S-a arat, s-a strâns porumbul, vița nu mai are struguri,

Și câmpia parcă este o săracă dezbrăcată;

Rarii vișini din grădină au de furcă pânla muguri,

Și în locul blândei toamne, iarna dinții și-i arată.

Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,

Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări,

Un scaiete-nalt și mândru, orizontul îl cuprinde

Întrupând melancolia risipită pe cărări.

Până-n fundul vag al zării se lungește umbra mută,

Și în jalea ce-nfășoară cerul sur și câmpul gol,

Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută,

Nu știu pentru ce scaietul mi-apăru ca un simbol.