Partea a IX-a.VARÂKINO.

        În iarnă, când avea mai mult timp, Iuri Andreevici începu să ţină un fel de jurnal. Iată ce îşi nota: „Ce des, astă-vară, voiam să spun împreună cu Tiutcev1:

        Ce vară, vară-ncântătoare!

        Ce anotimp sublim, divin!

        Şi-ntreb: prin ce minune care ni-i dăruită din senin?

        Ce fericire să munceşti pentru tine şi pentru familia ta, din zori şi până-n amurg, să repari acoperişul, să lucrezi pământul, să-ţi creezi propria ta lume, asemenea lui Robinson, imitându-l pe Ziditor în facerea lumii, după naşterea datorată mamei tale renăscându-te singur, mereu-mereu, pe lume!

        Câte gânduri îţi trec prin conştiinţă, câte lucruri noi îţi trec prin minte, în timp ce mâinile îţi sunt ocupate cu munca muşchilor, fizică, brută sau cu dulgheria; cât timp îţi pui probleme inteligente, fizic rezolvabile, care, pentru că le-ai îndeplinit, te răsplătesc cu bucurie şi noroc; cât timp şase ore la rând ciopleşti ceva cu toporul sau sapi pământul sub cerul liber, care te frige cu respiraţia lui binefăcătoare. Şi faptul că aceste gânduri, presupuneri, aprecieri nu sunt puse pe hârtie, ci sunt uitate în toată trecătoarea lor efemeritate, nu e o pierdere, ci un câştig. Orăşean schimnic, care-ţi biciuieşti nervii căzuţi şi imaginaţia cu cafea tare şi tutun, nu ştii narcoticul cel mai tare, care constă din nevoia francă şi sănătatea de fier.

        Nu merg mai departe de cele spuse, nu propovăduiesc simplitatea tolstoiană şi întoarcerea la pământ, nu inventez corecţii personale pentru socialism, în problema agrară. Constat doar faptul şi nu ridic la rangul de sistem soarta noastră care întâmplător ne-a adus aici. Exemplul nostru este discutabil şi nu poate impune o concluzie. Gospodăria noastră este prea compozită. Prin munca mâinilor noastre obţinem numai o mică parte din cele trebuincioase, adică rezervele de legume şi cartofi. Restul provine din altă sursă.

        Nu avem un drept legal asupra pământului pe care îl lucrăm. Acest lucru este în mod abuziv tăinuit faţă de evidenţa decretată de puterea guvernamentală. Tăierile noastre din pădure înseamnă furt, care nu este scuzabil prin faptul că furăm din buzunarul statului, care mai înainte a fost al lui Krueger. Ne acoperă toleranţa lui Mikuliţân care trăieşte aproximativ prin aceleaşi mijloace, ne salvează distanţele, îndepărtarea de oraş, unde, din fericire, încă nu se ştie nimic de isprăvile noastre.

        Am renunţat la medicină şi trec sub tăcere faptul că sunt medic, ca să nu-mi îngrădesc libertatea. Însă mereu câte un suflet bun, aflat la capătul lumii, află că la Varâkino s-a stabilit un doctor şi, cale de treizeci de verste, vine după un sfat, aducând ba o găină, ba nişte ouă, ba un căuş de unt sau mai ştiu eu ce. Oricât aş încerca să evit onorariile, nu pot scăpa de ele, pentru că oamenii nu cred în eficienţa sfaturilor neplătite, primite gratis. Deci practica medicală îmi mai aduce câte ceva. Însă principalul nostru sprijin, ca şi al lui Mikuliţân, este Samdeviatov.

        Este incredibil câte contrarii încap în acest om. Este sincer de partea revoluţiei şi merită întru totul încrederea pe care i-a acordat-o Sovietul Orăşenesc din Iuriatin. Având atâtea împuterniciri, ar fi putut să rechiziţioneze şi să care de-aici tot lemnul din pădure, fără să ne ceară părerea nouă sau lui Mikuliţân, iar noi n-am fi zis nici pâs. Pe de altă parte, dacă ar fi avut chef să fure statul, ar fi putut pune în buzunar ce şi cât vrea, tot fără să-l ia nimeni la întrebări. N-are cu cine împărţi şi nu-i obligat să dea nimănui ciubuc. Atunci ce-l face să se îngrijească de noi, să-l ajute pe Mikuliţân şi să-i sprijine pe oamenii din tot ţinutul, cum ar fi, de pildă, şeful de gară din Torfianaia? E tot timpul pe drumuri, face rost mereu de câte ceva şi ne aduce, tâlcuieşte şi analizează la fel de bine şi Demonii lui Dostoievski, şi Manifestul Comunist, relatându-le la fel de captivant şi, mi se pare, dacă nu şi-ar complica atât de inutil şi de haotic viaţa, ar muri de plictiseală”.

        Puţin mai târziu, doctorul îşi notă: „Ne-am instalat în partea din spate a conacului, în două camere clădite din bârne, pe care, pe când Anna Ivanovna era copil, Krueger le destinase servitorilor mai selecţi, croitoresei, intendentei şi fostei doici.

        Odăile sunt destul de dărăpănate. Noi le-am reparat destul de repede. Cu ajutorul unor oameni pricepuţi, am refăcut soba care încălzeşte ambele camere. Cu noua distribuţie a fumurilor, soba dă mai multă căldură.

        În acest colţ de parc, urmele fostului aranjament au dispărut sub vegetaţia care acoperă totul. Acum, iarna, când toată preajma a murit şi viul nu mai acoperă neviul, liniile de altădată apar mai clar.

        Am avut noroc. Toamna a fost uscată şi caldă. Am apucat să scoatem cartofii înainte de primele ploi şi îngheţuri. După ce i-am restituit lui Mikuliţân cartofii de sămânţă, ne-au mai rămas cam vreo douăzeci de saci, pe care i-am deşertat în despărţitura principală a pivniţei, acoperindu-i cu fin şi pături rupte. Tot în pivniţă am coborât două butoaie cu castraveţi puşi la murat de Tonia şi încă două butoaie cu varză murată. Varza proaspătă am atârnat-o pe stâlpii de susţinere, legând căpăţânile câte două. Morcovii i-am îngropat în nisip uscat.

        Tot în nisip am pus la păstrare o cantitate suficientă de ridichi, sfeclă şi napi, iar în casă avem o mulţime de mazăre şi bobi. Lemnele din hambar, gata tăiate, ne ajung până la primăvară. Iarna, îmi place răsuflarea caldă a pivniţei, care îţi umple nările cu mirosul de rădăcini, pământ şi zăpadă de cum ridici capacul în pragul zorilor, care iarna clipocesc devreme, şi cobori treptele cu luminarea în mână.

        Când ieşi din grajd, ziua încă nu a început. Scârţâi o uşă sau strănuţi fără să vrei sau, pur şi simplu, zăpada îţi scârţâie sub picioare şi, din câte-un strat îndepărtat, din zăpada căruia răsar coceni de varză, o zbughesc şi o iau la sănătoasa iepurii, ale căror urme presară neaua în lung şi în lat. Şi în împrejurimi, unul după altul, încep să latre câinii şi nu se potolesc decât cu mare greutate. Ultimii cocoşi au cântat mai devreme, de-acum nu mai au cum cânta. Şi începe să se lumineze.

        În afara urmelor de iepuri, imensa vale înzăpezită este traversată de amprentele lăsate de râşi, gropiţă lângă gropiţă, care se întind ca nişte fire de tort frumos împletite. Râsul merge ca pisica, labă după labă, făcând, cum se spune, drumuri de multe verste într-o singură noapte.

        Împotriva lor oamenii pun capcane, care prin partea locului sunt numite laţuri. În locul râşilor, în capcane se prind sărmanii iepuri, pe care oamenii îi găsesc îngheţaţi bocnă şi pe jumătate acoperiţi de zăpadă.

        La început, în timpul primăverii şi verii, ne-a fost foarte greu. Eram la căpătui puterilor. Acum, în serile acestea de iarnă, ne odihnim. Datorită lui Anfim, care ne aprovizionează cu petrol, ne adunăm împrejurul lămpii. Femeile cos sau împletesc, eu sau Aleksandr Aleksandrovici citim cu glas tare. Focul în sobă este aprins şi eu, ca specialist recunoscut în materie, am grijă de el, închid capacul la vreme ca să nu se irosească fierbinţeala. Dacă vreun tăciune nears întârzie focul, îl iau aşa fumegând, fug cu el până în prag şi-l arunc departe în zăpadă. Împrăştiind scântei, tăciunele zboară prin aer ca o făclie aprinsă, luminând parcul adormit, dreptunghiurile pajiştilor, sfârâie şi se stinge după ce cade într-un troian.

        Citim la nesfârşit Război şi pace, Evgheni Oneghin şi toate poemele, citim în traducere rusă Roşu şi Negru de Stendhal, Istoria celor două oraşe de Dickens şi scurtele povestiri ale lui Kleist”.

        În pragul primăverii, doctorul îşi notă: „Mi se pare că Tonia e însărcinată. I-am spus. Ea e de altă părere, însă eu n-am nici o îndoială. Până la apariţia unor simptome sigure, nu mă pot înşela cele precedente, mai dificil de observat.

        Faţa femeii se schimbă. N-aş zice că se face mai urâtă. Însă înfăţişarea exterioară, care mai înainte era în câmpul ei de observaţie, îi scapă acum de sub control. Pune stăpânire de-acum pe ea acel viitor, care va ieşi din fiinţa ei şi care nu va mai fi ea însăşi. Această ieşire a înfăţişării femeii de sub control se manifestă sub forma dezorientării fizice, datorită căreia faţa îşi pierde culoarea, pielea se aspreşte şi ochii încep să strălucească altfel decât ar vrea ea, de parcă ea n-a fost în stare să stăpânească aceste transformări şi a renunţat să se mai îngrijească.

        Eu şi cu Tonia nu ne-am îndepărtat niciodată unul de celălalt. Dar acest an de muncă ne-a apropiat şi mai mult. Am văzut cât de dibace, puternică şi neobosită este Tonia, cât de inteligent îşi alege muncile, pentru ca, trecând de la una la alta, să piardă cât mai puţin timp.

        Mi s-a părut întotdeauna că fiecare concepţie este imaculată, că în dogma Născătoarei de Dumnezeu este exprimată ideea generală a maternităţii.

        Fiecare femeie care naşte este marcată de aceeaşi amprentă a singurătăţii, părăsirii, lipsei de ocrotire. Bărbatul este până într-atâta de străin în această clipă capitală, încât s-ar zice că nici la început n-a avut nici o treabă şi totul a picat parcă din cer.

        Femeia aduce singură urmaşii pe lume, singură se retrage cu pruncul în planul al doilea al existenţei, unde e mai linişte şi unde poate fi, fără teamă, instalat leagănul. Singură, în tăcută smerenie, îşi hrăneşte şi îşi creşte copilul.

        Născătoarea de Dumnezeu este îndemnată: „Roagă-te cu sârg Fiului şi Dumnezeului Tău”. Ei i se pun pe buze frânturi de psalm: „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”1. Ea este cea care spune despre pruncul ei că o va preamări („Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic”2), că el este slava ei. La fel poate spune orice femeie. Dumnezeul ei este în copil. Mamele oamenilor mari ar trebui să cunoască acest sentiment. Dar absolut toate mamele sunt mamele unor oameni mari şi nu e vina lor că mai apoi viaţa le înşală”.

        „Recitim la nesfârşit Evgheni Oneghin şi poemele. Ieri a trecut pe la noi Anfim, care ne-a adus o mulţime de daruri. Ne delectăm, ne luminăm cu ele. Discuţii interminabile despre artă.

        Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în componenţa operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus în lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

        Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

        Arta primitivă, cea egipteană, grecească, a noastră, probabil, una şi aceeaşi artă care, timp de atâtea secole, se defineşte prin numărul singular. E o idee, o afirmaţie despre viaţă, care, datorită amplitudinii ei atotcuprinzătoare, nu poate fi divizată şi, când o picătură din această forţă intră în componenţa unui aliaj mai complex, ponderea artei depăşeşte importanţa restului şi se dovedeşte a fi esenţa, sufletul şi fundamentul reprezentării.” „Sunt puţin răcit, tuşesc şi cred că am un pic de febră. Toată ziua mi-am simţit răsuflarea tăiată undeva lângă laringe, oprindu-mi-se ca un nod în gâtlej. Nu-i a bine. De vâna-i aorta. Primele semne ale eredităţii venite dinspre biata mama, care toată viaţa a fost cardiacă. Oare chiar să fie adevărat? La vârsta mea? În acest caz, nu voi mai face mult timp umbră pământului.

        În cameră miroase a oxid de carbon. Miroase a rufe călcate. Femeile calcă şi mereu, din soba neîncălzită bine, iau jar şi-l pun în fierul de călcat, clănţănindu-i capacul. Zgomotul îmi aduce aminte de ceva. Dar nu-mi pot aminti cu precizie. Boala mă face să uit.

        De bucurie că Anfim ne-a adus săpun gras, femeile au desfăşurat o spălare generală a rufelor, iar Şurocika a rămas nesupravegheat două zile. Când scriu, se bagă sub masă, se aşază pe stinghia dintre picioarele acesteia şi, imitându-l pe Anfim, care, de fiecare dată când vine, îl trage cu sania, îşi închipuie că mă duce el cu sania.

        După ce mă însănătoşesc, va trebui să merg în oraş, să citesc câte ceva despre etnografia şi istoria ţinutului. Am dormit rău. Am avut un vis confuz, unul dintre cele pe care le uiţi imediat după ce te trezeşti. Mi-a zburat prin minte şi nu-mi amintesc decât din ce pricină m-am trezit. M-a trezit vocea unei femei, pe care o auzeam în vis ţipând sfâşietor. Mi-am amintit acest sunet şi, refăcându-l în memorie, mi-am perindat prin minte toate femeile cunoscute, încercând să-mi dau seama care dintre ele putea avea o voce atât de profundă, greu de auzit din pricina respiraţiei, umedă. Niciuna nu putea s-o aibă. M-am gândit că, prea obişnuit fiind cu Tonia, auzul îmi e deformat în ceea ce o priveşte. Am încercat să uit că este soţia mea şi i-am îndepărtat imaginea la o distanţă suficient de mare pentru elucidarea adevărului. Nu, nu era vocea ei. Enigma a rămas nedezlegată.

        Apropo de vise. Se crede că noaptea visezi ceea ce ziua, când eşti treaz, te impresionează cel mai mult. Cu mine se întâmplă exact invers.

        Am observat de multe ori că lucrurile pe care ziua abia le bag în seamă, gândurile neclarificate, cuvintele rostite superficial şi lăsate fară atenţie se întorc noaptea, întrupate, şi devin temele viselor mele, parcă drept compensaţie pentru faptul că le-am neglijat în timpul zilei.” „E o noapte senină, geroasă. Totul se vede neobişnuit de clar şi întreg. Pământul, aerul, luna, stelele sunt înghesuite unele într-altele, parcă sunt nituite de ger. În parc, de-a curmezişul aleilor, stau culcate umbrele clare ale copacilor, părând sculptate în basorelief. Tot timpul mi se năzare că, în diferite locuri, nişte siluete negre traversează drumul. Stelele mari, ca nişte felinare albăstrui de mică, atârnă printre crengile copacilor din pădure. Tot cerul pare o vâlcea presărată cu flori mici de romaniţă.

        Seară de seară continuăm discuţiile despre Puşkin. I-am analizat poeziile de tinereţe, cuprinse în primul volum. Ce importanţă avea stabilirea măsurii versurilor!

        În versurile lungi, culmea orgoliului adolescentin era Arzamas1, dorinţa de a nu fi. Mai prejos de consacraţi, să-i arunce lui nenea praf în ochi cu mitologisme, grandilocvenţă, depravare inventată şi epicureism, cu maturitate precoce, prefăcută.

        Dar de cum, de la imitaţiile lui Ossian, Pârni sau de la Amintirile din Tarskoe Selo, tânărul a descoperit versurile scurte din Orăşelul, Scrisoare către sora mea sau din poezia de mai târziu scrisă la Chişinău, Către călimara mea – în adolescent se trezeşte viitorul Puşkin.

        În poezii, ca prin fereastra camerei, pătrundeau de afară lumina şi aerul, zgomotul vieţii, lucrurile, esenţele. Obiectele lumii exterioare, obiectele de toate zilele, substantivele, înghesuindu-se şi ticsindu-se, au pus stăpânire pe stihuri, eliminând anumite părţi de vorbire. Obiectele, obiectele, obiectele rimate în coloane se aliniau dintr-un capăt la celălalt al poeziei.

        La fel cum acest, celebru mai târziu, vers de patru picioare al lui Puşkin reprezenta o unitate de măsură a vieţii ruseşti, măsura liniară, însuşi Puşkin a fost măsura întregii existenţe ruseşti, la fel cum se desenează forma piciorului pentru cizmar, ca s-o poată croi, la fel cum, pentru a-ţi alege mănuşa potrivită, îi spui vânzătorului ce număr porţi.

        La fel, mai târziu, ritmurile Rusiei vorbitoare, tonurile limbajului ei popular au fost exprimate în unităţi de lungime de către picioarele trisilabice ale lui Nekrasov şi de rimele dactilice ale acestuia.” „Aş dori foarte mult ca, alături de slujbă, muncă agricolă sau de practica medicală, să port în mine ceva care să rămână, ceva capital, să scriu o lucrare ştiinţifică sau ceva beletristic.

        Fiecare se naşte Faust, ca să cuprindă, să încerce, să exprime totul. Pentru ca Faust să fie savant s-au îngrijit greşelile înaintaşilor şi ale contemporanilor. Pasul înainte în ştiinţă se face pe baza legii respingerii, însoţită de dezminţirea rătăcirilor şi a teoriilor false.

        Pentru ca Faust să fie artist s-au îngrijit exemplele contagioase ale profesorilor. Pasul înainte se face în artă pe baza legii atracţiei, însoţită de imitarea, continuarea şi adorarea precursorilor iubiţi.

        Ce nu mă lasă să-mi fac serviciul, să vindec şi să scriu? Cred că nu lipsurile şi pribegiile, nu instabilitatea şi desele schimbări, ci triumfătorul în zilele noastre spirit al frazei sporovăitoare, care se bucură de o asemenea răspândire; deci tocmai acestea toate: zorii viitorului, construcţia lumii noi, premergătorii omenirii. Asculţi toate acestea şi, la început, îţi zici: ce amplitudine a frazei, ce bogăţie! însă în realitate aceste sintagme sunt bombastice tocmai pentru că n-au har.

        Fabulos este numai ordinarul atins de mâna unui geniu, în această privinţă, cea mai bună lecţie este a lui Puşkin. Ce osanale înalţă el muncii cinstite, datoriei, obiceiurilor cotidianului! Acum cuvintele mic-burghez, filistin sună dezaprobator. Acest reproş este preîntâmpinat de versurile din Genealogie:

        Sunt mic-burghez, sunt mic-burghez.

        Şi din Călătoria lui Oneghin:

        Mi-e idealul o nevastă, Dorinţa-pace să mi se dea şi-un borş de varză, zău aşa.

        Acum, din tot ce-i rusesc, cel mai mult îmi place copilăreala rusească a lui Puşkin şi Cehov, timida lor nepreocupare de lucruri pompoase, cum ar fi scopurile finale ale omenirii şi propria lor mântuire. Se pricepeau foarte bine şi ei la toate acestea, dar de unde la ei atâta delicateţe – n-aveau nici chef, nici rangul potrivit pentru aşa ceva! Gogol, Tolstoi, Dostoievski se pregăteau pentru moarte, se nelinişteau, căutau sensul, trăgeau concluzii, însă ceilalţi doi, până la sfârşitul zilelor, au fost distraşi de amănuntele curente ale chemării artistice şi, îndărătul succesiunii acestora, şi-au trăit pe neobservate viaţa tot ca pe un amănunt personal, care nu priveşte pe nimeni, iar acum acest amănunt a devenit o chestiune comună şi ea, precum merele răscoapte culese din pom, ajunge singură în posteritate, căpătând tot mai multă dulceaţă şi sens.” „Primele semne ale primăverii, dezgheţul. Pământul miroase a blinii şi votcă, încât ai zice că suntem în săptămâna de dinaintea Postului Mare, de nu şi-ar face calendarul de cap. Somnoros, soarele îşi mijeşte prin pădure ochii uleioşi, somnoroasă, cu genele ei de cetină, clipeşte pădurea, strălucesc uleioase bălţile în amiază. Natura cască, se întinde, se întoarce pe coasta cealaltă şi adoarme la loc.

        În capitolul şapte din Evgheni Oneghin se vorbeşte despre primăvară, despre conacul pustiu în lipsa lui Oneghin, de mormântul lui Lenski, pe malul apei, sub deal.

        Şi privighetoarea, al primăverii amant, Cântă toată noaptea. Înfloreşte măceşul1.

        De ce „amant”? La drept vorbind, epitetul este firesc, potrivit. Într-adevăr, amant. În plus, rimează cu „măceş”. Oare însă nu va interveni sonor şi „Solovei-tâlharul” din bâline?

        În bâline, privighetorii i se spune Solovei-tâlharul, fiul lui Odihmant. Ce frumos se zice despre el!

        De la el, de la şuieratul de privighetoare, De la el, de la urlătura înfiorătoare, Toată iarba-ierbişoara se spulberă, Toate albastrele floricele se scutură, Codrii negri se apleacă-n pământ, Cât despre oameni – ei morţi zac de mult.

        Am sosit la Varâkino la începutul primăverii. Curând, totul a înverzit, mai ales la Şutma, cum se numeşte râpa de lângă casa lui Mikuliţân, plină de mălini, arini, aluni. După încă vreo câteva nopţi au început să cânte privighetorile.

        Şi iarăşi, ca şi cum le-aş fi auzit pentru prima oară, m-am mirat cât de mult se deosebeşte acest şuierat de celelalte triluri ale păsărilor, ce salt, fără o trecere intermediară, face natura spre bogăţia şi caracterul excepţional al acestui ciripit. Câtă varietate este în schimbul generaţiilor şi ce forţă a sunetului clar, ce se aude până departe! Turgheniev a descris undeva aceste chemări, fluierul necuratului, trilul bezmetic. Se remarcau mai bine două turnuri. Un „teh-teh-teh” repede, şi lacom, şi fastuos, câteodată în trei măsuri, câteodată greu de numărat, drept răspuns la care lăstărişul plin de rouă se scutura şi se dichisea, tresărind ca gâdilat. Şi încă una, în două silabe, chemătoare, pătrunzătoare, imploratoare, asemănătoare cu o rugăminte sau povaţă: „Fii-treaz! Fii-treaz! Fii-treaz!” „ „E primăvară. Ne pregătim pentru muncile agricole. Nu mai am timp de jurnal. Însă mi-a făcut plăcere să ţin aceste însemnări. Sunt nevoit să le amân până la iarnă.

        Zilele acestea, chiar în săptămâna de dinaintea Postului Mare, pe dezgheţ, îmi intră cu sania în curte un ţăran, venit prin apă şi noroi. Se înţelege, refuz să-l primesc. „Nu te supăra, dar nu mă mai ocup cu asta, n-am nici medicamentele, nici instrumentele necesare.” Dar nu-i aşa uşor să refuzi. „Ajută-mă. Rămân fără piele. Fie-ţi milă. E boală trupească.”

        Ce să fac? Inima nu îmi e de piatră. Am decis să-l examinez: „Dezbracă-te”. Îl examinez. „Ai tuberculoză a pielei.” îmi fac de lucru cu el, privind pe furiş la pervazul ferestrei, unde am o sticlă cu fenol. (Doamne-Dumnezeule, să nu mă întrebaţi de unde o am! Tot Samdeviatov mi-a adus-o, dimpreună cu alte medicamente de primă necesitate.) Văd că în curte mai intră o sanie, cu încă un bolnav, după cum mi s-a părut în prima clipă. De fapt, ca din cer, pică fratele meu Evgraf. Pentru câtva timp rămâne la dispoziţia casei, a Toniei, a lui Şurocika, a lui Aleksandr Aleksandrovici. Apoi, după ce mă eliberez, mă alătur şi eu celorlalţi. Încep întrebările: cum, de unde? Ca de obicei se eschivează, evită, nu răspunde de-a dreptul, lăsând loc zâmbetelor, minunilor, enigmelor. Ne-a fost oaspete vreo două săptămâni, cu dese plecări la Iuriatin, şi a dispărut brusc, de parcă ar fi intrat în pământ. În decursul acestui timp am izbutit să remarc că e mai influent decât Samdeviatov şi că afacerile şi legăturile lui sunt încă şi mai greu explicabile. De unde-o fi fiind? De unde atâta putere? Cu ce se ocupă? înainte de dispariţie, a promis să ne uşureze munca în gospodărie, pentru ca Tonia să aibă mai mult timp pentru educaţia lui Şurocika, iar eu pentru ocupaţiile mele medicale şi literare. Am fost curioşi să aflăm ce vrea să întreprindă în acest sens. Iarăşi s-a ascuns îndărătul zâmbetelor. Dar nu ne-a păcălit. Există semne că într-adevăr ni se vor îmbunătăţi condiţiile de viaţă.

        Uluitor! E fratele meu vitreg. Poartă acelaşi nume de familie ca şi mine. Şi, la drept vorbind, îl cunosc mai puţin decât toţi ceilalţi. Acum e a doua oară când intră în viaţa mea ca un înger bun, ca un izbăvitor care îmi rezolvă dificultăţile. Poate că alcătuirea fiecărei biografii, alături de personajele care se întâlnesc în ea, necesită şi participarea unei forţe tainice, neştiute, a unui erou aproape simbolic, care-ţi vine nechemat în ajutor. Poate că rolul acestui resort binefăcător al vieţii mele îl joacă fratele meu, Evgraf?”

        Aici se încheie însemnările lui Iuri Andreevici. Nu le-a mai continuat.

        În sala de lectură a bibliotecii din Iuriatin, Iuri Andreevici frunzărea cărţile pe care le comandase. Sala avea multe ferestre şi cam vreo sută de locuri. De-a lungul ei, orientate perpendicular pe peretele cu ferestrele, se înşiruiau câteva rânduri de mese lungi. O dată cu amurgul, sala de lectură se închidea. Oraşul nu primea electricitate în timpul primăverii. Însă Iuri Andreevici nu întârzia niciodată până în amurg, de fapt pleca din oraş pe la ora prânzului. Lăsa calul pe care i-l dădea Mikuliţân la hanul lui Samdeviatov, citea toată dimineaţa şi la amiază pornea călare spre Varâkino.

        Până să înceapă frecventarea bibliotecii, Iuri Andreevici venise foarte rar la Iuriatin. Nu avea nici un fel de treburi speciale în oraşul acesta, pe care-l cunoştea destul de puţin. Şi când sub ochii lui sala se umplea treptat de locuitorii oraşului, care se aşezau ba mai departe, ba mai aproape de el, Iuri Andreevici avea sentimentul că începe să cunoască Iuriatinul stând la o intersecţie aglomerată, ca şi cum în sală nu se adună cititorii, ci se concentrează clădirile şi străzile locuite de aceştia.

        Totuşi, prin ferestrele sălii putea fi văzut şi Iuriatinul real, adevărat şi neînchipuit. Lângă fereastra mare din mijloc era un rezervor mare cu apă fiartă. Cititorii, ca să se odihnească, ieşeau să fumeze pe scară, înconjurau rezervorul, beau apă, vărsând surplusul în chiuvetă şi se înghesuiau lângă fereastră, admirând priveliştea oraşului.

        Cititorii erau de două categorii: băştinaşi din rândurile intelectualităţii locale, care constituiau majoritatea, şi oameni simpli.

        Cel dintâi, printre care predominau femeile prost îmbrăcate, ce renunţaseră la pretenţiile de eleganţă, aveau feţele nesănătoase, alungite, buhăite din felurite pricini – foame, vărsare a fierii, edeme hidropizice. Aceştia erau stâlpii sălii de lectură, care le cunoşteau personal pe funcţionarele bibliotecii şi se simţeau aici ca acasă.

        Oamenii din popor, cu feţele frumoase şi sănătoase, îmbrăcaţi cu grijă, ca de sărbătoare, intrau în sală timizi şi sfioşi ca la biserică şi făceau zgomot mai mult decât ar fi trebuit, dar nu din cauză că nu ştiau cum să se poarte, ci datorită dorinţei de a intra absolut fără zgomot şi nepriceperii de a-şi adapta la încăpere vocile şi paşii apăsaţi.

        În dreptul ferestrelor, peretele avea o adâncitură. În această nişă, pe un postament, despărţite de restul sălii, de un ghişeu înalt, îşi vedeau de treaba lor funcţionarele sălii de lectură, bibliotecara-şefă şi două ajutoare. Una dintre ele, supărată, cu o broboadă de lână, îşi scotea mereu şi-şi punea la loc pe nas lornionul, conducându-se, probabil, nu după necesităţile vederii, ci după nestatornicia stărilor ei sufleteşti. Alta, într-o bluză din mătase neagră, suferea probabil de plămâni, pentru că nu-şi mai lua batista de la gură şi de la nas, vorbind şi respirând numai prin ea.

        Bibliotecarele aveau aceleaşi feţe tumefiate, alungite, scofâlcite, ca şi jumătate dintre cititori, aceeaşi piele veştedă, pleoştită, pământie-verzuie, de culoarea castraveţilor muraţi atinşi de mucegai; toate trei, cu schimbul, făceau acelaşi lucru: le explicau novicilor regulile de consultare a cărţilor, sortau buletinele de cerere, primeau cărţile restituite şi, între timp, lucrau la nişte dări de seamă anuale.

        Şi ciudat, printr-o inexplicabilă înlănţuire de idei, faţă în faţă cu oraşul real de dincolo de fereastră şi cu cel imaginar din sală şi, de asemenea, datorită unei asemănări provocate de buhăirea cadaverică generală, ca şi cum pe toţi i-ar fi durut dinţii, Iuri Andreevici şi-o aminti pe femeia-acar nemulţumită de la macazul Iuriatinului, care le făcea semne în dimineaţa sosirii, îşi aminti panorama îndepărtată a oraşului, şi-l aminti pe Samdeviatov şezând alături pe duşumeaua vagonului şi explicaţiile acestuia. Şi aceste explicaţii, oferite la mare distanţă de oraş, Iuri Andreevici ar fi vrut să le coreleze cu ceea ce vedea acum de aproape, în miezul tabloului. Însă nu ieşea nimic, pentru că nu mai ţinea minte denumirile de care se folosise atunci Samdeviatov.

        Iuri Andreevici şedea în fundul sălii de lectură, ascuns îndărătul unui vraf de cărţi. Avea în faţă reviste de statistică locală şi câteva lucrări de etnografie a ţinutului.

        Încercase să mai ceară încă două studii despre istoria lui Pugaciov, însă bibliotecara îmbrăcată în bluză de mătase îi spuse, prin batistă, că nu se dau atâtea cărţi unui singur cititor şi că, pentru a obţine studiile care-l interesează, trebuie să restituie o parte din cărţile şi revistele luate.

        De aceea Iuri Andreevici începuse să fie mai grăbit şi activ în parcurgerea cărţilor, ca să le reţină pe cele mai importante, iar restul să le schimbe cu lucrările istorice care îl interesau. Răsfoia repede volumele, tablele de materii, concentrat şi fără să privească împrejur. Aglomeraţia din sală nu-l deranja şi nu-i distrăgea atenţia, îşi studiase bine vecinii, îi simţea în dreapta şi stânga lui cu ochii în cărţi, ceea ce-i crea impresia că aceştia vor rămâne nemişcaţi până la plecarea lui, aşa cum nu se vor clinti din loc clădirile şi bisericile care se zăreau pe fereastră.

        Însă soarele nu stătea pe loc. Mişcându-se tot timpul, ocolise între timp colţul de est al bibliotecii. Acum lumina prin fereastra dinspre sud, orbindu-i pe cei aflaţi în bătaia lui şi deranjându-i la citit.

        Bibliotecara răcită coborî de pe postamentul îngrădit şi se duse la ferestre. Acestea erau prevăzute cu perdele albe, în falduri, care filtrau plăcut lumina. Bibliotecara coborî perdelele la toate ferestrele, cu excepţia uneia. Ultima fereastră din capătul sălii, în care nu bătea lumina, femeia o lăsă descoperită. Trăgând de un şnur, deschise oberlihtul şi strănută.

        După ce strănută a zecea sau a douăsprezecea oară, Iuri Andreevici îşi dădu seama că aceasta este cumnata lui Mikuliţân, una dintre domnişoarele Tunţev, despre care îi povestise Samdeviatov. Împreună cu alţi cititori, Iuri Andreevici îşi îndreptă privirea spre ea.

        Abia atunci observă mica schimbare produsă în sală. În capătul celălalt se instalase o nouă cititoare. Iuri Andreevici o recunoscu de îndată pe Antipova. Şedea cu spatele la mesele din faţă, între care avea locul doctorul şi, cu jumătate de glas, discuta cu bibliotecara răcită, care stătea aplecată spre Larisa Fiodorovna şi îi răspundea tot în şoaptă. Se pare că discuţia avea o influenţă binefăcătoare asupra bibliotecarei. Se lecuise într-o clipă nu numai de guturaiul regretabil, ci şi de circumspecţia nervoasă. Aruncându-i Antipovei o privire caldă, recunoscătoare, îşi luă de la gură batista pe care şi-o ţinuse tot timpul lipită de buze şi, punând-o în buzunar, se întoarse în nişa ei fericită, sigură pe sine şi zâmbitoare.

        Această scenă, măruntă, dar impresionantă, nu scăpă câtorva dintre cei prezenţi. Din multe colţuri ale sălii oamenii o priveau cu simpatie pe Antipova, zâmbind şi ei. După aceste semne abia vizibile, Iuri Andreevici îşi dădu seama că Antipova este cunoscută şi iubită în oraş.

        Prima pornire a lui Iuri Andreevici a fost să se ridice şi să se îndrepte spre Larisa Fiodorovna. Apoi însă birui lipsa de naturaleţe şi simplitate care i se formase faţă de ea, deşi erau străine firii lui. Se decise să n-o deranjeze şi să nu-şi întrerupă lucrul. Pentru a se apăra de ispita de a privi înspre ea, îşi puse scaunul în capul mesei, întorcându-se aproape cu spatele spre vecinii lui, după care se adânci în cărţi, ţinând una desfăcută în dreptul ochilor şi încă una pe genunchi.

        Totuşi, gândurile îi hălăduiau departe, peste nouă mări şi nouă ţări, neîntâlnindu-se defel cu obiectul studiilor sale. Fără nici un fel de legătură cu acestea, doctorul înţelese că vocea pe care o visase cândva, într-o noapte de iarnă, la Varâkino, era vocea Antipovei. Îl ului această descoperire şi, atrăgând atenţia celor din jur, el puse brusc scaunul în vechea poziţie, astfel încât s-o poată vedea pe Antipova, şi n-o mai scăpă din ochi.

        O vedea din semiprofil, aproape din spate. Era îmbrăcată într-o bluză albă în carouri, strânsă într-un cordon, şi citea cu pasiune, uitând de toate, precum copiii, aplecându-şi puţin capul spre umărul stâng. Câteodată, cădea pe gânduri, se uita în tavan sau, mijindu-şi ochii, privea undeva înainte, după care îşi punea iar coatele pe masă, îşi sprijinea capul în palmă şi, cu mişcări largi şi rapide, îşi făcea note într-un caiet.

        Iuri Andreevici îşi verifica şi îşi confirma vechile impresii de la Meliuzeevo. „Nu vrea să placă, se gândi el, nu vrea să fie frumoasă, atrăgătoare. Dispreţuieşte această latură a esenţei feminine şi parcă are mustrări de conştiinţă pentru că-i atât de frumoasă. Şi această orgolioasă adversitate faţă de sine o face de zece ori mai fatală.

        Ce frumos e tot ce face ea. Citeşte, de parcă cititul nu e activitatea superioară a omului, ci ceva simplu, la îndemâna animalelor. Parcă ar căra apă sau ar curăţa cartofi.”

        Aceste meditaţii îl calmară pe doctor. Îşi simţi inima cuprinsă de un val de linişte. Gândurile încetară a-i mai alerga care încotro, de la un obiect la altul. Zâmbi fără să vrea. Prezenţa Antipovei avusese asupra lui acelaşi efect ca şi asupra bibliotecarei nervoase.

        Fără să se mai îngrijească de poziţia scaunului, nemaitemându-se de piedici şi de distragerea atenţiei, lucră şi mai asiduu, şi mai concentrat decât înainte de sosirea Antipovei. Răscoli muntele de cărţi înălţat înaintea lui, selectă lucrurile cele mai necesare şi chiar izbuti între timp să înghită două articole esenţiale întâlnite în paginile lor. Hotărând să se mulţumească cu ce făcuse, îşi strânse cărţile ca să le predea la masa bibliotecarelor. Îl părăsiseră orice prejudecăţi, care îi încărcau conştiinţa. Cu inima curată şi fară nici un fel de intenţii ascunse, se gândi că, după lecţia făcută cum trebuie, are dreptul să se întâlnească cu o bună şi veche cunoştinţă, neexistând nici o bază legală ca să-şi refuze această bucurie. Dar după ce se ridică şi îşi plimbă privirea prin sală, descoperi că Antipova nu mai era la locul ei, că dispăruse cu desăvârşire.

        La ghişeu, unde doctorul îşi duse volumele şi broşurile, mai erau încă, nepuse la locul lor, cărţile înapoiate de Antipova. Toate erau îndreptare şi îndrumare de marxism. Probabil că Lara, ca fostă profesoară, reîncadrată în muncă, îşi făcea acasă, cu propriile ei forţe, pregătirea politică.

        În cărţulii erau şi buletinele de cerere înaintate de Larisa Fiodorovna în sala cataloagelor. Fâşiile de hârtie aveau capetele ieşite în afară. Conţineau şi adresa Larisei Fiodorovna, care putea fi citită cu uşurinţă. Iuri Andreevici şi-o copie, mirându-se de ciudăţenia denumirii: „Strada Negustorilor, în faţa clădirii cu statui”. Informându-se pe loc, Iuri Andreevici află că expresia „clădirea cu statui” în Iuriatin e la fel de folosită ca denumirea circumscripţiilor în funcţie de parohii la Moscova sau ca denumirea „la cinci colţuri” în Petersburg.

        Aceasta era denumirea unei case de culoare cenuşiu-închis ca oţelul, cu cariatide şi statui ale muzelor antice, având dairale, lire şi măşti în mâini, clădire pe care, în secolul trecut, un negustor amator de teatru o construise pentru un teatru la domiciliu. Urmaşii negustorului vânduseră casa Consiliului Negustorilor, care, la rândul său, dăduse această denumire străzii, al cărei colţ îl ocupa clădirea. Aceeaşi denumire se extinde asupra zonei învecinate. Acum, în casa cu statui funcţiona Comitetul orăşenesc de partid şi, pe zidul pieziş de fundaţie, care se îngusta din pricina pantei, unde altădată erau lipite afişe de teatru şi circ, spânzurau acum decrete şi hotărâri guvernamentale.

        Era o zi rece, cu vânt, prea urâtă pentru începutul lui mai. Umblând cu treburi prin oraş şi intrând pentru o clipă în bibliotecă, pe neaşteptate Iuri Andreevici îşi schimbă toate planurile şi se duse s-o caute pe Antipova.

        Vântul îl oprea adeseori în drum, barându-i calea cu nori de praf şi nisip. Doctorul se întorcea cu spatele, îşi mijea ochii, îşi lăsa capul în jos şi aştepta ca vârtejul de praf să treacă, după care îşi continua drumul.

        Antipova locuia la colţul străzii Negustorilor cu stradela Novosvalocinâi, vizavi de casa cu statui, întunecată, aproape vineţie, pe care acum doctorul o vedea pentru prima oară. Într-adevăr, casa se potrivea cu porecla şi îţi lăsa o impresie ciudată, îngrijorătoare.

        Toată partea de sus era înconjurată cu un brâu de cariatide feminine, mitologice, înalte de-un stat şi jumătate de om. Între două rafale ale vântului, care ascundeau faţada, doctorului i se năzări pentru o clipă că toate femeile din casă ieşiseră pe balcon şi, aplecându-se peste balustradă, privesc spre el şi spre strada Negustorilor care se aşternea în faţa lor.

        La Antipova se putea ajunge pe două intrări: prin cea din faţă, dinspre stradă, şi prin curte, dinspre stradelă. Necunoscând prima intrare, doctorul o alesese pe cea de-a doua. Când intră pe poarta dinspre stradelă, pământul învârteji spre cer ţărână şi gunoaie, astfel că doctorul nu mai putu să vadă curtea. Îndărătul acestei perdele negre, nişte găini săriră cotcodăcind de sub picioarele lui, salvându-se prin fugă de cocoşul care le urmărea.

        După ce norul de praf se împrăştie, doctorul o văzu pe Antipova lângă fântână. Vârtejul o surprinsese cu amândouă găleţile pline şi cu cobiliţa pe umărul stâng. Avea pe cap o basma pusă în grabă, ca să-şi ferească părul de praf. Basmaua era legată cu un nod pe frunte, legătura „cuculeanca”, după cum se spune. Femeia îşi strângea între genunchi poalele capotului umflat de vânt, ca să nu se pomenească cu ele ridicate. Dăduse s-o pornească cu apa spre casă, însă o oprise o nouă rafală de vânt, care îi smulsese basmaua de pe cap, îi ciufulise părul, iar basmaua i-o purtase până la colţul gardului, unde găinile tot mai cotcodăceau.

        Iuri Andreevici dădu fuga după basma şi, lângă fântână, i-o înmână Antipovei, care rămăsese cu gura căscată. În virtutea naturaleţei ei fireşti, aceasta nu-şi trădă nici printr-o exclamaţie uimirea şi surprinderea. Nu spuse decât:

        — Jivago!

        — Larisa Fiodorovna!

        — Prin ce minune? Ce vânt vă aduce?

        — Lăsaţi găleţile jos. Le duc eu.

        — Niciodată nu mă întorc de la jumătatea drumului şi nu renunţ la ceea ce am început să fac. Dacă aţi venit la mine, să mergem.

        — Păi, la cine să fi venit?

        — Nu pot să ştiu.

        — Totuşi, permiteţi-mi să mut cobiliţa pe umărul meu. Nu pot sta cu mâinile încrucişate, când dumneavoastră munciţi.

        — Asta nu-i muncă. Nu vă dau voie. O să-mi udaţi scara. Mai bine mi-aţi spune ce vânt v-a adus? Sunteţi aici de mai bine de un an şi-abia acum v-aţi învrednicit, v-aţi luat inima în dinţi?

        — De unde ştiţi?

        — Lumea vorbeşte. Şi, de fapt, v-am văzut şi la bibliotecă.

        — De ce nu m-aţi strigat?

        — N-o să mă faceţi să cred că nu m-aţi observat.

        Mergând în urma Larisei Fiodorovna, care se clătina uşor în ritmul găleţilor, doctorul ajunse sub o boltă joasă. Era tinda de serviciu a parterului. Aici, lăsându-se iute pe vine, Larisa Fiodorovna puse găleţile pe pardoseala de pământ, îşi eliberă umărul de sub cobiliţă, se îndreptă de şale şi se apucă să-şi şteargă mâinile cu o batistă mică, pe care cine ştie de unde o scosese.

        — Haideţi, vă duc pe coridorul interior spre intrarea principală. Acolo holul e luminos şi o să mă aşteptaţi. Eu duc apa pe scara de serviciu, fac puţină ordine sus, mă schimb. Vedeţi ce scară avem. Trepte de fontă, cu model. De sus se vede totul prin ele. Casa e veche. A fost zguduită puţin în timpul atacurilor de artilerie. Doar se trăgea cu tunul! Vedeţi cum s-au depărtat pietrele. Printre cărămizi sunt crăpături, găuri. Iată, în crăpătura asta ascundem cheia eu şi Katia când plecăm de acasă şi astupăm locul cu o cărămidă. Să ţineţi minte. Poate că veniţi odată, nu mă găsiţi, deci poftim, deschideţi, intraţi, simţiţi-vă ca acasă. Iar eu vin mai târziu. Iată, cheia şi acum e aici. Dar acum nu-mi trebuie, intru prin spate şi deschid uşa pe dinăuntru. Numai că avem o pacoste: şobolanii. Sunt câtă frunză şi iarbă, nu ştim cum să mai scăpăm de ei. Ţi se suie în cap. Clădirea e veche, pereţii şubrezi, găuri peste tot. Unde pot, mai astup, lupt cu ei. Dar degeaba. Poate că veniţi odată să mă ajutaţi? Astupăm împreună duşumelele, plintele. Ce ziceţi? Rămâneţi pe palier, gândiţi-vă la ceva. N-o să vă las mult să aşteptaţi, acuşi vă strig.

        În aşteptarea chemării, Iuri Andreevici începu să-şi plimbe privirile pe pereţii scorojiţi de la intrare şi pe treptele din fontă turnată ale scării. Se gândea: „La sala de lectură am comparat râvna lecturii ei cu frenezia şi hărnicia unei ocupaţii adevărate, a muncii fizice. Şi, dimpotrivă, căra apă ca şi cum ar citi, uşor, fără efort. Această armonie se simte în tot ce face. Ca şi cum avântul general pentru viaţă şi l-a luat de mult, în copilărie, şi acum pe toate le face din acelaşi elan, firesc, cu uşurinţa efectului care urmează cauzei. Acest lucru se simte şi în liniile spinării ei, când se apleacă, şi în zâmbetul care-i depărtează buzele şi-i rotunjeşte bărbia, şi în cuvinte, şi în gânduri.”

        — Jivago! se auzi chemarea venită din pragul apartamentului de la etaj. Doctorul urcă scara.

        — Daţi-mi mâna şi veniţi după mine. Trecem prin două camere întunecoase ticsite cu lucruri până-n tavan. Vă puteţi lovi de ceva.

        — Chiar că-i un labirint. N-aş fi găsit singur drumul. De ce-i aşa? Apartamentul e în reparaţie?

        — O, nu, câtuşi de puţin. Nu asta-i problema. Locuinţa nu-i a mea. Nici măcar nu ştiu a cui este. Noi am avut un apartament de stat, în clădirea gimnaziului. După ce gimnaziul a fost ocupat de secţia de imobile a Sovietului din Iuriatin, mie şi Katiei ne-au repartizat o parte din locuinţa asta, care era părăsită. Mobilierul este al foştilor proprietari. Multă mobilă. Dar eu n-am nevoie de ce nu-i al meu. Lucrurile lor le-am înghesuit în camerele astea două, iar ferestrele le-am dat cu var. Nu-mi lăsaţi mâna, că vă rătăciţi. Aşa. La dreapta. De-acum hăţişul a rămas în urmă. Asta-i uşa mea. Acuşi va fi mai multă lumină. Pragul. Să nu vă împiedicaţi.

        Când Iuri Andreevici şi călăuza lui intrară în încăpere, văzu că peretele opus uşii are o fereastră. Doctorul fu uluit de privelişte. Fereastra dădea spre curtea casei, spre curţile din spate ale vecinilor şi spre maidanele de lângă râu. Acolo păşteau şi, ca nişte poale de cojoace descheiate, măturau praful, cu lâna lor lungă, o mulţime de oi şi capre. Tot pe acele terenuri virane, cocoţată pe doi stâlpi şi orientată către fereastră, se vedea firma deja cunoscută doctorului: „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”.

        Sub influenţa firmei văzute, de la primele cuvinte, doctorul se apucă să-i descrie Larisei Fiodorovna sosirea sa în Urali, împreună cu familia. Uitase de faptul că, pentru gura lumii, Strelnikov şi soţul Larisei erau una şi aceeaşi persoană şi, fără să ezite, îi povesti întâlnirea care avusese loc între el şi comisar în vagonul acestuia. Această parte a istorisirii o impresionă în mod special pe Larisa Fiodorovna.

        — L-aţi văzut pe Strelnikov? întrebă ea iute. Deocamdată nu vă spun nimic. Dar ce întâmplare semnificativă! Pur şi simplu e ceva predestinat, pentru că trebuia să vă întâlniţi. Mai târziu o să vă explic şi-o să rămâneţi perplex. Dacă v-am înţeles bine, v-a făcut o impresie mai degrabă favorabilă decât negativă, nu-i aşa?

        — Da, cam aşa. Trebuia să-mi inspire dezgust. Treceam prin locurile represaliilor şi distrugerilor lui. Mă aşteptam să întâlnesc un soldăţoi răzbunător sau un maniac revoluţionar, un opresor. Dar nu era niciuna, nici alta. E bine atunci când omul îţi înşală aşteptările, când imaginea lui se deosebeşte de cea pe care ţi-ai făcut-o despre el înainte de a-l cunoaşte. Apartenenţa la un anumit tip înseamnă sfârşitul omului, condamnarea lui. Dacă nu există o categorie în care să-l incluzi, dacă nu este exemplar, ai deja o jumătate din ceea ce-i poţi pretinde ca om. Eliberat de povara propriei imagini, are în el un grăunte de nemurire.

        — Să zicem că-i fără partid.

        — Da, mi se pare. Prin ce-ţi trezeşte simpatia? Prin faptul că nu are nici o şansă. Cred că va sfârşi rău. Va trebui să răscumpere răul pe care îl săvârşeşte. Samavolnicii revoluţiei nu sunt îngrozitori ca sceleraţi, ci ca mecanisme scăpate de sub control, ca maşini sărite de pe linie. Strelnikov e la fel de smintit ca toţi ceilalţi, dar nu l-au smintit cărţile, ci viaţa şi suferinţele. Nu-i cunosc secretul, dar sunt sigur că are unul. Alianţa lui cu bolşevicii e întâmplătoare. Atâta timp cât au nevoie de el, îl suportă, merg pe acelaşi drum. Dar de îndată ce va înceta să mai fie necesar, îl vor îmbrânci fără milă şi-l vor strivi, aşa cum au făcut până acum cu mulţi alţi specialişti militari.

        — Aşa credeţi?

        — Fără îndoială.

        — Şi n-are nici o scăpare? N-ar putea să fugă?

        — Unde să fugă, Larisa Fiodorovna? Asta se putea altădată, pe vremea ţarilor. Acum degeaba aţi încerca.

        — Păcat. Povestirea dumneavoastră m-a făcut să-l compătimesc. Dar v-aţi schimbat. Altădată nu judecaţi atât de sever revoluţia, nu eraţi atât de iritat de ea.

        — Tocmai asta-i problema, Larisa Fiodorovna, că toate ar trebui să aibă o limită. În timpul scurs ar fi trebuit să se ajungă la aşa ceva. Însă s-a vădit că, pentru inspiratorii revoluţiei, talmeş-balmeşul schimbărilor şi regrupărilor este singura stihie firească, s-a văzut că nici de mâncare nu le trebuie, dacă le dai ceva cam de dimensiunile globului pământesc. Construcţia lumilor, etapele de tranziţie reprezintă pentru ei scopuri în sine. N-au învăţat nimic altceva, nu se pricep la nimic altceva.

        Şi ştiţi din ce provine graba deşartă a acestor veşnice pregătiri? Din absenţa unor anumite calităţi preexistente, din lipsa de vocaţie. Omul se naşte ca să trăiască, nu ca să se pregătească pentru viaţă. Şi însăşi viaţa, fenomenul vieţii, darul vieţii sunt nişte lucruri atât de serioase, încât îţi taie respiraţia! Atunci de ce s-o înlocuieşti cu arlechinada infantilă a unor scorneli imature, cu aceste evadări în America ale şcolarilor lui Cehov? Dar ajunge. Acum e timpul meu să vă pun întrebări. Ne-am apropiat de oraş în momentul schimbării puterii. Aţi intrat atunci la apă?

        — O, ba bine că nu! Fireşte. Incendii peste tot. Mai că n-am ars şi eu, şi Katia. V-am spus că ni s-a cutremurat casa! Şi-acum mai avem lângă poartă un obuz neexplodat. Tâlhării, bombardamente, neobrăzare. Ca atunci când se schimbă puterea. Dar de-acum eram deja învăţaţi, ne obişnuisem. Nu era pentru prima dată. Dar ce-a fost în timpul albilor! Omoruri de după colţ, din răzbunare personală, şantaje, orgii! Ah, nu v-am spus ce era mai important despre Galiullin! A fost mare ştab aici în timpul cehilor. Un fel de general-guvernator.

        — Ştiu. Am auzit. V-aţi văzut cu el?

        — Foarte des. Câtor oameni le-am salvat viaţa datorită lui! Pe câţi i-am ascuns! Trebuie să fim drepţi cu el. S-a purtat ireproşabil, ca un cavaler, nu ca toţi prăpădiţii cum ar fi esaulii de cazaci sau subofiţerii de poliţie. Însă pe atunci tonul îl dădeau aceşti nemernici, nu oamenii de treabă. Galiullin m-a ajutat în multe probleme. Suntem cunoştinţe vechi. Când eram mică, am fost de multe ori în curtea în care a crescut el. Clădirea era locuită de muncitori de la calea ferată. În copilărie, am văzut de aproape sărăcia şi munca. De aceea am altă părere despre revoluţie decât dumneavoastră. Mi-e mai aproape. Există în ea ceva familiar. Şi deodată el devine colonel, acest băiat, fiul portarului. Sau chiar general alb. Sunt dintr-o familie în care n-au existat militari şi nu mă pricep la grade. Iar specialitatea mea este istoria. Da, chiar aşa, Jivago. Pe mulţi i-am ajutat. Mă duceam la el. Ne-am amintit de dumneavoastră. Deci am cunoştinţe şi protectori în toate guvernele, la fel cum sub oricare din puteri am parte de suferinţe şi pierderi. Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!

        — A, eşti deci aici?

        În cameră intră o fetiţă de vreo opt ani cu două cosiţe mărunt împletite. Ochii ei înguşti, piezişi o făceau să pară o ştrengăriţă şireată. Când râdea, îşi ridica ochii în sus. Îşi dăduse seama înainte de a deschide uşa că mama are un oaspete, însă considera că trebuie să se arate surprinsă. Făcu o reverenţă şi îşi aţinti asupra doctorului ochii ficşi, netemători, de copil învăţat să gândească de timpuriu, care creşte însingurat.

        — Fiica mea, Katia. Vă rog s-o cunoaşteţi şi s-o îndrăgiţi.

        — Mi-aţi arătat la Meliuzeevo fotografiile ei. Cât de mult a crescut şi s-a schimbat!

        — Deci eşti acasă? Credeam că te plimbi. N-am auzit când ai intrat.

        — Iau cheia din crăpătură şi acolo era un şobolan uite-aşa de mare! Am ţipat şi-am fugit! credeam că mor de frică.

        Katia vorbea strâmbându-se drăguţ, bulbucându-şi ochii pişicheri şi rotunjindu-şi guriţa, ca un peşte scos din apă.

        — Bine, du-te în camera ta. Uite, încerc să-l conving pe nenea să rămână la prânz, scot caşa din cuptor şi te chem.

        — Mulţumesc, dar sunt nevoit să refuz. Ai mei, ca urmare a deselor mele drumuri la oraş, au început să ia prânzul la ora şase. M-am deprins să nu întârzii şi am de mers trei ceasuri şi ceva, dacă nu chiar patru. De aceea am venit la dumneavoastră atât de devreme. Iertaţi-mă, mă ridic imediat.

        — Încă o jumătate de oră, vă rog.

        — Cu plăcere.

        — Iar acum – sinceritate pentru sinceritate. Strelnikov, despre care mi-aţi povestit, este soţul meu Paşa, Pavel Pavlovici Antipov, pe care l-am căutat pe front şi în moartea aparentă a căruia refuzam să cred cu atâta îndreptăţire.

        — Nu sunt uluit şi sunt pregătit pentru aceasta. Am auzit această poveste şi cred că-i o prostie. Tocmai de asta nu mi-am dat seama şi v-am vorbit, liber şi imprudent, despre el, ca şi cum aceste scorneli n-ar exista. Dar sunt absurdităţi. L-am văzut pe acest om. Cum vă pot raporta la el? Ce-aveţi dumneavoastră comun cu el?

        — Şi totuşi aşa este, Iuri Andreevici. Strelnikov este Antipov, soţul meu. Sunt de acord cu opinia publică. Şi Katenka ştie şi se mândreşte cu tatăl ei. Strelnikov e numele lui de împrumut, pseudonimul, cum au toţi activiştii revoluţiei. Din nu ştiu ce considerente trebuie să trăiască şi să acţioneze sub un nume străin.

        A cucerit Iuriatinul, a aruncat obuze peste noi, ştia că suntem aici şi nici măcar o singură dată nu s-a interesat dacă mai trăim. Ca să nu-şi divulge taina. Era de datoria lui, fireşte. Dacă m-ar fi întrebat ce să facă, l-aş fi sfătuit acelaşi lucru. Veţi spune că inviolabilitatea mea, locuinţa acceptabilă oferită de Sovietul orăşenesc şi altele sunt dovezi indirecte ale grijii lui secrete faţă de mine şi Katia! Oricum n-o să mă convingeţi de asta. Să fii atât de aproape şi să-ţi reprimi dorinţa de a ne vedea! Creierul meu nu acceptă aşa ceva, e mai presus de capacitatea mea de înţelegere. E ceva inaccesibil pentru mine, nu e viaţă, ci un fel de vitejie romană cetăţenească, unul dintre trucurile de astăzi. Dar cad sub influenţa dumneavoastră şi vă împrumut tonul. N-aş fi vrut. Nu avem aceleaşi convingeri. Înţelegem în acelaşi fel ceea ce este insesizabil facultativ. Însă suntem adversari în lucrurile de largă semnificaţie, în filosofia vieţii. Dar să ne întoarcem la Strelnikov.

        Acum e în Siberia şi aveţi dreptate: am auzit că i se aduc nişte imputaţii care fac să îngheţe sângele în mine. Acum e în Siberia, pe un sector foarte avansat al frontului nostru, îl învinge pe prietenul lui din copilărie, pe tovarăşul lui de front, pe sărmanul Galiullin, pentru care nu-i un secret nici numele lui, nici faptul că e soţul meu şi care, dintr-o nepreţuită delicateţe, nu mi-a reproşat nimic niciodată, deşi cum aude de Strelnikov tună şi fulgeră, îşi iese din fire. Deci acum e în Siberia.

        Iar când a fost aici (a stat destul de mult şi a locuit tot timpul în vagonul tras pe linia moartă, unde l-aţi văzut), am tot încercat să-l întâlnesc întâmplător, fortuit. Câteodată venea la statul-major, aflat în clădirea unde altădată fusese Comandamentul militar al Komuciului al armatei Adunării Constituante. Şi ce glumă ciudată a sorţii! Intrarea în statul-major era în aceeaşi aripă a clădirii în care mai înainte mă primea Galiullin, când veneam să intervin la el pentru câte cineva. De pildă, a fost o istorie scandaloasă la şcoala de cădeţi, când cadeţii au început să-i pândească pe profesorii indezirabili şi să-i împuşte sub motivul că simpatizează cu bolşevicii. Sau când au început prigoana şi maltratarea evreilor. Apropo. Dacă suntem orăşeni şi intelectuali, jumătate dintre cunoştinţele noastre sunt evrei. Şi în asemenea perioade de pogromuri, când încep aceste grozăvii şi ticăloşii, pe lângă indignare, ruşine şi milă, ne urmăreşte senzaţia apăsătoare de duplicitate, în sensul că toată compătimirea noastră e pe jumătate cerebrală şi ne lasă o zgură nesinceră, neplăcută.

        Oamenii care în vechime au eliberat omenirea de sub jugul idolatriei şi care acum, atât de mulţi, s-au dedicat eliberării aceleiaşi omeniri de răul social nu se pot elibera de ei înşişi, de fidelitatea faţă de o denumire revolută, antediluviană, care şi-a pierdut orice semnificaţie, nu sunt în stare să se autodepăşească şi, să se dizolve fără urmă printre ceilalţi, ale căror baze religioase ei înşişi le-au clădit şi care, dacă i-ar cunoaşte mai bine, le-ar fi cât se poate de apropiaţi.

        Probabil că prigoana şi reprimările îi obligă să ia această poză inutilă şi fatalistă, îi împinge la această izolare pudică, la aceste sacrificii care nu le aduc decât nenorociri, dar toate acestea divulgă şi şubrezirea interioară, şi oboseala istorică, acumulată de-a lungul secolelor. Nu-mi place ironia cu care se autoîmbărbătează, nu-mi place sărăcia cotidiană a noţiunilor, a imaginaţiei lor lipsite de curaj. Toate acestea irită, ca şi discuţiile bătrânilor despre bătrâneţe sau ale bolnavilor despre boală. Nu sunteţi de acord?

        — Nu m-am gândit la asta. Am un amic, un oarecare Gordon, cu aceleaşi opinii.

        — Deci mergeam ca să-l pândesc pe Paşa. Sperând că va intra sau că va ieşi. Altădată, în aripa aceea era cancelaria general-guvernatorului. Acum pe uşă era tăbliţa: „Birou de reclamaţii”. N-aţi văzut-o? E locul cel mai frumos din oraş. În dreptul uşii, piaţa e pavată cu piatră cubică. Dincolo de piaţă, e grădina publică. Cătină, arţari, păducei. Mă aşezam în rândul solicitanţilor, care ocupau trotuarul, şi aşteptam. Fireşte, nu încercam să forţez intrarea, nu spuneam că sunt soţia lui. Căci şi numele de familie erau diferite. Şi ce să caute aici glasul inimii? Ei au cu totul alte reguli. De exemplu, tatăl lui, Pavel Ferapontovici Antipov, fost deportat politic, muncitor, lucrează undeva pe-aproape într-un tribunal. În fostul său loc de deportare. Şi prietenul lui, Tiverzin. Sunt membri ai tribunalului revoluţionar. Şi ce credeţi? Fiul nu se divulgă nici în faţa tatălui lui, care nu se supără, considerând că aşa trebuie să fie. Dacă fiul e pus la secret înseamnă că nu se poate. Sunt stânci de cremene, nu oameni. Principiile. Disciplina.

        Şi, la drept vorbind, mare lucru dacă aş fi demonstrat că sunt soţia lui. Cui îi arde de soţii? Astea-s vremuri de soţii? Proletariatul din lumea întreagă, prefacerea lumii, asta ar fi altă discuţie, se înţelege. Cât despre o bipedă oarecare, care se cheamă soţie, tfui! ducă-se naibii, că nu-i decât ultima ploşniţă sau cel din urmă păduche.

        Aghiotantul umbla printre oameni, se interesa despre ce-i vorba. Pe câţiva i-a introdus. Eu nu mi-am spus numele de familie şi am declarat că am o problemă personală. Puteam şti dinainte că n-are rost, că voi fi refuzată. Aghiotantul a ridicat din umeri, m-a cercetat cu o privire bănuitoare. Aşa că nu l-am văzut niciodată.

        Şi credeţi că ne dispreţuieşte, că nu mă mai iubeşte, că m-a uitat? O, dimpotrivă! îl cunosc prea bine! A plănuit aşa ceva doar din pricina sentimentelor sale prea puternice. Vrea să ne pună la picioare aceşti lauri militari, ca să nu se întoarcă cu mâinile goale, ci să revină în plină glorie, învingător! Să ne facă nemuritoare, să ne orbească! Nu-i decât un copil!

        În cameră intră iarăşi Katenka. Larisa Fiodorovna o luă în braţe pe fetiţa nedumerită, începu s-o legene, s-o gâdile, s-o sărute şi s-o înăbuşe în îmbrăţişări.

        Iuri Andreevici se întorcea la Varâkino, venind călare din oraş. Nu mai ştia a câta oară trecea prin locurile acestea. Se obişnuise cu drumul, devenise insensibil la el, nu-l mai observa.

        Se apropia de răscrucea din pădure, de unde, din drumul ce ducea direct la Varâkino, se desprindea un drumeag lateral, care înainta spre aşezarea de pescari Vasilievskoe, de pe malul râului Sakma. Chiar la răscruce se înălţa cel de-al treilea stâlp din împrejurimi cu un panou de reclamă a maşinilor agricole. De regulă, aproape de această răspântie, doctorul era ajuns din urmă de asfinţit. Şi acum se însera.

        Trecuseră deja două săptămâni de când, după o călătorie în oraş, nu se întorsese acasă şi rămăsese la Larisa Fiodorovna, iar în familie motivase că întârziase cu treburi în oraş şi înnoptase la hanul lui Samdeviatov. Era de mult la „tu” cu Antipova şi-i spunea Lara, iar ea lui – Jivago. Iuri Andreevici o înşela pe Tonia şi îi ascundea nişte lucruri din ce în ce mai serioase şi mai nepermise. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva.

        O iubea pe Tonia, aproape o diviniza. Pacea sufletului ei, liniştea ei erau cele mai scumpe lucruri pe care le avea pe lume. Se făcea luntre şi punte pentru onoarea ei, mai mult decât tatăl ei şi chiar decât ea însăşi. Dacă cineva i-ar fi atins cât de cât orgoliul vulnerabil, doctorul l-ar fi sugrumat pe vinovat cu mâna lui. Şi iată că acum vinovatul era chiar el.

        Acasă, în sânul familiei, se simţea ca un infractor nedescoperit. Faptul că ai casei nu ştiau nimic şi-l tratau cu căldura lor obişnuită îl ucidea pe doctor. În focul discuţiei îşi amintea vina, înlemnea şi înceta a mai auzi şi înţelege ceea ce se discuta.

        Dacă această stare îl apuca la masă, bucata luată în gură i se oprea în gât, punea lingura deoparte, împingea farfuria. Lacrimile îl înăbuşeau. „Ce-i cu tine?”, îl întreba Tonia, nedumerită. „Ai aflat în oraş ceva urât? Au arestat pe cineva? Au împuşcat? Spune-mi. Nu-mi cruţa buna dispoziţie. Aşa o să-ţi fie mai uşor.”

        Oare a înşelat-o pe Tonia preferind pe altcineva în locul ei? Nu, el nu alegea şi nu compara pe nimeni. Ideile de „dragoste liberă”, cuvinte ca „drepturile şi necesităţile sentimentului” îi erau străine. I se părea vulgar să vorbească şi să se gândească la asemenea lucruri. În viaţă nu rupea „florile plăcerii”, nu se considera că ar aparţine categoriei semizeilor sau supraoamenilor, nu pretindea privilegii şi avantaje. Suferea, nesimţindu-se cu conştiinţa curată.

        Ce va urma? se întreba el uneori şi, negăsind răspunsul, spera în ceva imposibil, în amestecul unor circumstanţe neprevăzute, care să rezolve această stare de lucruri.

        Acum însă, era altfel. Hotărâse să taie nodul gordian. Mergea acasă cu rezolvarea pregătită. Voia să-i mărturisească totul Toniei, s-o implore să-l ierte şi să nu se mai întâlnească cu Lara.

        E adevărat că nu era chiar atât de simplu. După cum se părea acum, nu rămăsese destul de clar că o rupe cu Lara pentru totdeauna, pe vecie. Îi explicase în dimineaţa aceea că vrea să-i destăinuiască totul Toniei, că nu se mai pot întâlni, dar acum avea sentimentul că aceste lucruri i le spusese cumva edulcorat, insuficient de ferm.

        Larisa Fiodorovna nu voia să-l necăjească pe Iuri Andreevici făcându-i scene grele. Înţelegea că se chinuieşte destul şi fără asta. Încercase să-i asculte planurile cât se poate de calmă. Explicaţia dintre ei avusese loc în camera goală, pe care Larisa Fiodorovna n-o ocupase, care aparţinea foştilor stăpâni ai casei şi dădea cu ferestrele spre strada Negustorilor. Larei îi curgeau pe obraji lacrimi pe care nu le simţea şi nu le conştientiza, la fel ca şiroaiele de ploaie care curgeau în acelaşi timp pe feţele statuilor clădirii de vizavi. Sincer, fără falsă mărinimie, îi spuse încet: „Fă cum e mai bine pentru tine, la mine nu te gândi. Eu o să rezist la toate”. Şi nu ştia că plânge şi nu-şi ştergea lacrimile.

        La gândul că Larisa Fiodorovna l-a înţeles greşit, că a indus-o în eroare, lăsându-i speranţe deşarte, doctorul era gata să se întoarcă în oraş, să precizeze lucrurile până la capăt şi, ceea ce era mai important, să se despartă de ea mult mai fierbinte şi mai tandru, mai în concordanţă cu felul cum trebuie să-şi ia adio nişte oameni care nu se vor mai întâlni toată viaţa, care s-au despărţit pentru o întreagă eternitate. Cu greu îşi frânse această pornire şi îşi continuă drumul.

        Pe măsură ce soarele cobora, pădurea se umplea de frig şi întuneric. Mirosea reavăn a măturici opărite din mladă de zadă, ca în tinda unei băi cu aburi. În văzduh, aidoma unor flotoare pe apă, atârnau în nemişcare roiuri de ţânţari, bâzâind la unison, pe aceeaşi notă subţire. Iuri Andreevici îi strivea la infinit pe frunte şi pe grumaz şi plesniturilor sonore de pe trupul lui transpirat le răspundeau într-un mod uluitor celelalte sunete ale mersului călare: scârţâitul curelelor de la şa, clefăitul prelung al copitelor în noroiul clisos şi salvele uscate, plesnite, care ieşeau de sub coada calului. Deodată în depărtarea amurgului începu trilul unei privighetori.

        „Fii-treaz! Fii-treaz!”, striga ea convingătoare şi acest îndemn suna aproape ca înaintea Paştelui: „Sufletul meu, sufletul meu! Trezeşte-te, nu mai dormi!”.

        Deodată pe Iuri Andreevici îl fulgeră ideea cea mai simplă cu putinţă. La ce bun să se grăbească? Nu va da îndărăt de la ceea ce şi-a pus în gând. Demascarea se va înfăptui. Totuşi, cine spune că trebuie să fie făcută astăzi? Toniei încă nu i s-a comunicat nimic. Încă nu-i prea târziu pentru ca explicaţia să fie amânată pentru altă dată. Între timp, va reveni în oraş. Va duce până la capăt discuţia cu Lara, va fi o discuţie profundă şi sinceră, care să compenseze toate suferinţele. O, ce bine! Ce minunat! Cum de nu i-a trecut mai devreme prin minte?

        Acceptând gândul că o va mai vedea o dată pe Antipova, Iuri Andreevici simţi că înnebuneşte de bucurie. Inima începu să-i bată cu putere. Îşi închipui cum va decurge totul.

        Ulicioarele de bârne ale periferiei, trotuarele din scânduri. Merge la ea. Acum, pe stradela Novosvalocinaia, maidanele şi partea de lemn a oraşului se sfârşesc şi începe partea de piatră. Căsuţele periferiei rămân în urmă ca paginile unei cărţi pe care o răsfoieşti repede, dar nu aşa ca atunci când le întoarcem cu degetul arătător, ci ca atunci când apăsăm cu degetul mare pe marginea cărţii şi le facem să sară una după alta. E cu sufletul la gură! Iată, acolo locuieşte ea, în capătul acela. Sub pata albă a cerului ploios, înseninat în pragul înserării. Ce mult îi plac aceste case bine ştiute, pe lângă care trece în drum spre ea! Le-ar lua în palme şi le-ar săruta! Aceste mezanine cu un singur ochi, trântite de-a lungul acoperişurilor! Poamele luminiţelor şi candelabrelor reflectate în băltoace! Sub fâşia albă a cerului ce atârnă deasupra uliţei. Acolo va primi iarăşi în dar, din palmele ziditorului, această minune albă, creată de Dumnezeu. Uşa i-o va deschide o siluetă înfăşurată în negru. Şi promisiunea atingerii ei, reţinute, reci, care, precum noaptea nordică, este a nimănui, nu aparţine nimănui, i se va rostogoli în întâmpinare precum primul val al mării, spre care alergi prin întuneric, călcând pe nisipul de pe ţărm.

        Iuri Andreevici aruncă frâul, se aplecă peste şa, îmbrăţişă gâtul calului, îşi înfundă faţa în coama acestuia. Luând această gingăşie drept un apel la viteza lui, calul o porni la galop.

        În zborul lin al galopului, în intervalele dintre rarele, abia sesizabilele atingeri ale calului cu pământul, care mereu se desprindea de copite şi rămânea în urmă, în afara bătăilor propriei inimi care tresălta de bucurie, Iuri Andreevici auzi nişte ţipete, dar se gândi că i se năzare.

        Îl asurzi o împuşcătură. Doctorul îşi săltă capul, înşfăcă frâul şi trase de el. Din inerţie, calul mai galopă câţiva paşi, îşi încetini salturile, rămase cu toate picioarele pe pământ, pregătindu-se să se cabreze pe cele din spate.

        În faţă, drumul se despărţea în două. Pe marginea lui ardea în lumina amurgului reclama „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”. De-a curmezişul drumului, blocându-l, stăteau trei călăreţi înarmaţi. Un elev de liceu, cu şapca şcolii şi cu tunica încrucişată în benzi de mitralieră, un cavalerist cu manta ofiţerească şi cuşmă şi un grăsun ciudat, ca un mascat de mascaradă, în pantaloni matlasaţi, pufoaică, având trasă pe ochi o pălărie de preot, cu boruri largi.

        — Nu te mişca, tovarăşe doctor! îi spuse sacadat şi calm comandantul celor trei, cavaleristul cu cuşmă. În caz de supunere, îţi garantăm deplina securitate. Dacă nu, nu te supăra, te împuşcăm. A fost ucis felcerul din detaşamentul nostru. Te mobilizăm forţat, fiind cadru medical. Descălecaţi şi daţi-i frâul tovarăşului nostru mai tânăr. Vă previn că, la cea mai mică încercare de evadare, vă împuşcăm.

        — Sunteţi Liveri, fiul lui Mikuliţân, tovarăşul Lesnâh?

        — Nu, sunt comandantul plutonului de legătură, Kamennodvorski.