Pe sulițele ascuțite-a galbenelor trestii plouă

Un tremur vag de lună nouă,

Iar nuferii, când raza-i bate,

Par, în acea singurătate

Ce frica-ncepe s-o propage,

Că-s niște mici arhipelage!

Pe lacu-n umbră se deșiră dantela lungă-a unei moarte...

E ca o ceață ce s-așterne pe cuta undelor ușor,

O stea ce pică face-o dungă și-argintul ei căzut departe

Aprinde-o stranie lucire în părul umbrelor ce zbor.

Parcă bătăi de aripi albe tăcerea nopții o frământă,

E ca o muzică ce-adoarme departe moartea unor crini,

Or, tu, Ofelie-necată, în pacea undelor suspini,

Și vântul care plânge-n sălcii e poate glasul tău ce cântă.

Atunci, din trestii, parcă șoapte

Se înălțară-n miez de noapte.

 Nebun, zadarnic te-nfiori

De vânt, de umbre și de flori,

Și vrei pe alte căi s-apuci;

Ce-auzi, ce vezi nu sunt năluci;

Nu-i glasul vântului ce-asculți

Deși sunt moartă de ani mulți,

Dantela care-o vezi pe apă

Este lințoliul ce-mi scapă,

Iar sub a apelor oglindă

Vezi părul meu de alge lungi?

Să te ferești să nu te prindă

Că-n veci la mal nu mai ajungi.

În fundul lacului, sub unde

Palatul moartei se ascunde,

Iar când e cerul fără stele,

De vezi spre lac un zbor de iele

Și-auzi, târziu, în miez de noapte

Cum se înalță tainici șoapte,

Și-auzi din apă cum te cheamă

Cu glasuri blânde, ca de mamă,

Tu fugi și n-asculta la ele:

Sunt clopotele de aramă

Ce sună-n lac în orice noapte;

Așa de-ncet și de departe,

Dar ele sună-așa de-ncet,

Ca din apuse veșnicii

Că, de le-auzi sunând, să știi

Că nu-i semn bun, e semn de moarte!

D-atunci în lacuri pe când luna târziu își tremură văpaia,

Sus, pe clopotniță, departe, cobind s-aude cucuvaia.