Iuri Andreevici îl întreba din nou, ca să se lămurească. Anfim Efimovici îşi apropia faţa de a doctorului şi, strigând cât putea de tare, îi repeta ce spusese mai înainte.

        — A fost incendiat cinematograful „Gigantul”. Acolo s-au cuibărit iuncherii. Dar s-au predat mai devreme, când luptele încă nu se sfârşiseră. Ia uitaţi-vă la punctele negre de pe clopotniţă. Sunt ai noştri. Îi alungă pe cehi.

        — Nu văd nimic. Cum de puteţi să distingeţi totul de la asemenea distanţă?

        — Acolo arde periferia meseriaşilor, Hohriki. Iar Kolodeevo, unde-s prăvăliile, e mai încolo. Asta mă interesează pentru că în Kolodeevo e şi prăvălia noastră. Dar incendiul nu-i prea mare. Centrul încă nu e atins.

        — Repetaţi. Nu aud.

        — Zic de centru, de centrul oraşului. De catedrală, bibliotecă. Numele nostru de familie, Samdeviatov, e un nume străin, San Donato, care a fost rusificat. Se zice că ne tragem din neamul Demidov.

        — Iar n-am înţeles nimic.

        — Spun că Samdeviatov e San Donato, schimbat. Se zice că ne tragem din neamul Demidov. Cnejii Demidov San Donato. Poate c-or fi şi minciuni. O legendă de familie. Iar satul acesta se numeşte Spirkin niz1. Vile, locuri de plimbări distractive. Nu-i aşa că denumirea e ciudată?

        În faţa lor se aşternea câmpia, tăiată în diferite direcţii de liniile de cale ferată. Peste câmpie, cu paşi de câte şapte mile, pierzându-se după orizont, înaintau stâlpii de telegraf. O şosea pietruită, lată, care şerpuia ca o panglică, se întrecea în frumuseţe cu drumul de şine. Se ascundea după orizont, apoi, pentru o clipă, îşi scotea la iveală arcuirea câte unei curbe. După care dispărea din nou.

        — E şleaul nostru celebru. Trece prin toată Siberia. E cântat de ocnaşi. Acum e câmpul de operaţii al partizanilor. De fapt, e bine la noi. O să vă deprindeţi aici, o să vă obişnuiţi. O să îndrăgiţi nostimadele oraşului. Cişmelele noastre. Sunt la intersecţii. Ele sunt cluburi feminine hibernale sub cerul liber.

        — Nu ne stabilim în oraş. La Varâkino.

        — Ştiu. Mi-a spus soţia dumneavoastră. E totuna. Veţi veni la oraş cu treburi. Din prima clipă mi-am dat seama cine este. Ochii. Nasul. Fruntea. E leită Krueger. Seamănă cu bunicul ei. Prin locurile astea aproape toţi şi-l amintesc pe Krueger.

        La marginea câmpiei se vedeau rezervoare de ţiţei, roşii, rotunde, înalte. Panouri de reclamă se zăreau sus, cocoţate pe stâlpi înalţi. Unul dintre acestea, care nimeri de două ori sub ochii doctorului, conţinea cuvintele: „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”.

        — A fost o firmă serioasă. Producea unelte agricole excelente.

        — Nu aud. Ce-aţi spus?

        — De firmă vă zic. De firmă. Făcea unelte agricole. Era o societate în comandită. Tata era acţionar.

        — Şi-mi spuneaţi de-un han.

        — Hanul ca hanul. Firma şi hanul nu se încurcau reciproc. Iar tata nu era prost, îşi investea banii în cele mai bune întreprinderi. Investise şi în cinematograful „Gigantul”.

        — Mi se pare mie sau vă mândriţi cu asta?

        — Cu abilitatea lui tata? Sigur că da!

        — Şi cum rămâne cu social-democraţia dumneavoastră?

        — Ce legătură are ea cu asta? Unde scrie că un om care gândeşte în spirit marxist trebuie să fie un papă-lapte, care se smiorcăie tot timpul? Marxismul e o ştiinţă pozitivă, o teorie asupra realităţii, o filosofie a situaţiei istorice.

        — Marxismul şi ştiinţa? N-ar fi fost bine să polemizeze cu acest om, prea puţin cunoscut. Însă totuşi. Marxismul e prea nestăpânit ca să fie ştiinţă. Ştiinţele sunt mai echilibrate. Marxismul şi obiectivitatea? Nu ştiu vreun curent care să se fi izolat mai mult în sine şi să fie mai departe de fapte ca marxismul. Fiecare nu are altă grijă decât să se verifice pe sine în practică, iar oamenii puterii, de dragul poveştii propriei lor infailibilităţi, se întorc cu spatele la adevăr. Politica nu-mi spune nimic. Nu-mi plac oamenii indiferenţi la adevăr.

        Samdeviatov consideră cuvintele doctorului nişte extravaganţe ale unui om ciudat, amator de vorbe de duh. Râse şi nu-l contrazise.

        Între timp trenul manevra. De fiecare dată când ajungea la macazul de lângă semaforul de la ieşirea din staţie, o femeie-acar, vârstnică, având agăţat la brâu un bidon de lapte, îşi trecea andrelele şi împletitura dintr-o mână în alta şi, aplecându-se, răsturna discul macazului, făcând ca trenul să poată să revină cu spatele. În timp ce acesta trecea încet, femeia se îndrepta din şale şi ameninţa garnitura cu pumnul.

        Samdeviatov se gândi că gestul îi era adresat lui. „Cui i-o fi făcând semn? se gândi el. Mi se pare cunoscută. N-o fi Tunţeva? Parcă ea ar fi. Ce-o fi cu mine? E prea puţin probabil. E prea bătrână pentru a fi Glasa. Şi ce legătură să aibă cu mine? în maica Rusie sunt lovituri de stat, pe căile ferate e-o harababură îngrozitoare, sărmanei îi e greu, iar eu sunt vinovat şi de-aceea îmi arată pumnul. Ducă-se naibii, mi-am găsit cu ce să-mi bat capul!”

        În sfârşit, fluturându-şi steagul şi strigându-i ceva mecanicului, femeia-acar lăsa trenul să depăşească semaforul, la drum lung. Când vagonul numărul paisprezece trecu prin dreptul ei, scoase limba la cei doi flecari care şedeau cu picioarele spânzurate, parcă anume ca s-o enerveze. Şi din nou Samdeviatov căzu pe gânduri.

        După ce suburbiile oraşului incendiat, rezervoarele de ţiţei, stâlpii de telegraf şi reclamele comerciale rămaseră în urmă şi dispărură din vedere, apărând alte peisaje, crânguri, dâmburi printre care adeseori se zăreau şerpuirile şleaului, Samdeviatov spuse:

        — Acum o să ne ridicăm în picioare şi o să ne despărţim. Trebuie să cobor imediat. De fapt, şi dumneavoastră trebuie să coborâţi la staţia următoare. Aveţi grijă să nu uitaţi.

        — Cunoaşteţi bine locurile de aici, nu-i aşa?

        — Îngrozitor de bine. Cale de-o sută de verste de jur împrejur. Sunt jurist. Am douăzeci de ani de practică. Afaceri. Mereu sunt pe drumuri.

        — Şi acum tot cu asta vă ocupaţi?

        — Sigur că da.

        — Ce afaceri se mai pot încheia acum?

        — De care doriţi. Afaceri vechi neîncheiate, operaţiuni, obligaţii neduse la îndeplinire, într-un cuvânt, am de lucru până peste cap, mi-e şi groază, zău aşa.

        — Păi, relaţiile de felul acesta n-au fost anulate?

        — Legal, da. Însă în realitate se pretind simultan chestiuni care se exclud reciproc. Şi naţionalizarea întreprinderilor, şi combustibil pentru sovietul orăşenesc, şi atelaje pentru sovietul economic al guberniei. Şi pe deasupra toţi vor să trăiască. Acestea sunt particularităţile etapei de tranziţie, când teoria nu se potriveşte cu practica. De aceea este nevoie de oameni descurcăreţi, abili, cu un caracter ca al meu. Mujicu-i bucuros când mâncă şi nu muncă, iau bani groşi pe ochi frumoşi. Câteodată nu-i tot, că mai iau şi peste bot, cum zicea tata.

        O jumătate de gubernie se hrăneşte datorită mie. O să vă vizitez des pentru aprovizionarea cu lemne. Bineînţeles, voi veni cu calul, de îndată ce se însănătoşeşte. Căci, dacă mi-ar fi fost calul bun de înhămat, m-aş fi zdruncinat eu în harababura asta? Se târăşte ca viermele şi mai zice că-i maşină. În timpul vizitelor mele la Varâkino o să vă fiu de folos. Pe Mikuliţâni îi cunosc cât se poate de bine.

        — Vă este cunoscut scopul călătoriei noastre, ştiţi cu ce intenţii venim aici?

        — Aproximativ. Îmi dau seama. Ghicesc. Eterna năzuinţă a omului spre pământ. Visaţi să vă hrăniţi din munca mâinilor dumneavoastră.

        — Şi de ce nu? Mi se pare că nu prea sunteţi de acord, nu-i aşa? De ce?

        — E un vis naiv, idilic. Dar de ce nu? Ajute-vă Dumnezeu. Dar nu cred. E utopic. Primitiv.

        — Cum se va purta Mikuliţân cu noi?

        — N-o să vă lase să-i călcaţi pragul, o să vă alunge şi va avea dreptate. Şi fără dumneavoastră trăieşte-ntr-un iad, într-o mie şi una de nopţi, uzinele stagnează, muncitorii s-au împrăştiat, mijloacele de subzistenţă se reduc cam la o ceapă degerată, peste tot e foamete şi, dintr-o dată, apăreţi dumneavoastră, aduşi de necuratul, ca să se bucure. Păi, şi dacă v-ar omorî, l-aş scoate basma curată.

        — Vedeţi, sunteţi bolşevic şi totuşi nu negaţi că aceasta nu-i viaţă, ci ceva fără precedent, o fantasmagorie, o absurditate.

        — Bineînţeles. Dar este o perioadă istoriceşte inevitabilă, prin care trebuie să trecem.

        — De ce e inevitabilă?

        — Ce, sunteţi mic sau vă prefaceţi? Aţi picat din lună? Mâncăcioşii tăietori de frunze la câini au stat în cârca truditorilor, au scos sufletul din ei şi aşa trebuia să rămână? Chiar nu înţelegeţi dreptatea mâniei populare, dorinţa norodului de a trăi în dreptate, căutările lui îndreptate spre adevăr? Sau vi se pare că această prefacere din rădăcini ar fi fost posibilă în Dume, pe calea parlamentarismului şi că puteam evita dictatura?

        — Vorbim despre lucruri diferite, aşa că n-o să ajungem la nici o înţelegere. Ideile mele au fost foarte revoluţionare, însă acum cred că, pe calea violenţei, nu se poate obţine nimic. La bine se ajunge pe calea binelui. Dar nu-i vorba de asta. Să revenim la Mikuliţân. Dacă probabilităţile întâlnirii cu el sunt cele pe care mi le-aţi descris, de ce să ne mai continuăm drumul? N-ar fi mai bine să facem cale întoarsă?

        — Fleacuri. În primul rând, credeţi că Mikuliţânii fac soarele să răsară pe cer? în al doilea rând, Mikuliţân e condamnabil de bun la suflet, e bun până la cea din urmă extremă. Va face scandal, va da din copite şi se va potoli, îşi va scoate şi cămaşa de pe el, va împărţi cu dumneavoastră şi ultima firimitură de pâine.

        Şi Samdeviatov îi povesti.

        Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, încă student al Institutului Politehnic, Mikuliţân venise din Petersburg. Fusese deportat aici sub supravegherea strictă a poliţiei. Mikuliţân a venit, s-a angajat ca administrator la Krueger şi s-a însurat. Erau aici patru surori din familia Tunţev, cu una mai mult decât la Cehov, şi le curtau toţi studenţii din Iuriatin: Agrippina, Evdokia, Glafira şi Serafima. Prenumele tatălui lor, Severin. Parafrazând patronimicul de la acest prenume, fetelor li se spunea „nordice”1. Mikuliţân s-a însurat cu cea mai în vârstă dintre ele.

        Curând tânăra familie avu un fiu. Fiind un prost din generaţia cu ideea libertăţii în cap, tatăl şi-a botezat băiatul cu numele rar de Liveri2. Liveri, în vorbirea de zi cu zi Livka, a crescut derbedeu, dezvăluindu-şi de timpuriu aptitudinile multilaterale şi ieşite din comun. A început războiul. Livka a falsificat un an în metrică şi, având numai cincisprezece ani, a şters-o voluntar pe front. Agrafena Severinova, care era foarte bolnăvicioasă, n-a suportat această lovitură, a căzut la pat, de unde nu s-a mai ridicat şi a murit acum două ierni, cu puţin timp înainte de revoluţie.

        S-a sfârşit războiul. S-a întors Liveri. Cine-i dumnealui? Păi, e un sublocotenent-erou cu trei cruci şi, fireşte, e delegat-bolşevic bine lustruit de propaganda de pe front. Aţi auzit de „Fraţii pădureni”?

        — Nu, scuzaţi-mă.

        — Atunci n-are rost să vă mai povestesc. Se pierde o jumătate din frumuseţea istoriei. Dacă n-aţi auzit, n-are rost să vă tot uitaţi la şleaul acela. Căci prin ce este vestit şleaul? în timpul de faţă e vestit datorită partizanilor. Ce înseamnă partizanii? Sunt cadrele principale ale războiului civil. Pentru început, au participat la crearea acestei forţe. Organizaţia politică ce şi-a asumat conducerea revoluţiei şi soldăţimea simplă care, după pierderea războiului, a refuzat să se mai supună vechii puteri. Din unirea acestor două lucruri a rezultat oştirea partizanilor. Alcătuirea acestor trupe este foarte pestriţă. Cei mai mulţi sunt ţărani mijlocaşi. Însă, alături de ei, întâlniţi pe cine vreţi şi pe cine nu vreţi. Sunt şi săraci, şi călugări răspopiţi, şi feciori de chiaburi care luptă împotriva taţilor lor. Sunt şi anarhişti în idei, şi coate-goale fără identitate, şi flăcăi buni de însurat, imbecili, alungaţi din gimnazii. Sunt prizonieri austro-germani, atraşi de promisiunea libertăţii şi a întoarcerii în patrie. Aşadar, o unitate a acestei armate care cuprinde mii de oameni şi care se numeşte „Fraţii pădureni” este comandată de tovarăşul Lesnâh, Livka, Liveri Averkievici, fiul lui Averki Stepanovici Mikuliţân.

        — Ce spuneţi?

        — Ceea ce auziţi. Totuşi, să continuu. După moartea soţiei, Averki Stepanovici s-a recăsătorit. Noua lui soţie, Elena Proklovna, e o gimnazistă, luată de-a dreptul de pe băncile şcolii şi dusă la altar. E naivă din fire, dar naivă şi din calcul, tinerică, dar o şi face pe tinerica. Sub aceste înfăţişări ţârâie, gângureşte, o face pe neştiutoarea, pe prostuţa, pe ciocârlia. De cum vă va vedea va începe să vă examineze. „în ce an s-a născut Suvorov?” „Enumeraţi-mi cazurile de egalitate a triunghiurilor.” Şi se va bucura prinzându-vă cu mâţa-n sac şi făcându-vă de ruşine. Dar peste câteva ceasuri o s-o vedeţi cu ochii dumneavoastră şi-mi veţi putea verifica descrierea.

        „Dumnealui” are alte slăbiciuni: pipa şi sloveneasca gimnazială: „să te-ndoieşti nu face, dacă şi pentru că”. Câmpul lui de activitate trebuie să fie marea. În institut era la secţia de construcţii navale, lucru care i-a rămas în gesturi, în deprinderi. Nu poartă barbă, pipa nu şi-o scoate din gură zile întregi la rând, vorbeşte cu jumătate de gură, amabil, fără grabă. Maxilarul de jos îi e ieşit în afară ca al oricărui fumător înrăit, ochii îi sunt cenuşii şi reci. Ah, mai că era să uit un amănunt: e eser, a fost alesul ţinutului în Adunarea Constituantă.

        — E foarte important. Deci tatăl şi fiul sunt la cuţite? Sunt adversari politici?

        — De formă, fireşte. Însă în realitate taigaua nu luptă cu Varâkinul. Totuşi, să continuu. Restul Tunţevilor, cumnatele lui Averki Stepanovici, locuiesc şi astăzi în Iuriatin. Sunt fete bătrâne. S-au schimbat timpurile, s-au schimbat şi fetele.

        Cea mai mare dintre cele nemăritate, Avdotia Severinovna, lucrează ca bibliotecară în sala de lectură a oraşului. E o domnişoară drăguţă, sprâncenată, timidă peste poate. Din nimic este gata să se înroşească precum bujorul. În sala de lectură e o linişte apăsătoare, de mormânt. Dă peste ea un guturai cronic, are o serie de vreo douăzeci de strănuturi şi numai ce-o vezi că, de ruşine, e gata să intre-n pământ. Ce să-i faci? Nervii sunt de vină.

        Mijlocia, Glafira Severinovna, e binecuvântarea surorilor. O fată aprigă şi muncitoare. Nu strâmbă din nas la nici o muncă. După părerea tuturor, Lesnâh, şeful partizanilor, seamănă cu această mătuşă a lui. Abia ai apucat s-o vezi într-un artei de confecţii sau făcând-o pe ciorăpăreasa. N-apuci să-ntorci capul şi vezi că-i frizeriţă. Aţi băgat de seamă că, la ieşirea din Iuriatin, ne ameninţa cu pumnul o femeie-acar? Na-ţi-o bună, m-am gândit eu, Glafira s-a năimit la calea ferată! Dar pare-se că nu era ea. Era prea în vârstă.

        Mezina, Simuşka, e crucea familiei, nenorocirea ei. E o fată învăţată, citită. S-a ocupat de filosofie, îi plăceau versurile. Şi în anii revoluţiei, sub influenţa entuziasmului general, a marşurilor pe străzi, a cuvântărilor de la tribună printre pieţe, s-a sclintit, a căzut într-un fel de sminteală religioasă. De cum surorile ei pleacă la serviciu şi încuie uşa cu cheia în urma lor, ea sare pe fereastră şi-o porneşte pe străzi, dând din mâini, adunând spectatori şi prorocind cea de-a doua venire a lui Hristos, sfârşitul lumii. Da, văd că m-am întrecut cu vorba şi staţia mi se-apropie. Dumneavoastră coborâţi la următoarea. Pregătiţi-vă.

        După ce Anfim Efimovici coborî din tren, Antonina Aleksandrovna spuse:

        — Nu ştiu ce părere ai tu, dar mie mi se pare că omul acesta ni l-a trimis soarta. Am impresia că va juca un rol benefic în existenţa noastră.

        — E foarte posibil. Dar nu mă bucură faptul că eşti peste tot recunoscută datorită asemănării cu bunicul tău şi că de el oamenii îşi aduc încă atât de bine aminte. Chiar şi Strelnikov, de îndată ce am pomenit de Varâkino, mi-a zis-o caustic: „Varâkino. Fabricile lui Krueger. Nu cumva sunteţi rude? Poate sunteţi moştenitorii?”. Mă tem că aici vom fi mai la vedere decât în Moscova, de unde am fugit ca să putem trece nebăgaţi în seamă. Fireşte, acum nu mai putem face nimic. Când ţi se taie capul, nu plângi că părul îţi era frumos. Însă e mai bine să nu te arăţi, să te ascunzi, să te prefaci mai modestă decât eşti. Am nişte presimţiri rele. Hai să-i trezim pe-ai noştri, să strângem bagajele, să legăm curelele şi să ne pregătim de coborâre.

        Pe peronul staţiei Torfianaia, Antonina Aleksandrovna număra a mia oară oamenii şi bagajele, pentru a se convinge că nu au uitat nimic în vagon. Simţea sub tălpi nisipul bătătorit al peronului, însă în acelaşi timp n-o părăsea nici senzaţia de spaimă că vor uita să coboare la timp. În urechi îi stăruia încă ţăcănitul trenului, deşi ochii o convingeau că acesta este oprit în dreptul ei şi că deja nu se mai mişcă de la peron. Aceste temeri nu o lăsau să vadă nimic, să audă sau să priceapă ceva.

        Pasagerii care mergeau mai departe îşi luau rămas-bun de sus din uşa vagonului. Ea nu-i auzea. Nu băgă de seamă că trenul a plecat şi a descoperit dispariţia lui abia după ce a văzut linia a doua, dincolo de care începea câmpia verde, deasupra căreia plutea cerul albastru.

        Clădirea staţiei era din piatră. În dreptul uşii, pe ambele laturi, erau două bănci. Călătorii de la Moscova, plecaţi de pe strada Sivţev, erau singurii pasageri coborâţi la Torfianaia. Lăsară bagajele jos şi se aşezară pe una dintre bănci.

        Erau uimiţi de liniştea care domnea în gară, de pustietatea de aici şi de curăţenie. Li se părea un lucru neobişnuit faptul că nimeni nu se înghesuie şi nu înjură. Viaţa provinciei îndepărtate rămăsese aici în urma istoriei, întârziase. Mai trebuia să treacă destul timp până avea să ajungă la sălbăticirea din capitale.

        Gara se ascundea într-un crâng de mesteceni. Când trenul intrase în staţie, în vagoane se făcuse întuneric. Pe mâini şi pe feţe, pe nisipul umed al peronului, pe pământ şi pe acoperişuri alunecau umbre mişcătoare aruncate de vârfurile abia clătinate ale copacilor. Cântecul păsărilor era cât se poate de potrivit cu aerul proaspăt de aici. Nişte triluri vădit sincere, trădându-şi candoarea, răsunau în toată pădurea şi o înţesau. Crângul era tăiat de linia ferată şi de un drumeag, umbrite la fel de crengile mari, pleoştite, ca nişte mâneci largi, care ajung până-n pământ.

        Deodată Antoninei Aleksandrovna i se deschiseră ochii şi urechile. Brusc, îşi dădu seama pe ce lume se află. Cântecul sonor al păsărilor, curăţenia acestui loc izolat din pădure, netulburarea liniştii revărsate peste tot. Avea în minte o frază gata pregătită: „Nu credeam că o să ajungem vii şi nevătămaţi. Înţelegi, acest Strelnikov al tău ar fi putut să se arate mărinimos faţă de tine, dându-ţi drumul, după care, prin telegraf, ar fi putut ordona să fim arestaţi la coborâre. Nu cred, dragul meu, în onestitatea lor. Totul e de ochii lumii”. În locul acestor cuvinte prefabricate spuse altceva: „Ce splendoare!”. Exclamaţia îi fusese smulsă din piept de priveliştea încântătoare. Nu mai putu scoate o vorbă. O înecară lacrimile. Începu să plângă în hohote.

        Auzind plânsetele, din clădire ieşi un bătrânel, şeful staţiei. Cu paşi mici, se apropie de bancă, salută respectuos, ducându-şi mâna la cozorocul şepcii roşii, şi întrebă:

        — Domnişoara are nevoie de nişte picături calmante? Avem în trusa de prim-ajutor a gării.

        — Nu-i nimic. Mulţumesc. Îi trece.

        — Grijile de pe drum, neliniştea. Sunt lucruri fireşti, prin care trece oricine. În plus, căldura asta africană, rară prin locurile noastre. Şi evenimentele din Iuriatin.

        — Am văzut din tren incendiul.

        — Înseamnă că sunteţi din Rusia, dacă nu mă înşel.

        — Din cetatea de piatră albă.

        — Din Moscova? Atunci nu mă mai mir că nervii doamnei sunt zdruncinaţi. Aşa-i că acolo n-a mai rămas piatră peste piatră?

        — Exagerări. Dar, ce-i drept, am văzut destule. Iată, ea este fiica mea. Acolo e băiatul lor. Iar aceasta este tânăra noastră doică, Niuşa.

        — Vă salut. Vă salut. Îmi pare bine. Parţial, sunt încunoştiinţat. Samdeviatov Anfim Efimovici mi-a dat telefon din staţia Sakma. Doctorul Jivago din Moscova, împreună cu familia, rogu-te, zice, să-i ajutaţi în toate privinţele. Deci dumneavoastră sunteţi doctorul?

        — Nu, doctorul Jivago este dumnealui, ginerele meu. Eu am altă specialitate, agricultura, sunt profesorul de agronomie Gromeko.

        — Sunt vinovat, nu mi-am dat seama. Scuzaţi-mă. Sunt foarte bucuros să vă cunosc.

        — Deci, judecând după cuvintele dumneavoastră, îl cunoaşteţi pe Samdeviatov?

        — Cum să nu-l cunosc pe vrăjitorul nostru? El e speranţa şi sprijinul nostru. Fără el, de mult am fi dat ortul popii. Da, îmi zice, ajută-i în toate privinţele. Am înţeles, îi zic. I-am promis. Aşa că, dacă aveţi nevoie, vă fac rost de-un cal sau de altceva. Unde aveţi de gând să plecaţi?

        — La Varâkino. E departe de aici?

        — La Varâkino? Ah, şi nu-mi dădeam seama de cine-mi aminteşte fiica dumneavoastră. Şi mergeţi la Varâkino! Atunci totul se explică. Păi, eu şi Ivan Ernestovici am construit împreună calea ferată. Acum iau măsuri şi vă fac rost. Chem un om, găsesc o căruţă. Donat! Donat! Du lucrurile astea, cât mai stăm noi de vorbă, în sala de aşteptare. Şi cum facem rost de-un cal? Trage-o fugă, frăţioare, până la ceainărie, întreabă dacă nu s-ar putea. Parcă l-am văzut dimineaţă pe Vakh. Întreabă, poate n-o fi plecat. Spune-i că trebuie duşi la Varâkino patru oameni, aproape fără bagaje. Sunt veniţi de la drum. Du-te repede. Iar dumneavoastră, doamnă, vă dau un sfat prietenesc. În mod intenţionat nu vă întreb despre gradul de rudenie cu Ivan Ernestovici, însă aveţi grijă în privinţa aceasta. Nu vă deschideţi sufletul în faţa oricui. Vedeţi şi dumneavoastră de ce vremuri avem parte.

        Auzind numele lui Vakh, cei veniţi se priviră miraţi unii pe alţii. Încă îşi mai aminteau istorisirile răposatei Anna Ivanovna despre legendarul fierar, care şi-a forjat intestine infailibile din fier şi alte asemenea născociri şi poveşti.

        La Varâkino îi duse cu căruţa, la care avea înhămată o iapă cu mânz, un bătrân urecheat, zburlit, alb ca un erete. La el toate erau albe din felurite pricini. Opincile lui noi nu apucaseră să se înnegrească de atâta purtat, iar nădragii şi cămaşa se decoloraseră şi se albiseră de prea multă întrebuinţare.

        În urma iepei albe, scăpărându-şi picioarele subţiri, încă neîntărite, alerga un mânz negru ca pana corbului, ca noaptea, cu coama atât de cârlionţată, încât semăna cu o jucărie de lemn sculptat.

        Şezând pe marginile căruţei care se zgâlţâia la hopuri, călătorii se ţineau de lătunoaie ca să nu cadă. Pacea le cuprinsese sufletele. Visul li se împlinise, se apropiau de ţinta călătoriei. Ceasurile înserării, care urmaseră zilei splendide şi însorite, întârziau mărinimoase cu întunericul.

        Drumul trecea când prin pădure, când prin poiene largi. Prin pădure, roţile se împiedicau de buşteni, zdruncinau căruţa şi-i făceau pe drumeţi să se lovească unul de celălalt, să-şi încovoaie spinările şi să se încrunte, însă, în locurile largi, unde însuşi spaţiul, îndemnat de deplinătatea sufletului său, îşi scotea pălăria din cap, călătorii îşi îndreptau spinările, se aşezau mai bine, îşi scuturau capetele.

        Locurile erau muntoase. Ca întotdeauna, munţii aveau propria lor înfăţişare, propria lor fizionomie. Se înălţau în depărtare ca nişte umbre uriaşe, care îi priveau în tăcere pe cei din căruţă. Lumina îmbucurător de roz îi urma pe câmpie, calmându-i şi dându-le speranţe.

        Le plăcea totul, totul îi uluia, dar cel mai mult le plăcea vorbăria vizitiului lor bătrân şi ciudat, în care urmele de forme arhaice, acum dispărute, cuvintele tătare şi pronunţia dialectală se amestecau cu ininteligibilităţi de invenţie proprie.

        Când mânzul rămânea în urmă, iapa se oprea şi îl aştepta. Acesta venea din urmă, cu salturi slobode, împleticite. Cu paşi neîndemânatici, semănaţi de picioarele lui strâmbe, venea spre căruţă şi, băgându-şi capul pe sub hulube, sugea de la ţâţele mamei lui.

        — Totuşi, nu înţeleg, striga Antonina Aleksandrovna spre soţul ei, clănţănindu-şi dinţii din pricina zdruncinăturilor, rostind cuvintele rar, pentru ca, la un hop neprevăzut, să nu-şi muşte limba. Oare-i posibil să fie acelaşi Vakh despre care ne povestea mama? Ei, ţi-aduci aminte, felurite verzi şi uscate. Un fierar, căruia i-au fost sfârtecate intestinele într-o încăierare şi şi-a făcut altele, într-un cuvânt, fierarul Vakh Pântece de Fier. Ştiu şi singură că-s poveşti. Dar oare povestea să se refere la omul ăsta? Oare chiar el o fi?

        — Fireşte că nu. În primul rând, spui singură că-i o poveste, deci folclor. În al doilea rând, acest folclor, chiar pe timpul mamei, după cum spunea şi ea, era vechi de vreo sută de ani. Dar de ce vorbeşti atât de tare? Bătrânul o să te audă şi o să se supere.

        — Nu aude nimic, e cam surd. Şi chiar dacă aude, nu pricepe, pare cam ţicnit.

        — Di, Fiodor Nefedâci! strigă bătrânul la iapă, cine ştie de ce atribuindu-i acesteia un nume masculin, ştiind prea bine, mai bine decât pasagerii, că e iapă. Ce zăduf de blestem! Ca-n nisipurile arăbeşti feciorii persieni! Di, diavol nepăscut. Cu tine vorbesc, ticălosule!

        Brusc, începu să cânte nişte fragmente de ciastuşki1 născocite de mult la fabricile de aici:

        Bun-rămas, fabrică seacă, Forjă neagră, bun-rămas, Plinea la stăpân mi-i acră, Mi-i sălcie apa-n iaz.

        Lebăda la mal întruna Lopăţeşte pe sub ea, Nu de votcă-s beat acuma, Vor recrut ca să mă dea.

        Dar eu, Maşa, nu mi-s slab, Maşa, eu nu mă prostesc:

        Ai să vezi că în Seliab Eu la toantă mă tocmesc.

        — Di, iapă, de Domnu' uitată. Ia uitaţi-vă, oameni buni, ce mortăciune, ce bestie! îi zici hai, ea-ţi zice stai. Ei, Fedia-Nefedia, cine te crede? Pădurea aiasta îi taigaua, sfârşit nici că are. Colo puterea mare îi a norodului creştin, oho! Colo îi frăţia pădureană. Di, Fedia-Nefedia, drac şchiop, iară te-ai oprit!

        Deodată se întoarse şi, privind-o drept în ochi pe Antonina Aleksandrovna, îi spuse:

        — Tu-n' crieru' tău, fătuca, zâci că eu n-am sâmţât, nu te-am ghicit de unde eşti? Da' văd că eşti, fumeie, cam sacă la minte. Înghiţî-m-ar pământu', dacă nu mi-am dat sama! Mi-am dat sama! Nu-mi vine să-mi cred boambelor, eşti leit Grigov! (Pentru bătrân „boambele” erau ochii, iar Grigov – Krueger). Nu cumva-i eşti nepoată? Eu să n-am ochi pentru Grigov? Da' eu la el zâlili mi le-am ţânut şi făr' di dinţi am rămas. În tati locurili şi la mari cinsti! Şi la tirasament, şi la schilărie, şi la grajd. Di, mişcă! Iar s-o oprit, gloaba! 'Tu-ţi îngerii tăi din Chitai, n-auzi ce-ţi zâc. Tu-ţi închipui daci nu cumva Vakh aista nu-i tot unu' cu fâeraru'. Şi sacă eşti la minţi, maicî, chiar dacă eşti frum'şâcă, cucoană adicătelea, da' eşti proastă. Vakh aceala a' tău, Postanogov îi zâce. Postanogov Pântece de Fier s-o băgat în pământ cam di v'o juma' di sută di ani. Iară eu, pe din dos, îs Mehonoşân. Numili-i la fel, da' la familie ni diosăbim. Îi Mărie, da' vezi că-i alţi pălărie.

        Încetul cu încetul, bătrânul le povesti, cu cuvintele lui, tot ce ştiau deja de la Samdeviatov despre familia Mikuliţân. Lui îi zicea Mikulici, iar ei Mikulicina. Soţiei actuale a administratorului îi zicea „de-a doua”, iar despre „prima, răposata”, spunea că a fost o femeie dulce ca mierea, un heruvim alb. Când ajunse cu vorba până la conducătorul de partizani, Liveri, şi află că slava acestuia nu s-a împânzit până la Moscova şi că acolo nu se ştie nimic despre fraţii pădureni, acest lucru i se păru neverosimil:

        — N-or auzit? Di tovarăşu' Pădurean1 n-or auzit? îngeri din Chitai, da' Moscova di ci mai are urechi?

        Începuse să se însereze. Înaintea căruţei, lungindu-se din ce în ce mai mult, alergau umbrele pasagerilor. Străbăteau acum un spaţiu larg, pustiu. Ici-colo, în smocuri singuratice cu bucheţele de flori în vârfuri, creşteau tulpiniţe lemnoase, înalte de lobodă, scaieţi, pufuliţe. Luminate de jos, de la pământ, de razele asfinţitului, acestea creşteau ca nişte fantome, ca nişte foişoare rare, imobile, amplasate în câmpie pentru pază.

        Foarte departe, la capătul ei, lunca se sprijinea într-un deal transversal. Acesta se înălţa de-a curmezişul drumului ca un zid, dincolo de care se putea presupune existenţa unei râpe sau a unei albii de pârău. În locul acela cerul părea împrejmuit cu un gard, spre poarta căruia ducea drumeagul.

        În vârful povârnişului se vedea o casă fără etaj, albă, lunguiaţă.

        — Vezi turla de pe deal? întrebă Vakh. Acolo-i Mikulici a' tău şi Mikulişna. Iar supt ei îi o râpă, la care-i zice Şutma.

        Se auziră, unul după altul, două focuri de armă, rostogolindu-se dintr-acolo şi fărâmiţându-se în ecouri din ce în ce mai numeroase.

        — Ce-i asta? Nu cumva sunt partizanii, moşule? Nu cumva trag în noi?

        — Aibă-vă Hristos în pază! Care partizani? Stepanâci sparie lupii în Şutma.

        Prima întâlnire a călătorilor cu amfitrionii avu loc în curtea casei directorului. Se jucă o scenă obositoare, mai întâi tăcută, apoi zgomotoasă, incoerentă şi derutantă.

        Elena Proklovna traversa curtea, întorcându-se din pădure, după plimbarea de seară. Razele soarelui asfinţit se ţinuseră în pădure pe urmele ei, întinzându-se de la un copac la altul, având aproape aceeaşi culoare cu a părului ei auriu. Elena Proklovna era îmbrăcată în haine subţiri, de vară. Se îmbujorase la faţă şi se ştergea cu batista. Gâtul dezgolit i-l înconjura firul elastic, de care se ţinea pălăria de paie alunecată pe spate.

        Din partea opusă, venea spre casă soţul ei, care ieşise din râpă şi avea de gând să se ocupe imediat cu curăţatul ţevilor fumegânde ale armei, întrucât, atunci când trăsese, remarcase nişte rateuri.

        Deodată, ca din senin, pe pavajul aleii din curte îşi făcu apariţia, huruind, căruţa lui Vakh, care le aducea un cadou neaşteptat.

        Foarte curând, coborând din căruţă împreună cu ceilalţi pasageri, Aleksandr Aleksandrovici le oferi primele explicaţii încurcate, ba scoţându-şi, ba punându-şi la loc căciula în timpul discursului.

        Timp de câteva clipe ţinu încremenirea reală, deloc falsă a amfitrionilor puşi în mare încurcătură şi jena neprefăcută, sinceră a nefericiţilor oaspeţi, care erau cât se poate de ruşinaţi. Situaţia nu trebuia explicată, o înţelegeau nu numai participanţii, la care se mai adăugau Vakh, Nişa şi Şurocika. Senzaţia de stinghereală se transmitea şi iepei, şi mânzului, şi razelor aurii de soare, şi ţânţarilor care roiau împrejurul Elenei Proklovna, aşezându-i-se pe faţă şi pe gât.

        — Nu înţeleg, rupse, în sfârşit, tăcerea Averki Stepanovici. Nu înţeleg nimic şi n-o să înţeleg niciodată. Păi, ce-i aici la noi? E sudul, cu albii şi cu guberniile care nu suferă de foame? De ce tocmai la noi v-aţi gândit, ce v-a dat ghes să veniţi tocmai aici?

        — Nu vă daţi seama ce răspundere puneţi pe umerii lui Averki Stepanovici?

        — Lenocika, nu mă întrerupe. Da, chiar aşa. Are dreptate. V-aţi gândit ce povară înseamnă asta pentru mine?

        — Doamne-Dumnezeule! Nu ne-aţi înţeles. Despre ce-i vorba? Despre foarte puţin. Nu atentăm câtuşi de puţin la dumneavoastră, la tihna dumneavoastră. N-avem nevoie decât de un colţişor într-o clădire pustie, dărăpănată. De-o palmă de pământ necultivat, ca să semănăm nişte legume. Şi de-o căruţă de lemne din pădure atunci când nu ne vede nimeni. Oare-i chiar atât de mult, oare-i chiar un atentat?

        — Da, dar lumea e mare. Ce legătură au toate acestea cu noi? De ce tocmai nouă ni se oferă o asemenea onoare? De ce nu v-aţi gândit la alţii?

        — Ştiam câte ceva despre dumneavoastră şi speram că şi dumneavoastră aţi auzit de noi. Că nu vă suntem străini şi că nu o să ajungem printre străini.

        — A, deci de Krueger e vorba, de faptul că îi sunteţi rude? Păi, cum de-aveţi curajul să mai rostiţi asemenea vorbe în timpurile pe care le trăim?

        Averki Stepanovici era un bărbat cu faţa regulată, cu părul pieptănat pe spate, care călca apăsat şi, vara, îşi încingea peste cămaşa căzăcească un şnur cu ciucuri la capete. Altădată asemenea oameni o făceau pe uşkuinicii1, iar în timpurile mai noi tot ei au profilat tipul studentului etern, al profesorului gânditor.

        Averki Stepanovici îşi dedicase tinereţea mişcării de eliberare, revoluţiei, şi nu se temuse decât că nu va trăi destul ca s-o vadă cu ochii lui, că, dezlănţuindu-se, aceasta, prin moderaţia ei, nu-i va satisface râvna radicală şi sângeroasă. Şi iată că această revoluţie a venit, a întors cu susul în jos până şi cele mai curajoase aşteptări ale lui, iar el, înnăscut şi permanent iubitor al muncitorilor, unul dintre primii fondatori ai comitetului sindical şi ai controlului obştesc la „Sviatogor Bogatâr”, s-a pomenit tras pe sfoară, evitat, în orăşelul pustiu, din care fugiseră toţi muncitorii care, aici, erau parţial de partea menşevicilor. Şi acum această absurditate, aceşti moştenitori ai lui Krueger i se păreau o bătaie de joc a destinului, un renghi pus la cale ca să umple paharul răbdării lui.

        — Nu, astea-s cai verzi pe pereţi. Totul e de neînţeles. Nu pricepeţi în ce primejdie mă băgaţi şi în ce situaţie mă puneţi? Poate că mi-oi fi ieşit într-adevăr din minţi. Nu înţeleg, nu înţeleg nimic şi n-o să înţeleg niciodată.

        — Nu înţelegeţi că, şi fară dumneavoastră, stăm pe un adevărat vulcan?

        — Stai, Lenocika. Soţia mea are dreptate. Ne era greu şi fară dumneavoastră. O viaţă de câine, o viaţă de nebuni. Tot timpul suntem între două focuri, n-avem nici o ieşire. Unii îmi scot ochii că feciorul mi-i prea roşu, că-i bolşevic, că-l iubeşte poporul. Altora nu le place că eu însumi am fost ales în Adunarea Constituantă. Nimănui nu-i poţi face pe plac, aşa că nu-ţi mai rămâne decât să te tăvăleşti în noroi. Iar acum mai apăreţi şi dumneavoastră. Mare bucurie când or să mă împuşte din pricina dumneavoastră!

        — Cum puteţi vorbi aşa? Veniţi-vă în fire! Pentru numele lui Dumnezeu!

        După câtva timp, trecând de la furie la îngăduinţă, Mikuliţân le spuse:

        — Ei, am lătrat destul în curte. Ne-ajunge. Putem continua şi în casă. Fireşte, nu văd nimic bun în viitor, dar s-o lăsăm moartă, n-are rost să încercăm să ghicim ce ne aşteaptă. Totuşi, nu suntem ieniceri, nici lifte păgâne. N-o să vă lăsăm în pădure să vă mănânce Mihail Potapâci1.

        Lenok, cred că-i bine să-i instalăm în camera cu palmieri, alături de cabinet. Pe urmă o să mai discutăm, o să vedem unde-or să stea, cred că o să-i plasăm totuşi în parc. Poftiţi în casă. Faceţi-ne onoarea. Vakh, du bagajele înăuntru. Ajută-i pe drumeţi.

        Îndeplinind porunca, Vakh oftă:

        — Sfântă Născătoare! Ce de-a lucruri au oamenii iştia. Numa' nişte boccele. Nici un giamantan!

        Se lăsa noaptea rece. Călătorii se spălară. Femeile se ocupară de aranjarea sălaşului pentru noapte în camera ce li se pusese la dispoziţie. Şurocika, obişnuit în mod inconştient că rostirile lui în limba copilărească îi încântă pe cei mari şi adaptându-se acestei preferinţe, începuse şi acum să flecărească intens, se simţea stingherit de această dată. Astăzi sporovăiala lui nu avea succes, nimeni nu-i acorda atenţie. Era nemulţumit că nu fusese luat în casă mânzul cel negru, iar când strigară la el ca să se potolească, băieţelul începu să plângă, temându-se ca nu cumva, fiindcă a fost copil rău şi neascultător, să fie trimis înapoi la magazinul de copii, de unde, îşi închipuia el, fusese dus acasă la părinţii lui de îndată ce văzuse lumina zilei. Spaima sinceră şi-o exprima foarte sonor, dar absurdităţile lui simpatice nu aveau nici un efect asupra celor din jur. Jenaţi de faptul că se află într-o casă străină, cei mari se mişcau mai iute ca de obicei şi erau cufundaţi în grijile lor tăcute. Şurocika se supărase şi se fandosea, cum zic doicile. I se dădu să mănânce şi îl culcară cu greu. În sfârşit, adormi. Pe Niuşa o luă ca s-o hrănească şi s-o iniţieze în tainele casei Ustinia, servitoarea Mikuliţânilor. Antonina Aleksandrovna şi bărbaţii fură invitaţi la ceaiul de seară.

        Aleksandr Aleksandrovici şi Iuri Andreevici cerură permisiunea să lipsească de la masă câteva clipe şi ieşiră în verandă, ca să respire aer curat.

        — Ce multe stele! exclamă Aleksandr Aleksandrovici.

        Era întuneric. Aflaţi la doi paşi pe verandă, socrul şi ginerele nu se vedeau unul pe celălalt. Iar din spate, de după colţul casei, cădea lumina lămpii din casă, prelungindu-se până în râpă. În dâra ei de lumină se vedeau, zgribuliţi de frig, copacii şi alte obiecte neclare. Fanta de lumină nu-i cuprindea pe cei doi, ci îngroşa şi mai mult întunericul dimprejurul lor.

        — Mâine va trebui să vedem de cu dimineaţă clădirea unde are de gând să ne instaleze şi, dacă poate fi locuită, să ne apucăm imediat s-o reparăm. În timp ce ne punem colţişorul în ordine, solul se reface, pământul se încălzeşte. Atunci, fără să pierdem o clipă, trebuie să ne apucăm de straturi. Mi s-a părut că în timpul discuţiei ne-a promis că ne dă nişte cartofi de sămânţă.

        — Ne-a promis, ne-a promis. Şi alte seminţe. Am auzit cu urechile mele. Iar colţul pe care ni-l oferă l-am văzut din mers, când traversam parcul. Ştii unde e? E partea din spate a conacului, năpădită de urzici. Odăile lipite de clădire sunt din lemn, însă conacul e din piatră. V-am arătat din căruţă, mai ţineţi minte? Acolo m-aş apuca să fac şi straturile. După câte mi se pare, acolo e-o fostă grădină de flori. Aşa mi s-a părut de departe. Poate că greşesc. Aleile trebuie să le lăsăm deoparte, să le evităm, însă pământul vechilor straturi trebuie să fie gras, bogat în gunoi.

        — Vedem mâine. Nu ştiu. Ţărâna trebuie să se fi întărit din pricina ierbii şi o fi fiind ca piatra. Desigur că în preajma conacului a fost o grădină de legume. Poate că lotul s-a păstrat şi nu-l cultivă nimeni. Toate astea le lămurim mâine. Dimineaţa încă mai dă îngheţul. Noaptea va fi cu siguranţă geroasă. Ce noroc că am ajuns! Putem să ne felicităm. E bine aici. Îmi place.

        — Sunt nişte oameni foarte plăcuţi. Mai ales el. Ea e puţin fandosită. Nu-i mulţumită de sine, nu-i place ceva în propria ei persoană. De aici această vorbărie insistentă, această flecăreală prefăcută. Parcă se grăbeşte să devieze atenţia de la înfăţişarea ei exterioară, ca să prevină o impresie neconvenabilă. Tot un semn prefăcut de neatenţie e şi faptul că uită să-şi scoată pălăria, purtând-o pe umeri.

        — Să mergem totuşi înăuntru. Am stat prea mult. Nu-i prea frumos din partea noastră.

        În drum spre sufrageria luminată, unde, împrejurul unei mese rotunde şedeau lângă samovar şi beau ceaiuri amfitrionii şi Antonina Aleksandrovna, ginerele şi socrul trecură prin cabinetul cufundat în întuneric al directorului.

        Fereastra cabinetului, cât un perete de mare, se ridica deasupra râpei. De la fereastră, după cât izbutise doctorul să vadă la început, când încă mai era lumină, se deschidea priveliştea până departe, dincolo de râpă, spre câmpia pe care o traversase în căruţa lui Vakh. Lângă fereastră era o masă, lungă şi ea cât peretele, locul de muncă al unui proiectant sau desenator. Pe masă, pusă de-a lungul, era o armă de vânătoare, care lăsa libere marginile din dreapta şi din stânga, acoperind astfel lăţimea mesei.

        Acum, trecând prin cabinet, Iuri Andreevici remarcă iarăşi cu invidie fereastra cu priveliştea ei largă, dimensiunile şi poziţia mesei, ca şi spaţiul mare, frumos mobilat al încăperii. Acesta fu primul lucru pe care, exclamativ, Iuri Andreevici i-l spuse amfitrionului când, împreună cu Aleksandr Aleksandrovici, se apropie de masa de ceai din sufragerie.

        — Ce locuri frumoase sunt aici! Şi ce cabinet excelent aveţi, care te cheamă la lucru, te inspiră.

        — Să vă torn în pahar sau în ceaşcă? Şi cum vă place: slab sau tare?

        — Ia te uită, Iurocika, ce stetoscop a meşterit fiul lui Averki Stepanovici când era mic.

        — Nici până acum nu a crescut, nu s-a maturizat, deşi a cucerit regiune după regiune pentru Puterea Sovietică, luptând împotriva Komuciului.

        — Cum aţi spus?

        — Komuci.

        — Ce înseamnă asta?

        — E armata guvernului Siberiei, care este pentru reinstaurarea puterii Adunării Constituante.

        — Toată ziua am auzit numai laude la adresa fiului dumneavoastră. Aveţi tot dreptul să vă mândriţi cu el.

        — Aceste vederi din Urali sunt duble, stereoscopice şi tot el le-a făcut, fotografiindu-le cu un obiectiv meşterit de el.

        — Lipiile sunt cu zaharină? Biscuiţii sunt grozavi.

        — Cum puteţi vorbi aşa? De unde zaharină în fundul ăsta de lume? Ce zaharină? E zahărul cel mai cinstit. Păi, v-am pus din zaharniţă. Chiar n-aţi băgat de seamă?

        — Da, într-adevăr. Mă uitam la fotografii. Şi mi se pare mie sau ceaiul e natural?

        — Cu floare. Se înţelege.

        — De unde aţi făcut rost?

        — De pe o faţă de masă care se întinde singură. De la o cunoştinţă. Un activist contemporan. Cu convingeri foarte de stânga. Reprezentantul oficial al sovietului economic de la gubernie. De la noi cară la oraş lemne, iar nouă, pentru că ne cunoaşte, ne aduce crupe, unt, făină. Siverka (aşa îi spunea ea soţului), Siverka, dă-mi, te rog, zaharniţa. Iar acum aş vrea să aflu de la dumneavoastră în ce an a murit Griboedov.

        — S-a născut, mi se pare, în o mie şapte sute nouăzeci şi cinci. Dar când a fost ucis nu ştiu precis.

        — Mai luaţi ceai.

        — Nu, mulţumesc.

        — Şi acum altă problemă. Spuneţi-mi când şi între ce ţări a fost încheiată pacea de la Nimwegen?

        — Nu-i mai chinui, Lenocika. Lasă-i pe oameni să-şi vină în fire după atâta drum.

        — Acum iată ce-aş vrea să-mi spuneţi. De câte feluri sunt lupele şi în care cazuri se obţin imagini reale, răsturnate, drepte şi false?

        — De unde aveţi atâtea cunoştinţe din domeniul fizicii?

        — Am avut la Iuriatin un profesor excelent de matematică. Preda la ambele gimnazii, la cel de băieţi şi la noi. Ah, cum explica, cum explica! Ca un zeu. Uneori ne dădea de-a dreptul mură-n gură Antipov. Era căsătorit cu o profesoară tot de aici. Fetele erau înnebunite după el, toate îl iubeau. A plecat voluntar la război şi nu s-a mai întors, a fost ucis. Se zice că biciul lui Dumnezeu şi răzbunarea cerească, acest comisar Strelnikov, n-ar fi. Decât Antipov, sculat din morţi. Fireşte că-i o legendă. Nu prea seamănă. Dar cine ştie? Totul e posibil. Încă o ceşcuţă?